Nasul
Într-o zi Azora se întoarse de la plimbare
foarte mânioasă.
— Ce ai tu, scumpa mea soţie, îi spuse
Zadig, şi ce te-a necăjit atât de mult?
— Vai! spuse ea, ai fi ca şi mine dacă ai
fi văzut ce-am văzut eu. M-am dus s-o mângâi pe tânăra văduvă Cosru, care acum
două zile a clădit un cavou soţului ei pe malul pârâului care curge la marginea
livezii, în durerea ei a făgăduit zeilor că va şedea lângă mormânt atâta vreme
cât apa pârâului va curge în apropiere
— Iată, spuse Zadig, o femeie vrednică de
toată lauda, care îşi iubea într-adevăr bărbatul.
— O,
spuse Azora, dacă ai şti ce făcea ea când m-am dus s-o văd!
— Ce
făcea?
— A
pus să întoarcă pârâul în altă parte.
Azora începu să arunce împotriva tinerei
văduve mustrări atât de aspre şi ocări atât de grele, încât această paradă de
virtute nu-i plăcu lui Zadig.
Zadig avea un prieten pe care îl chema
Cador. Era unul dintre tinerii pe care Azora îi socotea mai cinstiţi şi mai
merituoşi decât alţii. Zadig i se destăinui şi îi câştigă credinţa, atât cât
putu, printr-un dar de preţ. Azora, după ce petrecuse două zile la o prietenă,
la ţară, se întoarse acasă a treia zi. Servitorii, plângând, îi spuseră că
bărbatul ei murise pe neaşteptate noaptea trecută, că nimeni nu îndrăznise să-i
aducă această tristă veste şi că Zadig fusese înmormântat în cavoul familiei,
în fundul grădinii. Azora plânse, îşi smulse părul şi se jură că are să moară.
Seara, Cador îi ceru voie să vină s-o vadă şi plânse alături de dânsa. A doua
zi plânseră mai puţin şi prânziră împreună. Cador îi spuse că prietenul lui îi
lăsase cea mai mare parte din avere şi îi mărturisi că ar fi foarte fericit să
împartă averea cu dânsa. Doamna plânse, se supără, apoi se domoli. Cina fu mai
lungă decât prânzul. Stătură de vorbă cu mai multă încredere. Azora îl lăudă pe
cel mort, dar mărturisi că Zadig avea metehne care îi lipseau lui Cador.
Pe la mijlocul mesei, Cador se plânse că-l
doare grozav splina. Doamna, neliniştită şi grijulie, porunci să se aducă toate
miresmele cu care obişnuia să se parfumeze, doar va găsi vreuna care să-i fie
bună pentru boala de splină. Îi păru foarte rău că vraciul Hermes nu mai era în
Babilon. Binevoi chiar să atingă cu mâna partea în care Cador simţea dureri aşa
de mari.
— Suferi demult de boala asta? îl întrebă
ea miloasă.
— M-aduce câteodată până la marginea
mormântului, răspunse Cador; şi numai un singur leac mă poate uşura: să-mi pun
pe partea care mă doare nasul unui om mort cu o zi înainte.
— Ciudat leac, spuse Azora.
— Nu-i mai ciudat, răspunse el, decât săculeţele
domnului Arnoult(*) împotriva damblalei.
Acest argument, împreună cu marile merite
ale tânărului, o făcură pe doamnă să se hotărască.
„La urma urmei, îşi spuse ea, când
bărbatul meu va trece din lumea de ieri în lumea de mâine pe podul Cimavar, oare
îngerul Asrael n-are să-i dea voie să treacă din pricină că nasul lui va fi mai
scurt în a doua viaţă decât în întâia?“ Aşadar luă un brici, se duse la mormântul
lui bărbatu-său, îl stropi cu lacrimi şi se aplecă să taie nasul lui Zadig,
care şedea întins în groapă. Zadig se ridică atunci ţinându-se cu o mână de nas
şi cu cealaltă apucând briciul.
— Doamnă, spuse el, nu mai striga atâta
împotriva văduvei lui Cosru; gândul de a-mi tăia nasul e la fel cu gândul de-a
întoarce pârâul.
(*) În acea vreme, trăia în Babilon un
doctor care anunţa prin toate gazetele că vindecă orice formă de apoplexie cu
ajutorul unor săculeţi atârnaţi de grumazul pacienţilor. (Nota lui Voltaire)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu