O poveste a lui Voltaire (4)

Invidiosul

Zadig vru să-şi aline cu ajutorul filosofiei şi al prieteniei necazurile pe care i le făcuse soarta. Într-o mahala a Babilonului el avea o casă mobilată cu gust şi în care adunase toate lucrurile frumoase şi toate plăcerile vrednice de un om cumsecade. Dimineaţa, biblioteca lui era deschisă tuturor savanţilor; seara, masa lui era pusă pentru lumea aleasă. Dar îşi dădu seama în curând cât de primejdios sunt savanţii. Odată se iscă o mare ceartă cu privire la o lege a lui Zoroastru, care te oprea să mănânci carne de grifon.

— Cum să opreşti grifonul, când acest animal nici nu există? spuneau unii.

— Trebuie să existe, spuneau alţii, pentru că Zoroastru nu îngăduie să-l mănânci.

Zadig voi să-i împace şi le spuse:

— Dacă grifonii există, să nu-i mâncăm; dacă nu există, n-avem să-i mâncăm nici atâta, şi în acest chip vom asculta toţi de Zoroastru.
Un savant care scrisese treisprezece volume despre însuşirile grifonului şi care pe lângă asta mai era şi mare teurg se grăbi să se ducă să-l pârască pe Zadig la un arhimag numit Yebor, care era cel mai prost chaldeean şi deci cel mai fanatic. Omul acesta l-ar fi tras bucuros în ţeapă pe Zadig spre slava Soarelui şi cu acest prilej ar fi spus pe dinafară ceaslovul lui Zoroastru, cu mare mulţumire în glas. Prietenul Cador (un prieten face mai mult decât o sută de preoţi), se duse la bătrânul Yebor şi îi spuse:

— Trăiască soarele şi grifonii! să nu cumva să-l pedepseşti pe Zadig: e un sfânt. Are o mulţime de grifoni în ogradă şi nu-i mănâncă; şi învinuitorul lui e un eretic care îndrăzneşte să spună că iepurii de casă au piciorul despicat şi nu sunt murdari.

— Bine! spuse Yebor, clătinând din capul lui chel. Zadig trebuie tras în ţeapă pentru că a vorbit rău de grifoni, iar celălalt pentru că a vorbit rău de iepuri.

Cador potoli lucrurile cu ajutorul unei domnişoare de onoare cu care făcuse un copil şi care avea mare trecere în sfatul magilor. Nimeni n-a fost tras în ţeapă. Fapt care făcu pe mulţi învăţaţi să cârtească şi să prorocească decadenţa Babilonului. Zadig spuse: „Iată de ce atârnă fericirea! Totul pe lume mă năpăstuieşte, chiar şi fiinţele care nu există!“ Blestemă savanţii şi nu mai vru să se întâlnească decât cu feţe simandicoase.

Poftea la el acasă pe oamenii cei mai aleşi din Babilon şi doamnele cele mai plăcute la vorbă şi la chip. După ce ascultau muzică, treceau la masă, unde se serveau numai bucate alese; masa era însufleţită întotdeauna de conversaţii plăcute din care el ştia să înlăture goana după spirit, care este cel mai sigur mijloc sa nu ai spirit deloc şi modul cel mai nimerit de a strica o societate oricât de strălucită ar fi ea. Zadig nu punea nicio vanitate nici în alegerea prietenilor, nici în alegerea bucatelor; în orice lucru el prefera să fie într-adevăr ceva şi să nu pară numai că este; şi prin asta el îşi atragea o stimă adevărată, la care nu râvnea.

Peste drum de dânsul locuia Arimaz, un om al cărui suflet rău era zugrăvit pe faţa lui grosolană. Era ros de fiere şi puhav de trufie şi, mai mult decât toate, era un om de duh plicticos. Nu putuse să-şi facă drum în lume şi acum îi clevetea pe toţi din răzbunare. Deşi era bogat, cu greu îi atrăgea la dânsul pe linguşitori. Zgomotul caleştilor care veneau seara la Zadig îl necăjea; zgomotul laudelor îl supăra şi mai mult. Se ducea câteodată la Zadig şi se aşeza la masă fără să fie poftit. Strica voia bună a tuturor, aşa cum se spune că harpiile strică hrana pe care o ating. Odată vru să facă o petrecere în cinstea unei doamne care, în loc să vină la dânsul, se duse la masă la Zadig. Altădată, stând de vorbă amândoi la palat, salutară pe un ministru care-l pofti la masă pe Zadig şi nu-l pofti pe Arimaz. De multe ori, chiar ura cea mai grozavă nu are temeiuri mai serioase decât acesta. Arimaz, căruia în Babilon i se spunea Invidiosul, vru să-l doboare pe Zadig pentru că i se spunea Fericitul. Prilej de a face rău se găseşte de o sută de ori pe zi şi prilej de a face bine numai odată pe an, după cum spune Zoroastru.

