O poveste a lui Borges

Moartea şi busola

Dintre multele cazuri care-au pus la încercare perspicacitatea temerară a lui Lonnrot, niciunul nu a fost mai ciudat - mai riguros de ciudat, am putea spune - decît seria periodică de fapte sîngeroase care a atins punctul culminant în quinta Triste-le-Roy, sub nesfîrşita mireasmă a eucalipţilor. Este adevărat că Lonnrot n-a reuşit să împiedice ultima crimă, dar, indiscutabil, a prevăzut- o. N-a bănuit nici identitatea funestului asasin al lui Yarmolinsky, dar a aflat forma secretă a perversei serii, precum şi participarea lui Red Scharlach, a cărui poreclă este Scharlach „the Dandy”. Acest criminal (ca atîţia) jurase pe onoarea sa să-l ucidă pe Lonnrot, dar el nu s-a lăsat niciodată intimidat. Lonnrot se considera un raţionalist pur, un Auguste Dupin, dar avea în el ceva de aventurier şi chiar de trişor.

Prima crimă s-a petrecut la Hotel du Nord - această prismă înaltă care domină estuarul cu ape de culoarea deşertului. Aici, în acest turn (care reuneşte albul respingător al sanatoriului, numărata divizibilitate a unei puşcării şi aparenţa generală a unei case blestemate) a sosit, în ziua de trei decembrie, delegatul din Podolsk la cel de-al Treilea Congres Talmudic, doctorul Marcelo Yarmolinsky, un om cu barbă şi ochi cenuşii. Nu vom şti niciodată dacă i-a plăcut Hotel du Nord; a primit să rămînă aici cu aceeaşi veche resemnare care i-a îngăduit să tolereze trei ani de război în Carpaţi şi trei mii de ani de opresiuni şi pogromuri. I-au oferit un dormitor la etajul R, faţă în faţă cu suita ocupată - nu fără fast şi splendoare, de Tetrarhului din Galileea. Yarmolinsky a cinat, a amînat pentru a doua zi cunoaşterea oraşului, şi-a aranjat într-un dulap multele sale cărţi şi puţinele haine, şi înainte de miezul nopţii a stins lumina. (Aşa declară chauffeur-ul  Tetrarhului, care dormea în camera de alături). În a a patra zi, la orele 11 şi 3 minute după-amiază, l-a căutat la telefon un redactor de la Yiddische Zeitung; doctorul Yarmolinsky n-a răspuns; l-au găsit în camera sa, cu faţa deja cenuşie, aproape gol sub o mare pelerină aparţinînd, parcă, altor vremuri. Zăcea nu departe de uşa care ducea spre coridor; un pumnal, bine-nfipt, îi despicase pieptul. Cîteva ore mai tîrziu, în aceeaşi cameră, între ziarişti, fotografi şi jandarmi, comisarul Treviranus şi Lonnrot discutau cu calm întîmplarea.

—   Nu trebuie să despicăm firul în patru, spunea Treviranus, strîngînd între degete un trabuc uriaş. Ştim cu toţii că Tetrarhul din Galileea are cele mai preţioase safire din lume. Cineva, pentru a-l jefui, va fi intrat aici din greşeală. Yarmolinsky s-a ridicat; hoţul n-a avut încotro şi-a trebuit să-l ucidă. Ce crezi de asta?

—   Posibil, dar neinteresant, a răspuns Lonnrot. Dumneavoastră îmi veţi spune că realitatea nu are nici cea mai mică obligaţie de a fi interesantă. Eu vă voi răspunde că realitatea poate să facă abstracţie de o astfel de obligaţie, dar nu de ipoteze. La cea pe care aţi improvizat-o dumneavoastră, întîmplarea participă din plin. Iată însă, aici, un rabin mort; eu aş prefera o explicaţie pur rabinică, nu închipuitele neplăceri ale unui hoţ închipuit

Treviranus i-a replicat cu oarecare stînjeneală:

—  Nu mă interesează explicaţiile rabinice: mă interesează prinderea omului care l-a înjunghiat pe acest necunoscut.

—   Nu chiar atît de necunoscut, l-a corectat Lonnrot. Aici se află opera sa completă. Si i-a arătat pe un raft al dulapului un şir de volume înalte: Răzbunarea cabalei; Cercetarea filosofiei lui Robert Fludd; o traducere literală după Sepher Yezirah; Biografia lui Baal Shem; Istoria sectei Hasidim; o monografie (în germană) a Tetragramei; o alta asupra nomenclaturii divine în Pentateuh. Comisarul le-a privit cu spaimă, aproape cu repulsie. Apoi a început să rîdă.

—  Sunt un biet creştin, a adăugat el. Puteţi să luaţi tot acest teanc de cărţi, dacă doriţi; n-am timp de pierdut cu superstiţiile evreieşti.

—  Poate că această crimă aparţine istoriei superstiţiilor evreieşti, a murmurat Lonnrot

— Precum creştinismul, a îndrăznit să completeze redactorul de la Yiddische Zeitung. Era miop, ateu şi foarte timid.   

Nimeni nu i-a răspuns. Unul dintre agenţi descoperise într-o mică maşină de scris o foaie de hîrtie cu o sentinţă neterminată: Prima literă a Numelui a fost articulată.

Lonnrot s-a abţinut să surîdă. Devenit brusc bibliofil - sau ebraist- a poruncit să se facă un pachet cu toate cărţile mortului şi le-a luat cu el. Indiferent la investigaţiile poliţiei, s-a dedicat studiului. Un volum in-octavo i-a relevat învăţăturile lui Israel Baal Shem Tobh, fondatorul sectei Pioşilor; un altul, virtuţile şi teroarea Tetragramei, cea care nu-i nimic altceva decît inefabilul Nume al lui Dumnezeu; un altul, teza potrivit căreia Dumnezeu are un nume secret, în care se află concentrat (ca în sfera de cristal pe care perşii o atribuie lui Alexandru Macedon) cel de-al nouăzecilea atribut, eternitatea - deci, cunoaşterea imediată a tuturor lucrurilor care vor fi, care sunt şi care au fost în univers. Tradiţia enumeră nouăzeci şi nouă de nume ale lui Dumnezeu; ebraiştii atribuie acest număr imperfect fricii magice de cifrele pare; cei din secta Hasidim deduc că acest hiatus semnalează un al o sutălea nume - Numele Absolut.

Din această activitate plină de erudiţie l-a tulburat, cîteva zile mai tîrziu, redactorul de la Yiddische Zeitung. Dorea să vorbească despre asasinat; Lonnrot a preferat să vorbească despre diferitele nume ale lui Dumnezeu; ziaristul a declarat pe trei coloane că anchetatorul Erik Lonnrot s-a dedicat studierii numelor lui Dumnezeu pentru a descoperi asasinul. Lonnrot, obişnuit cu simplificările ziaristicii, nu s-a indignat. Unul din acei librari care au descoperit că  fiecare carte îşi găseşte, întotdeauna, cumpărători, a publicat o ediţie populară din Istoria sectei Hasidim.

Cea de-a doua crimă s-a petrecut în cea de-a treia noapte din ianuarie, în cel mai dezmoştenit, mai pustiu şi mai mizer cartier din vestul capitalei. Spre dimineaţă, unul dintre jandarmii care supraveghează călare aceste singurătăţi, a dat, în faţa intrării într-o veche prăvălie de vopsele, peste un om mort, înfăşurat în poncho. Chipul aspru părea o mască de sînge; un pumnal lung îi spintecase pieptul. Pe perete, pe romburile galbene şi roşii, existau nişte cuvinte scrise cu creta. Jandarmul le-a silabisit... In după-amiaza aceea, Treviranus şi Lonnrot au pornit spre îndepărtatul loc al crimei. La stînga şi la dreapta automobilului, oraşul parcă se dezintegra; cerul se dilata şi casele păreau mult mai neînsemnate decît fumul unui coş de cărămidă. Au sosit la mizerabila lor destinaţie: o uliţă mărginaşă de ziduri roşietice care păreau să reflecte într-un anume fel apusul excesiv al soarelui. Mortul fusese identificat Era Daniel Simon Azevedo, om de o oarecare faimă în vechile cartiere din nord, care urcase de la statutul de căruţaş la cel fanfaron electoral, pentru a degenera după aceea în hoţ şi chiar în delator. (Stilul deosebit al morţii lui li s-a părut adecvat: Azevedo era ultimul reprezentant al unei generaţii de bandiţi care ştia să mînuiască pumnalul, dar nu şi pistolul.) Cuvintele scrise cu creta erau următoarele:

