Somnul de veci (19)

NOUĂSPREZECE

Era aproape unsprezece când am garat maşina şi-am ocolit pe jos colţul ca să ajungă în faţă la Hobart Arms. Uşa de sticlă securit se încuia la ora zece, aşa că mi-am scos cheile. Înăuntru, în holul pătrat şi pustiu, un bărbat lăsă jos lângă hârdăul cu palmieri ziarul tipărit pe hârtie verde şi zvârli chiş­tocul ţigării în hârdău. Se ridică, mă salută scoţându-şi pălăria şi spuse:

— Patronul vrea să-ţi vorbească. De ce-i faci pe prieteni să te aştepte aşa de mult, amice?

Am rămas nemişcat şi m-am uitat la nasul lui turtit şi la urechea zdrenţuită.

— De ce vrea să mă vadă?

— Ce-ţi pasă? Fii cuminte şi totul are să meargă pe roate. 

Mâna îi trecu prin faţa butonierei de sus de la haina desfăcută.

— Put a poliţie, i-am răspuns. Sunt prea obosit ca să vorbesc, prea obosit ca să mănânc, prea obosit ca să mai gândesc, dar dacă îţi închipui că nu sunt prea obosit ca să primesc ordine de la Eddie Mars... Încearcă să-ţi scoţi revolverul înainte să-ţi zbor urechea cea bună cu un glonţ.

— Prostii. N-ai revolver.

Mă fixă direct. Sprâncenele lui întunecate şi sârmoase se adunară, iar gura i se strâmbă într-o curbă ce cobora.

— Asta a fost mai înainte, i-am spus. Nu umblu întotdeauna neînarmat.

Mă salută cu mâna stângă.

— Perfect. Ai câştigat. Nu mi s-a spus să împuşc pe cineva. Ai să primeşti veşti de la el.

— Chiar dacă le primesc prea târziu, tot o să fie prea devreme, i-am răspuns şi m-am întors încet în timp ce el trecea pe lângă mine în drum spre uşă. O deschise şi ieşi fără să se uite înapoi. Am râs de propria mea prostie, m-am apropiat de lift şi-am urcat la apartamentul meu. Am scos din buzunar micul pistol al lui Carmen şi-am râs de el. Apoi l-am curăţat complet, l-am învelit într-o bu­cată de flanel şi l-am încuiat. Mi-am pregătit o bău­tură şi tocmai o beam când a sunat telefonul. M-am aşezat lângă masa pe care se afla aparatul.

— Aşadar astă-seară faci pe nebunul, zise vocea lui Eddie Mars.

— Sunt grozav, imoral, brutal şi mă mănâncă pielea. Cu ce te pot servi?

— Poliţiştii de acolo... ştii tu unde. Ai pomenit de mine?

— De ce să te pomenesc?

— Sunt simpatic cu cei care-s simpatici cu mine, amice. Nu mai sunt simpatic când alţii nu sunt sim­patici cu mine.

— Ascultă atent şi-ai să auzi cum îmi clănţăne dinţii.

Râse sec.

— Ai pomenit sau nu de mine?

— N-am pomenit. Să mă ia dracu dacă ştiu de ce. Cred doar fiindcă întreaga afacere era destul de complicată şi fără tine.

— Mulţumesc, amice. Cine l-a curăţat?

— Poate o citeşti în ziarele de mâine.

— Vreau să ştiu acum.

— Obţii întotdeauna tot ce doreşti?

— Nu. E ăsta răspunsul, amice?

— L-a împuşcat cineva de care n-ai auzit nicio­dată. Mulţumeşte-te cu atât.

— Dacă-i adevărat ce-mi spui, într-o zi am să pot să-ţi fac un serviciu.

— Închide telefonul şi lasă-mă să mă culc...

El râse din nou.

— Îl cauţi pe Rusty Regan, nu?

— Mulţi îşi închipuie că-l caut, deşi n-o fac.