Invidiosul se duse la Zadig şi îl găsi plimbându-se prin grădină cu doi prieteni şi o doamnă căreia îi spunea câteodată lucruri galante, dar numai aşa, ca să i le spună. Vorbeau acum despre războiul pe care regele tocmai îl isprăvise cu izbândă împotriva prinţului Hyr- ca11 iei, care era vasalul lui. Zadig, care se luptase cu vitejie în acest scurt război, aducea mari laude regelui şi încă şi mai mari doamnei. Scoase carnetul şi scrise patru versuri pe care i le dădu acesteia să le citească. Prietenii îl rugară să le citească şi lor. Dar Zadig nu voi, din modestie sau mai degrabă dintr-un amor propriu foarte îndreptăţit. El ştia că versurile improvizate nu sunt niciodată bune decât pentru aceea în cinstea căreia au fost făcute. Rupse în două foaia pe care le scrisese şi zvârli cele două bucăţi într-o tufă de trandafiri unde ceilalţi le căutară degeaba. Începu sa plouă si intrară în casă. Invidiosul rămase în grădină şi începu să caute până găsi o bucată din foaia aruncată. Fusese ruptă în aşa fel încât fiecare jumătate de vers care rămăsese avea un înţeles şi forma chiar un vers mai mic. Dar, printr-o întâmplare şi mai ciudată, aceste versuri mici aveau un înţeles şi conţineau nişte groaznice ocări împotriva regelui. Iată ce se putea citi pe acea hârtie:

Prin mari nelegiuiri

Statornicit pe tron,

În pacea tuturora

E singurul duşman.

Invidiosul se simţi fericit întâia oară în viaţa lui. Putea acum să doboare un om cinstit şi vrednic. Plin de o crudă bucurie, el trimise regelui această satiră scrisă de mâna lui Zadig. Zadig, cei doi prieteni şi cu doamna fură aruncaţi în închisoare. Zadig fu în curând judecat fără drept de apărare. Când îl aduseră ca să-i citească sentinţa, Invidiosul îi ieşi în cale şi îi spuse cu glas tare că versurile lui nu făceau doi bani. Zadig nu avea pretenţia că e bun poet; dar era mâhnit fiindcă fusese condamnat pentru batjocuri aduse regelui şi fiindcă vedea că doi prieteni şi o femeie frumoasă stăteau la închisoare din pricina unei nelegiuiri pe care nu o săvârşiseră. Nu i se dădu voie să vorbească deoarece carnetul lui vorbea pentru dânsul. Aşa era legea în Babilon. Îl duseră la osândă. Pe drum, de o parte şi de alta se adunaseră o mulţime de curioşi, dar niciunul nu îndrăznea să-l plângă şi toţi se înghesuiau să-l privească şi să vadă cum are să moară. Numai rudele lui erau mâhnite, fiindcă nu-l puteau moşteni. Trei sferturi din averea lui fuseseră confiscate în folosul regelui şi un sfert în folosul Invidiosului.

În timp ce el se pregătea să moară, papagalul regelui îşi luă zborul de pe balconul unde şedea şi se lăsă în grădina lui Zadig pe o tufă de trandafiri. Dintr-un piersic din apropiere vântul smulse o piersică şi o duse în tufa de trandafiri: aici căzu pe o bucată de hârtie şi se lipi de ea. Papagalul luă în plisc piersica şi hârtia, le aduse pe amândouă şi le puse pe genunchii monarhului. Regele, curios, se uită pe hârtie şi văzu nişte cuvinte care nu aveau niciun înţeles şi care păreau să fie nişte sfârşituri de vers. Regelui îi plăcea poezia. Cu suveranii cărora le plac versurile te poţi întotdeauna înţelege, întâmplarea aceasta cu papagalul îl puse pe gânduri.

Regina, care îşi aduse aminte de ceea ce era scris pe foaia din carnetul lui Zadig, porunci să i-o aducă. Puseră alături amândouă bucăţile, care se potriveau împreună foarte bine. Citiră atunci versurile aşa cum le făcuse Zadig:

Prin mari nelegiuiri s-a tulburat pământul.

Statornicit pe tron, regele stăpâneşte.

În pacea tuturora numai amorul luptă:

E singurul duşman de care te poţi teme.

Regele porunci ca Zadig să fie adus numaidecât înaintea lui, iar doamna şi cei doi prieteni să fie scoşi din închisoare. Zadig se aruncă cu faţa în jos la picioarele regelui şi ale reginei şi le ceru foarte umil iertare că a făcut versuri proaste. Vorbi în chip atât de plăcut, cu atâta duh şi atâta înţelepciune, încât regele şi regina voiră să-l mai vadă. Zadig mai veni la Curte şi plăcu şi mai mult. I se dădu toată averea Invidiosului care-l învinuise pe nedrept; dar Zadig i-o dădu înapoi şi Invidiosul nu simţi decât plăcerea de a nu-şi fi pierdut averea. Stima regelui faţă de Zadig creştea mereu. Îl făcea părtaş la toate plăcerile lui şi îi cerea sfatul în toate treburile. Regina începu să se uite la dânsul cu o bunăvoinţă care putea, într-o bună zi, să ajungă primejdioasă pentru dânsa, pentru rege, augustul ei soţ, pentru Zadig şi pentru ţara întreagă. Zadig începu să creadă, în vremea asta, că nu-i greu sa fii fericit.

Cap3