Cea de a doua literă a Numelui a fost articulată.

A treia crimă s-a petrecut în noaptea de trei februarie. Telefonul a zbîrnîit în cabinetul lui Treviranus înainte de unu. Un om cu glas gutural i-a vorbit cu o grijă deosebită; i-a spus că se numea Ginzberg (sau Ginsburg) şi că era dispus să destăinuiască, pentru o sumă rezonabilă, amănunte în legătură cu cele două asasinate, cel al lui Yarmolinsky şi cel al lui Azevedo. Un scandal de fluierături şi trompete a acoperit vocea delatorului. După aceea, comunicarea s-a întrerupt. Fără a înlătura posibilitatea unei glume (la urma urmelor, era timpul carnavalului), Treviranus a aflat că i se telefonase din Liverpool House, o tavernă de pe Rue de Toulon - strada aceasta salubră în care convieţuiesc cosmorama şi lăptăria, bordelul şi vînzătorii de biblii. Treviranus a stat de vorbă cu patronul. Acesta (Black Finnegan, vechi criminal irlandez, plictisit şi aproape anulat de respectabilitate), i-a spus că ultimul om care folosise telefonul fusese un chiriaş al casei, un anume Gryphius, care tocmai ieşise cu nişte prieteni. Treviranus s-a dus imediat la Liverpool House. Patronul i-a comunicat următoarele: acum opt zile, Gryphius închinase o cameră deasupra barului. Era un om cu trăsături pronunţate, cu o uriaşă barbă cenuşie, îmbrăcat sărăcăcios în negru; Finnegan (care destinase această cameră unui scop pe care Treviranus l-a ghicit cu uşurinţă) i-a cerut o sumă uriaşă. Gryphius a plătit imediat, pe loc. Nu ieşea aproape niciodată; cina şi prînzea în cameră; în bar abia de-i cunoşteau chipul. În noaptea aceasta coborîse, pentru a telefona, în biroul lui Finnegan. Un coupe închis s-a oprit în faţa tavernei. Birjarul nu s-a mişcat de pe capră; cîţiva vecini şi-au amintit că avea o mască de urs. Din coupe au coborît doi arlechini; erau scunzi şi toţi şi-au dat seama că erau beţi. Printre ţipete de trompete, au pătruns în camera lui Finnegan; l-au îmbrăţişat pe Gryphius, care a părut să-i recunoască, dar le-a vorbit cu răceală; au schimbat cîteva cuvinte în idiş - el, în şoaptă, gutural, ei cu voci false, ascuţite - şi au urcat în camera din fund. După un sfert de oră au coborît toţi trei foarte fericiţi. Gryphius se clătina şi părea la fel de beat ca ceilalţi. Înainta, înalt şi grăbit, între cei doi arlechini mascaţi (una dintre femeile de la bar şi-a amintit de panglicile galbene, roşii şi verzi.) Gryphius s-a împiedicat de două ori; de amîndouă dăţile l-au sprijinit arlechinii. Lîngă bazinul din apropiere, cu apă rectangulară, cei trei s-au suit în coupe şi-au dispărut Ajunşi lîngă scara acestuia, ultimul dintre arlechini a mîzgălit o figură obscenă şi o sentinţă pe una din tablele halei.

Treviranus a văzut sentinţa. Era ceva previzibil. Spunea: Ultima literă a Numelui a fost articulată.

