Prietenii noştri rămaşi acasă se vor bucura alături de noi, deoarece ne
apropiem de ţinta călătoriei noastre şi, dintr-un punct de vedere cel puţin, am
arătat că afirmaţiile profesorului Challenger sunt întemeiate. Ce e drept, nu
ne-am urcat încă pe podiş, dar el se întinde în faţa ochilor noştri, şi până şi
profesorul Summerlee e mai rezervat în felul lui de a fi. Nu că s-ar arăta
dispus să admită, măcar o clipă, că rivalul său are dreptate, ci doar atât,
că-i mai puţin încăpăţânat în veşnicele lui observaţii şi că cea mai mare parte
a timpului stă cufundat într-o tăcere atentă. Totuşi trebuie să mă întorc
îndărăt şi să reiau firul povestirii mele de unde l-am lăsat. Trimitem acasă pe
unul din indienii noştri care-i bolnav şi-i încredinţez această scrisoare, deşi
mă îndoiesc că e cu putinţă să ajungă vreodată la destinaţie.
Când am scris ultima oară, eram pe punctul să părăsim satul de indieni
unde debarcaserăm de pe Esmeralda. Sunt nevoit să-mi încep darea de seamă cu o
veste rea, deoarece în seara asta s-a iscat primul incident în sânul grupului
nostru (trecând peste neîncetatele fricţiuni dintre cei doi profesori),
incident care ar fi putut avea un sfârşit tragic. Am mai pomenit despre Gomez,
metisul nostru care vorbeşte englezeşte, un om muncitor şi priceput şi un
tovarăş plin de bunăvoinţă, dar stăpânit, cred eu, de păcatul curiozităţii,
destul de răspândit printre oamenii de teapa lui. În seara asta se pare că s-ar
fi ascuns lângă coliba în care discutam planurile noastre şi, zărit de uriaşul
negru Zambo, care ne e credincios ca un câine, a fost scos din ascunzătoare şi
adus în faţa noastră. Gomez însă a pus mâna pe cuţit, şi dacă n-ar fi fost
puterea uriaşă a lui Zambo, care a izbutit să-l dezarmeze cu o singură mână, nu
rămâne nici o îndoială că l-ar fi înjunghiat. Incidentul s-a încheiat cu
admonestări, adversarii fiind siliţi să-şi strângă mâna. Şi acum nădăjduim că
totul va fi bine. În ce priveşte certurile dintre cei doi savanţi, sunt tot mai
dese şi tot mai acre. Trebuie să recunosc că Challenger e un provocator
incorigibil, dar şi Summerlee are o limbă ascuţită care nu împacă lucrurile -
dimpotrivă. Cu o seară înainte, Challenger ne spunea că nu i-a plăcut niciodată
să se plimbe pe cheiurile Tamisei şi sa se uite în susul apei, deoarece e
totdeauna trist să te uiţi la locul unde probabil că o să se încheie viaţa ta.
Era convins, bineînţeles, că va fi înmormântat la Westminster Abbey. Atunci
Summerlee i-a replicat, cu un zâmbet acru, că acum înţelege pentru ce
închisoarea Millbank a fost aşezată în josul apei. Mândria lui Challenger e
însă prea uriaşă ca să se simtă cu adevărat jignită de asemenea vorbe.
Profesorul s-a mărginit să-şi zâmbească în barbă şi a repetat de două ori: “Ia
te uită! Ia te uită!” cu tonul compătimitor pe care-l iei faţă de un copil. În
realitate, amândoi sunt nişte copii: unul smochinit şi arţăgos, celălalt
formidabil şi arogant. Totuşi, amândoi sunt înzestraţi cu minţi care-i aşează
în fruntea epocii noastre ştiinţifice. Inteligenţă, caracter, suflet — numai
cel care cunoaşte bine viaţa îşi poate da seama ce lucruri diferite sunt!
Chiar a doua zi am plecat în extraordinara noastră expediţie. Am
constatat că tot ce aveam încăpea foarte uşor în cele două bărci şi, împărţind
personalul în două - câte şase în barcă - am avut prudenţa elementară ca, în
interesul păcii, să plasăm câte un profesor în fiecare. Eu unul m-am nimerit cu
Challenger, care era într-o dispoziţie fericită, aproape în extaz. Părea că
respiră bunăvoinţa prin toţi porii. L-am cunoscut şi în alte toane şi nu-s
deloc surprins când furtuna izbucneşte dintr-odată într-un peisaj luminat de
soare. Dacă e imposibil să fii trist lângă el, e tot atât de imposibil să te
ţii liniştit, deoarece în fiecare clipă tremuri gândindu-te la întorsătura pe
care o poate lua pe neaşteptate formidabilul lui temperament.
Două zile am urcat un râu de dimensiuni considerabile, lat de câteva
sute de iarzi, de culoare închisă, dar atât de străveziu, încât aproape tot
timpul puteai să-i vezi fundul. O jumătate din afluenţii Amazonului sunt ca şi
el, în timp ce cealaltă jumătate sunt alburii şi fără transparenţă. Deosebirea
se explică prin calitatea terenului pe care-l străbat; culoarea închisă a unora
se datoreşte anumitor deşeuri vegetale, în timp ce celelalte trec prin
pământuri argiloase. De două ori am întâlnit curenţi repezi şi de două ori am
purtat bărcile pe umeri, pe o distanţă de o jumătate de milă, ca să-i ocolim.
Pădurile, aşezate de o parte şi de alta, erau păduri virgine, în care poţi
pătrunde mai uşor decât în cele crescute pentru a doua oară, aşa că nu ne-a
fost greu să le străbatem cu bărcile în spinare. Cum aş putea uita oare
atmosfera de mister pe care o răspândeau? Înălţimea copacilor şi grosimea
trunchiurilor depăşea tot ce mi-aş fi putut imagina vreodată în viaţa mea de om
născut şi trăit la oraş. Copacii se ridicau spre cer ca nişte coloane minunate
şi numai la o neînchipuită depărtare deasupra capetelor noastre puteam desluşi
cu greu locul unde îşi desfăşurau crengile ca o înaltă boltă gotică. Toate
aceste bolţi împreunate alcătuiau o mare împletitură, un acoperiş de verdeaţă,
prin care numai rareori ajungea până la pământ o rază aurie de soare desenând o
dungă strălucitoare de lumină în mijlocul întunericului măreţ. În timp ce
păşeam fără zgomot pe covorul gros şi moale al frunzelor moarte, tăcerea se
aşternea peste sufletele noastre, care se simţeau ca într-o biserică pe
înserate. Chiar glasul puternic şi plin al profesorului Challenger se redusese
la o simplă şoaptă. Nu ştiam numele acestor copaci uriaşi, dar savanţii noştri
mi-au arătat cu degetul cedrii, apoi copacii cei mari cum era bumbacul mătăsos,
copacii cu lemnul roşu, ca şi tot belşugul acela de plante felurite, care fac
din acest continent unul din furnizorii neamului omenesc în ce priveşte
darurile naturale ale regnului vegetal, în timp ce e cel din urmă în ce
priveşte produsele regnului animal. Orhidee pline de viaţă şi licheni uimitor
coloraţi sclipeau ca tăciunii aprinşi deasupra trunchiurilor întunecate ale
copacilor, şi de câte ori o rază de lumină rătăcitoare cădea din plin asupra
alamandei aurii, asupra constelaţiilor roşii de tacsonia sau asupra ipomaeelor
de un puternic albastru închis, spectacolul avea în el ceva de feerie. În
întinderile acestea nesfârşite acoperite cu păduri, viaţa, care urăşte
întunericul, luptă pretutindeni ca să răzbească la lumină. Orice plantă, chiar
şi cea mai măruntă, şerpuieşte şi se răsuceşte pe faţa verde, încolăcindu-se în
jurul fraţilor ei mai mari şi mai voinici, care urmăresc acelaşi lucru.