— Dacă l-ai căuta, ţi-aş putea da o idee. Treci pe la mine, la clubul de pe plajă. Când vrei. Am să fiu încântat să te văd.

— Poate.

— Ne vedem atunci.

Telefonul se închise, şi am rămas cu receptorul în mână, stăpânit de o răbdare sălbatică. Apoi am format numărul familiei Sternwood, am auzit cum sună de patru sau de cinci ori, apoi vocea suavă a majordomului spunând:

— Reşedinţa generalului Sternwood.

— Aici e Marlowe. Mă ţii minte? Te-am întâlnit acum o sută de ani – sau a fost ieri?

— Da, domnule Marlowe. Îmi amintesc, desigur.

— E acasă doamna Regan?

— Da, aşa cred. Doriţi să...

L-am întrerupt, răzgândindu-mă brusc.

— Nu. Transmite-i un mesaj, Spune-i c-am obţinut fotografiile, toate, şi că lucrurile s-au aranjat per­fect.

— Da ... Da...

Vocea părea puţin zdruncinată.

— Aveţi toate fotografiile... toate, şi lucrurile s-au aranjat perfect. Bine domnule. Aş putea zice – că vă mulţumesc foarte mult, domnule..

Telefonul sumă iar peste cinci minute. Îmi ter­minasem băutura şi aveam senzaţia c-aş fi putut să-mi iau masa de seară, de care uitasem complet; am ple­cat, lăsând telefonul să sune. Suna încă atunci când m-am întors. Până la douăsprezece şi jumătate a sunat cu intermitenţe. La acea oră, am stins lu­mina, am deschis ferestrele, am înăbuşit soneria tele­fonului cu o bucată de hârtie, şi m-am dus să mă culc. Eram sătul de familia Sternwood.

A doua zi dimineaţa, în timp ce-mi luam micul dejun – ochiuri cu slănină – am citit toate cele trei ziare de dimineaţă. Relatările asupra cazului erau tot atât de aproape de adevăr cât pot fi repor­tajele din ziare – tot atât de aproape ca planeta Marte de Saturn. Niciunul dintre cele trei ziare nu stabilea vreo legătură între Owen Taylor, şoferul „Care s-a sinucis în maşina lui la Cheiul Lido” şi „Asasinatul din bungalow-ul exotic din Laurel Canyon”. Niciun ziar nu menţiona familia Sternwood, pe Bernie Ohls sau pe mine. Owen Taylor era „şoferul unei familii înstărite”. Căpitanul Cronjager de la brigada din Hollywood avea întreg meritul pentru soluţionarea celor două asasinate din districtul său, care se presupunea c-au pornit de la o ceartă asupra câştigurilor de la o bibliotecă de îm­prumut condusă de oarecare un Geiger, în dosul unei librării de pe Bulevardul Hollywood. Brody îl împuşcase pe Geiger, iar Carol Lundgren îl împuscase din răzbunare pe Brody. Poliţia îl ţinea sub pază pe Carol Lundgren. Mărturisise totul. Avea un cazier încărcat... probabil din liceu. Poliţia o reţinuse de asemenea pe o anume Agnes Lozelle, secretara lui Geiger, ca martor la crimă.

Era un reportaj nostim. Lăsa impresia că Geiger fusese asasinat cu o seară înainte, iar Brody cam peste o oră, iar căpitanul Cronjager soluţionase am­bele crime în timp ce-şi aprindea o ţigară. Sinucide­rea lui Taylor ocupa pagina întâi, în fascicola a doua a ziarului. Se reprodusese o fotografie a limuzinei la bordul şlepului, cu numărul de pe placă şters, iar pe punte, lângă scara maşinii ceva acoperit cu pânză. Owen Taylor fusese un amărât cu o sănătate debilă. Familia lui locuia la Dubuque, iar cadavrul urma să fie trimis acolo cu vaporul. N-avea să se ţină o anchetă postmortem.

Cap18