A cercetat după aceea cămăruţa lui Gryphius-Ginzberg. Pe duşumea apăruse brusc o stea de sînge; prin colţuri, resturi de ţigări ungureşti; într-un dulap, o carte în latină - Philologus hebraeograecus (1739) de Leusden - cu mai multe însemnări manuscrise. Treviranus a privit-o cu indignare şi a trimis după Lonnrot. Acesta, fără să-şi scoată pălăria, a început să citească, în timp ce comisarul îi interoga pe martorii contradictorii ai unei posibile sechestrări. La patru dimineata au ieşit în întortocheata Rue de Toclon. In timp ce călcau pe dalele luminate de razele şerpuitoare ale zorilor, Treviranus a rostit:

—  Şi dacă această noapte a fost un simulacru?

Erik Lonnrot a surîs şi a citit cu toată gravitatea un paragraf (care era subliniat) din cea de a treizeci şi treia dizertaţie din Philologus: Dies Judaeorum incipit a solis occasu usque adsolis occasum diei sequentis. Asta înseamnă - a adăugat - Ziua evreiască începe la căderea nopţii şi ţine pînă la următoarea înnoptare.

Celălalt a încercat să fie ironic.

—  Acest lucru este cel mai preţios din cîte aţi cules în noaptea aceasta?

—  Nu. Mai preţios este un cuvînt rostit de Ginzberg. Ziarele de după-amiază n-au trecut cu vederea aceste dispariţii periodice. La Cruz de la Espada le-a pus în contradicţie cu admirabila disciplină şi ordine din timpul ultimului Congres Eremitic; Emst Palast, în El Martir, a deplîns „întîrzierile deplorabile ale unui program clandestin şi frugal, care a avut nevoie de trei luni pentru a lichida trei evrei"; Yiddische Zeitung a respins ipoteza groaznică a unui complot antisemit „chiar dacă multe spirite pătrunzătoare nu văd o altă explicaţie a triplului mister"; cel mai ilustru dintre pistolarii Sudului, Dandy Red Scharlach a jurat că în districtul său nu se vor petrece niciodată astfel de crime şi l-a acuzat de neglijenţă pe comisarul Franz Treviranus.

Acesta, în prima noapte din martie, a primit un impunător plic sigilat L-a deschis: plicul conţinea o scrisoare semnată Baruj Spinoza şi un plan minuţios al oraşului, smuls, evident, dintr-un Baedeker. Scrisoarea îl anunţa că pe ziua de trei martie nu va mai avea loc o a patra crima, deoarece vopsitoria din vest, taverna din Rue de Toulon şi Hotel du Nord erau „vîrfurile perfecte ale unui triunghi echilateral şi mistic"; planul dovedea cu cerneală roşie perfecţiunea acestui triunghi. Treviranus a parcurs cu resemnare subiectul acesta more geometrico şi a trimis scrisoarea şi planul acasă la Lonnrot - cel care fără discuţie merita astfel de nebunii. Erik Lonnrot le-a studiat cu atenţie. Cele trei puncte, într-adevăr, erau echidistante. O simetrie în timp (3 decembrie, 3 ianuarie, 3 februarie); o simetrie în spaţiu... Şi-a dat seama, pe negîndite, că era pe punctul de a descifra întregul mister. Un compas şi o busolă i-au completat această neaşteptată intuiţie. A surîs, a pronunţat cuvîntul Tetragramă (termen învăţat de curînd) şi l-a chemat pe comisar la telefon. I-a spus:

—  Vă mulţumesc pentru triunghiul echilateral pe care mi l-aţi trimis azi-noapte. El m- a ajutat să rezolv cazul. Mîine dimineaţă, vineri, criminalii se vor afla în închisoare; putem fi liniştiţi.

—  Atunci, înseamnă că nu mai pun la cale o a patra crimă?

—  Tocmai pentru că plănuiesc o nouă crimă putem fi liniştiţi. Şi Lonnrot a pus receptorul în furcă.

O oră după aceea se afla într-un tren al Căilor Ferate Australe, îndreptîndu-se spre quinta părăsită Triste-le-Roy. La sud de oraşul povestirii mele curge un pîrîiaş orb, cu ape murdare, infectat de tăbăcării. De cealaltă parte există un cartier muncitoresc în care, la adăpostul unui şef barcelonez, bîntuie pistolarii. Lonnrot a surîs gîndindu-se că cel mai vestit - Red Scharlach - ar fi dat orice să afle această vizită clandestină. Azevedo fusese tovarăşul său; Lonnrot a avut în vedere posibilitatea, destul de palidă, ca Scharlach să fie cea de-a patra victimă. În cele din urmă a respins-o... în mod virtual, problema era descifrată; împrejurările simple, realitatea (nume, arestări, figuri, formalităţi judiciare şi de încarcerare) abia de-l mai interesau. Dorea să se plimbe, să se odihnească după cele trei luni de anchetă sedentară. Şi-a dat seama că explicaţia crimelor se afla într-un triunghi oarecare şi într-un cuvînt grecesc prăfuit. Misterul i s-a părut aproape limpede; i-a părut rău că i-a dedicat o sută de zile.

Trenul s-a oprit lîngă o platformă liniştită de încărcare. Lonnrot s-a dat jos. Era o după- amiază din acelea pustii care seamănă cu dimineţile. Aerul cîmpiei nedesluşite era umed şi rece. Lonnrot a început să înainteze. A văzut cîini, a văzut un furgon pe linie moartă, a văzut orizontul, a văzut un cal argintiu care bea apă sălcie dintr-o baltă. Cînd a văzut balconul rectangular al quintei Triste-le-Roy, înalt asemeni eucalipţilor care-l înconjurau, începuse să se întunece. S-a gîndit că abia un răsărit şi un apus (o veche strălucire în Orient şi o alta în Occident) îl despărţeau de ora dorită de căutătorii Numelui.

Un zid derăpănat hotărnicea perimetrul neregulat al quintei. Poarta principală era închisă. Lonnrot, fără prea multe speranţe că va putea intra, a făcut un ocol complet. Din nou în faţa porţii de neclintit, a vîrît mîna printre drugii de fier şi-a dat peste zăvor. Scîrţîitul metalului l-a speriat Cu o pasivitate firească, poarta s-a deschis pînă la perete.

Lonnrot a înaintat printre eucalipţi, călcînd printre generaţii confuze de frunze desprinse şi zdrenţuite. Văzută de aproape, quinta Triste-le-Roy abunda în simetrii inutile şi repetiţii de maniac: o Diană glacială dintr-o nişă întunecată corespundea, într-o altă nişă, cu o altă Diană; un balcon cu un altul; scări duble se deschideau în balustrade duble. Un Hermes cu două feţe arunca o umbră monstruoasă. Lonnrot a înconjurat casa aşa cum înconjurase grădina. A cercetat totul; la etajul terasei a văzut nişte jaluzele înguste.

Le-a dat la o parte: cîteva trepte de marmură coborau la subsol. Lonnrot, care intuia deja preferinţele arhitectului, a bănuit că în partea opusă a zidului de la subsol existau alte scări. Le-a găsit, a urcat, a ridicat mîinile şi a deschis chepengul de intrare.

O lumină l-a îndreptat spre fereastră. A deschis-o: o lună galbenă şi rotundă desemna grădina fîntînilor oarbe. Lonnrot a cercetat toată casa. Prin alte săli şi coridoare a ieşit în curţi egale, repetate de mai multe ori în aceeaşi curte. A urcat pe scări pline de praf şi anticamere circulare; s-a multiplicat, la nesfîrşit, în oglinzi opuse; a obosit să mai deschidă şi întredeschidă ferestrele care-i arătau, în afară, aceeaşi tristă grădină, de la diferite înălţimi şi din diferite unghiuri; înăuntru, mobile cu huse galbene şi pînze de păianjen prin colţuri. S-a oprit într-un dormitor; o singură floare, într-o cupă de porţelan; la prima atingere, petalele vechi s-au desprins. La etajul al doilea, ultimul, casa i-a părut nesfîrşită şi în creştere. Casa nu-i atît de mare - a gîndit el. O măresc penumbra, simetria, oglinzile, anii prea mulţi, necunoaşterea mea, singurătatea.