Plantele agăţătoare invadează monstruoase, iar unele care n-au fost niciodată
cunoscute într-altă parte ca fiind agăţătoare învaţă aici această artă, într-o
încercare deznădăjduită de a ieşi din umbra întunecată. Aşa, fugara urzică,
iasomia şi chiar palmierul jacitara pot fi văzuţi înfăşurîndu-se în jurul
trunchiului cedrilor şi luptându-se să ajungă în vârful lor. Cât despre
animale, nu se vedea nici urmă pe sub bolta măreaţă care se desfăşura ca nişte
aripi peste noi în timp ce mergeam. Dar o frământare neîncetată, foarte sus
deasupra capetelor noastre, ne amintea lumea nenumărată a şerpilor şi
maimuţelor, a păsărilor şi a paraziţilor care trăiesc la lumina soarelui şi se
uită în jos cu mirare la făpturile noastre plăpânde, întunecate şi şovăielnice,
cufundate în întunericul adânc, nespus de departe dedesubtul lor. La răsăritul
şi la apusul soarelui, maimuţele urlătoare strigau laolaltă, iar papagalii
aruncau ţipete ascuţite. De-a lungul ceasurilor de căldură mare, numai zumzetul
neîncetat al gâzelor, asemenea vuietului pe care-l face apa când izbeşte
stâncile în depărtare, ne umplea urechile, în timp ce nimic nu se mişca
înăuntrul solemnei perspective pe care ne-o ofereau trunchiurile uimitoare
estompându-se în întunecimea care ne învăluia. Într-o zi, o făptură
împleticită, cu picioarele strâmbe, un furnicar sau un urs, s-a furişat
stângaci printre umbre. Era singura urmă de viaţă la nivelul pământului pe care
am întâlnit-o în această uriaşă pădure a mazoniană.
Şi totuşi erau semne că în sânul acestui monstruos vălmăşag, anumite
fiinţe omeneşti nu se găseau prea departe de noi. In a treia zi de la plecare
am auzit un fel de bătaie de tobă, ciudată şi adâncă, ritmică şi solemnă, care
străbătea cu intermitenţe liniştea dimineţii. Când am auzit întâia oară acest
zgomot, cele două bărci erau la câţiva metri una de alta. Indienii noştri au
rămas nemişcaţi, ca şi cum ar fi fost de bronz, ascultând adânc şi cu o
nesfârşită groază zugrăvită pe faţă.
— Ce-i asta? am întrebat.
— Tam-tam-ul, mi-a răspuns lord
John, cu nepăsare. Tam-tam-ul de război. L-am auzit şi altădată.
— Da, domnule, tam-tam-ul de
război, a spus şi Gomez, metisul. Indienii sălbatici de neam
"bravos", nu "mansos". Ne urmăresc pas cu pas şi or să ne
ucidă, dacă vor putea.
— Dar cum de ne pot ei urmări? am
întrebat, uitându-mă în zarea întunecată şi încremenită.
Metisul a ridicat din umerii lui largi.
— Ştiu ei cum! îşi au drumurile
lor ascunse. Ne pândesc. Vorbesc între ei cu ajutorul tam-tam-ului. Or să ne
ucidă, dacă vor putea.
În după-amiaza aceleiaşi zile - agenda mea de buzunar îmi arăta că era
marţi l8 august - cel puţin şase sau şapte tam-tam-uri ne-au întâmpinat în
diferite puncte. Uneori băteau repede, alteori rar: îşi puneau fără îndoială
întrebări şi-şi dădeau răspunsuri.
Astfel, departe, la răsărit, izbucnea un staccato zgomotos şi ascuţit,
urmat, după o pauză, de o bătaie grăbită şi joasă, venind dinspre nord. O
neînchipuită tensiune nervoasă, ca şi o veşnică ameninţare se desprindeau din
acest zvon neîntrerupt care părea că dă o consistenţă materială cuvintelor
metisului nostru, repetându-le la nesfârşit: "O să vă ucidem, dacă vom
putea! O să vă ucidem, dacă vom putea!" Totuşi, nimic nu se mişca în
pădurea liniştită.
În faţa perdelei de vegetaţie se desfăşura toată liniştea şi pacea
naturii. In schimb de dincolo, din spatele ei, venea tot mai des ameninţarea pe
care ne-o descifrase tovarăşul nostru: "O să vă ucidem, dacă vom putea!"
ne spunea duşmanul de la răsărit. "O să vă ucidem, daca vom putea!"
îi răspundea duşmanul de la miazănoapte.
Toată ziua au bubuit şi au şoptit tam-tam-urile, în timp ce ameninţarea
care se desprindea din ele se oglindea pe feţele tovarăşilor noştri de altă
culoare. Până şi metisul cel îndrăzneţ şi fanfaron părea intimidat. Am descoperit
însă în ziua aceea, o dată pentru totdeauna, că atât Summerlee cât şi
Challenger stăpâneau cea mai superioară formă de curaj: curajul temperamentului
ştiinţific. De aceeaşi esenţă era şi curajul care-l susţinuse pe Darwin printre
gauchoşii din Argentina sau pe Wallace printre vânătorii de capete din Malaya.
O taină a naturii milostive a hotărât ca creierul omenesc să nu se poată gândi
deodată la două lucruri diferite. Aşa, dacă e plin de curiozitate ştiinţifică,
nu mai rămâne loc în el pentru simple consideraţiuni personale. De-a lungul
zilei, sub ameninţarea misterioasă şi neîntreruptă, profesorii noştri cercetau
cu atenţie fiecare pasăre care zbura şi fiecare copăcel de pe mal, şi multe
observaţii tăioase porneau sotto voce când, de pildă, mârâitul lui Summerlee
răspundea repede mormăitului de bas al lui Challenger. In schimb, ei nu
dovedeau mai puţină nepăsare faţă de primejdia şi de bătăile tam-tam-ului
indienilor decât dacă ar fi stat amândoi în fumoarul Clubului Societăţii Regale
din St. James’s Street. O dată numai au catadicsit să discute asupra acestui
subiect.
— Canibali din Miranha sau
Amajuaca, a zis Challenger, arătând cu degetul cel gros spre pădurea
înconjurătoare.
— Fără îndoială, domnule, i-a
răspuns Summerlee. Ca toate triburile de acest
fel, nu m-ar mira să aibă o limbă polisintetică, iar tipul lor să fie mongol.
— Polisintetică, nici vorbă... a
zis Challenger, cu îngăduinţă. N-am auzit să existe altfel de limbă în acest
continent şi am date referitoare la vreo sută din ele. Iar faţă de teoria
tipului mongol, am mari rezerve.
— Aş fi crezut ca o cunoaştere, chiar
mărginită, a anatomiei comparate ar fi de ajuns ca să-i dovedească temeinicia,
a făcut Summerlee, cu amărăciune.
Challenger şi-a
repezit înainte bărbia agresivă, până nu s-a mai văzut din el decât barba şi
borurile pălăriei:
— Fără îndoială, domnule, o cunoaştere
mărginită ar putea să ducă la un asemenea rezultat. Dar când cunoştinţele omului sunt largi, el ajunge la alte concluzii.
Şi cei doi şi-au aruncat unul altuia câte o privire provocătoare, în
timp ce de jur-împrejurul nostru creştea zvonul îndepărtat: "O să vă
ucidem, dacă vom putea!"
În noaptea aceea am ancorat bărcile de câteva pietre grele din mijlocul
râului şi am luat toate măsurile cu putinţă în vederea unui atac. Nu s-a
întâmplat totuşi nimic şi în zori am pornit mai departe, în timp ce tam-tam-ul
se stingea în depărtări, în urma noastră. Pe la orele trei după-amiază am ajuns
la o strâmtoare, lungă de mai bine de o milă, unde curentul era foarte iute şi
puternic — exact aceeaşi unde profesorul Challenger naufragiase în prima lui
călătorie. Mărturisesc că am fost încântat văzând-o; era într-adevăr primul
indiciu, oricât de neînsemnat l-am fi socotit, care întărea şi făcea verosimile
spusele lui. Indienii au transportat întâi bărcile şi apoi bagajele noastre
prin desişurile care erau foarte stufoase în locul acela, în timp ce noi, cei
patru albi, cu puşca la umăr, păşeam între ei ca să preîntâmpinăm primejdia ce
se putea ivi din pădure. Înainte de a se înnopta, trecusem cu bine strâmtoarea
unde curentul era rapid. Am mai străbătut încă vreo zece mile înainte de a
ancora pentru noapte. În locul acela am calculat că urcasem cel puţin l00 de
mile pe afluent în sus, de la punctul unde se varsă în fluviu.