Pe o scară în spirală a ajuns în balcon. Luna înserării traversa perdelele de la ferestre; erau galbene, roşii şi verzi. L-a reţinut pe loc o amintire bruscă şi înspăimîntătoare.

Doi oameni, de statură mică, cruzi şi vînjoşi, s-au aruncat peste el şi l-au dezarmat; un altul, foarte înalt, l-a salutat cu un aer foarte grav şi i-a spus:

—   Foarte galant din partea dumneavoastră. Ne-aţi ajutat să economisim o zi şi-o noapte.

Era Red Scharlach. Oamenii lui îl ţineau imobilizat pe Lonnrot. Într-un tîrziu, şi-a regăsit glasul.

—   Scharlach, cauţi Numele Secret?

Scharlach stătea în picioare, nepăsător. Nu luase parte la scurta luptă, abia de întinsese mîna pentru a primi pistolul lui Lonnrot. Cînd a vorbit, Lonnrot a desluşit în glasul lui  oboseala triumfului, o ură de dimensiunea universului şi o tristeţe nu mai mică decît această ură.

—  Nu, a spus Scharlach. Caut ceva mult mai trecător şi pieritor, îl caut pe Erik Lonnrot. Acum trei ani, într-un tripou din Rue de Toulon, l-ai arestat pe fratele meu. Oamenii mei m-au salvat cu un coupe, scoţîndu-mă dintre împuşcături, avînd un glonţ al poliţiei în pîntec. Am agonizat nouă zile şi nouă nopţi în această tristă quintă simetrică; mă sfîrşea febra, iar Ianus Bifronte, cel care priveşte apusurile şi aurora, îmi speria visele şi veghea. Am ajuns să-mi blestem trupul, să simt că doi ochi, două mîini, doi plămîni sunt la fel de monstruoşi ca două feţe. Un irlandez a încercat să mă convertească la credinţa lui Isus; îmi repeta sentinţa acelor goimi: „Toate drumurile duc la Roma”. În timpul nopţii, delirul meu se hrănea din următoarea metaforă: lumea este un labirint, din care era cu neputinţă să fugi, căci toate drumurile, chiar dacă păreau să ducă spre nord sau spre sud,  duceau într-adevăr la Roma, care era în acelaşi timp închisoarea pătrată unde agoniza fratele meu şi quinta Triste-le-Roy. În nopţile acelea am jurat pe zeul care vede cu două feţe şi pe toţi dumnezeii febrei şi oglinzilor să ţes un labirint în jurul omului care l­-a închis pe fratele meu. L-am ţesut şi-i destul de solid: materialele sunt un autor mort de erezii, o busolă, o sectă din secolul al XVIII-lea, un cuvînt grecesc, un pumnal, romburile şi vopsitoria.

—   Primul termen al seriei mi-a fost oferit de întîmplare. Pusesem la cale cu cîţiva camarazi - între ei, Daniel Azevedo - furtul safirelor Tetrarhului. Azevedo ne-a trădat: s-a îmbătat cu banii pe care i-am dat dinainte şi şi-a îndeplinit sarcina cu o zi mai devreme. S-a pierdut în hotelul uriaş; spre două dimineaţa a pătruns în dormitorul lui Yarmolinsky. Acesta, lovit de insomnie, se-apucase de scris. Scria nişte note sau un articol despre Numele lui Dumnezeu; scrisese deja cuvintele Prima literă a Numelui a fost articulată. Azevedo i-a cerut să stea liniştit; Yarmolinsky a dus mîna spre soneria care ar fi pus în gardă toate forţele hotelului; Azevedo l-a lovit o singură dată în piept. A fost o mişcare aproape reflexă; o jumătate de secol de violenţă îl învăţase că cel mai uşor şi mai sigur este să ucizi... Zece zile mai tîrziu am aflat din Yiddische Zeitung că ai început să cauţi în opera lui Yarmolinsky secretul morţii sale. Am citit Istoria sectei Hasidim: am aflat că teama reverenţioasă de a pronunţa Numele lui Dumnezeu născuse doctrina acestui nume care este atotputernic şi tăinuit Am aflat că unii dintre cei din secta Hasidim, în căutarea acestui nume secret, săvîrşiseră sacrificii umane... Mi-am dat seama că ai pus în seama acestora uciderea rabinului; m-am străduit să-ţi dovedesc această presupunere.

—   Marcelo Yarmolinsky a murit în noaptea de trei decembrie; pentru cel de-al doilea „sacrificiu" am ales noaptea de trei ianuarie. Totul s-a petrecut în Nord, deşi mi-ar fi convenit un loc în Vest. Daniel Azevedo a fost victima necesară. Îşi merita moartea: era un impulsiv, un trădător; prinderea sa ar fi putut anula întregul plan. L-­a tăiat cu pumnalul unul dintre oamenii noştri; pentru a-l lega de cadavrul celuilalt, am scris peste romburi: A doua literă a Numelui a fost articulată.

Cea de a treia „crimă" s-a petrecut la 3 februarie. A fost, exact aşa cum a bănuit Treviranus, un simulacru. Gryphius-Ginzberg-Ginsburg sunt chiar eu; am supravieţuit o săptămînă nesfîrşită în cutiuţa perversă din Rue de Toulon, ascunzîndu-mă sub o insuportabilă barbă falsă, pînă ce m-au ajutat să dispar prietenii mei. De pe scara coupe-ului, au scris pe una din table: Ultima literă a Numelui a fost articulată. Acest lucru a vrut să dovedească tripla crimă. Astfel a înţeles-o publicul. Totuşi, eu am intercalat mai multe indicii repetate pentru ca tu, înţeleptul Erik Lonnrot, să înţelegi că era cvadruplă. Un semn în Nord, altele în Răsărit şi Apus, reclamă un al patrulea în Sud; Tetragrama - Numele lui Dumnezeu, J.H.V.H. - constă din patru litere; arlechinii şi vitrina vopsitoriei sugerează patru termene. Am subliniat un anume paragraf în manualul lui Leusden; acest paragraf dovedeşte faptul că evreii socotesc ziua de la apus pînă la apus; aceasta dă de înţeles că morţile s-au petrecut în ziua de patru a fiecărei luni. I-am trimis triunghiul echilateral lui Treviranus. Am presimţit că vei adăuga punctul care lipseşte. Punctul care determină un romb perfect, punctul care defineşte locul unde te aşteaptă o moarte perfectă. Am premeditat absolut totul, Erik Lonnrot, pentru a te atrage în singurătăţile de la Triste-le-Roy.

Lonnrot s-a ferit de privirile lui Scharlach. A privit arborii şi cerul împărţit în romburi galbene, roşii, verzi. I-a fost puţin frig şi l-a încercat o tristeţe impersonală, anonimă. Era noapte; din grădina părăsită a urcat un strigăt inutil de pasăre. Lonnrot s-a gîndit pentru ultima dată la morţile simetrice şi periodice.

—   În labirintul tău sunt trei linii în plus - a spus în cele din urmă. Cunosc un labirint grec care-i făcut dintr-o singură linie, una dreaptă. În această linie s-au pierdut destui filosofi, încît poate foarte bine să se piardă şi un simplu detectiv. Scharlach, dacă într-o viaţă viitoare mă vei vîna din nou, simulează (sau comite) o crimă în A, apoi încă una în B, la 8 kilometri de A, apoi o a treia în C, la 4 kilometri de A şi B, la jumătatea drumului dintre cele două. Aşteaptă-mă după aceea în D, la 2 kilometri de A şi C, din nou la jumătatea drumului. Ucide-mă în D, ca acum în Triste-le-Roy.

—  Pentru a doua oară cînd te voi ucide, a răspuns Scharlach, îţi promit acest labirint care constă dintr-o linie dreaptă şi care este invizibil, nesfîrşit.

S-a dat înapoi cîţiva paşi. Apoi, cu mare grijă, a apăsat pe trăgaci.