În dimineaţa zilei următoare am pornit-o spre marea aventură. Chiar din
zori, profesorul Challenger a început a se arăta neliniştit, cercetând cu
atenţie fiecare din cele două maluri ale râului. Deodată a scăpat un strigăt de
mirare şi a arătat spre un copac singuratic care se înălţa deasupra malului,
formând un unghi destul de neobişnuit.
— Ce părere aveţi despre copacul acesta? a întrebat.
— E fără doar şi poate un palmier
assai a spus Summerlee.
— Exact. Mi-am ales un palmier assai drept
punct de reper. Intrarea secretă e la o
jumătate de milă mai încolo, pe celălalt mal al apei. Nu există nicio răritură
printre copaci. In asta stă minunea şi misterul. Acolo unde vedeţi că stuful
verde deschis ia locul desişului verde închis, acolo, între cei doi mari copaci
de bumbac, e poarta mea particulară de intrare în necunoscut. Treceţi prin ea
şi o să înţelegeţi!
Era, într-adevăr, un spectacol neasemuit. După ce am ajuns la locul
însemnat de linia stufului verde deschis, am strecurat cele două bărci pe o
lungime de vreo sută de iarzi şi, în cele din urmă, ne-am trezit într-un râu
liniştit şi puţin adânc, atât de limpede, încât lăsa să i se vadă fundul
nisipos. Putea să aibă cam 20 de metri lăţime şi era tivit de o parte şi de
alta cu o vegetaţie bogată. Cine nu şi-ar fi dat seama că stuful luase de puţin
timp locul desişului n-ar fi putut bănui existenţa unui asemenea râu sau a
ţării de basm de care afla mai încolo.
Pentru că ţară de basm era, cea mai frumoasă pe care ar putea-o zămisli
închipuirea omenească. Vegetaţia deasă se împreuna deasupra capetelor noastre,
împletindu-se într-o arcadă naturală, şi prin tunelul acela de verdeaţă, în
amurgul auriu, curgea râul verde şi străveziu, frumos el însuşi, fără îndoială,
dar şi mai minunat sub razele aruncate de lumina vie, filtrată şi îndulcită în
căderea ei. Curat precum cristalul, nemişcat ca o placă de sticlă, verde ca şi
creasta unui aisberg, râul o lua înaintea noastră pe sub bolta de frunze şi
fiecare bătaie a vâslelor făcea mii de încreţituri de-a curmezişui oglinzii
lucii. Era o cale potrivită de acces într-o lume feerică. Orice semn vestind
prezenţa indienilor prin acele părţi dispăruse, în schimb urmele de animale
erau tot mai dese şi lipsa lor de frică dovedea că nu văzuseră încă niciodată
vreun vânător. Maimuţe mici, cu părul negru catifelat, cu dinţi albi şi lucioşi
şi cu ochi batjocoritori ne strigau pe limba lor în timp ce treceam. Cu un
plescăit adânc şi greoi, câte-un crocodil sărea de pe mal în apă. Odată, un
tapir negru şi stângaci s-a uitat la noi cu mirare printr-o spărtură a
desişului, apoi a bătut în retragere printre copaci. Odată sau de două ori, făptura
mlădioasă şi galbenă a unei puma uriaşe a trecut printre desişuri; iar ochii ei
verzi şi trişti au sclipit plini de ură în direcţia noastră, peste umerii întunecaţi.
Erau multe păsări, mai ales călătoare. Berze, bâtlani şi ibişi se adunau în
grupuri mici, albastre, roşii sau albe, pe fiecare stâncă ce se ridica deasupra
malului, în timp ce sub noi, apa cristalină era plină de peşti în tot felul de
forme şi culori.
Trei zile la rând drumul nostru a mers prin acest tunel de un verde
închis sub razele soarelui. Ţi-ar fi fost greu să spui, când te uitai înainte
pe o distanţă mai mare, unde se sfârşea în zare apa cea verde şi unde începea
bolta de verdeaţă. Pacea adâncă a acestui ciudat drum de apă nu era tulburată
de nicio urmă de viaţă omenească.
— Pe aici nu sunt indieni. Le e
prea frică de Curupuri, ne-a spus Gomez.
— Curupuri e duhul pădurii, a
explicat lord John. E un nume care se potriveşte la toate felurile de diavoli.
Nenorociţii cred că prin locurile astea sălăşluieşte ceva necurat, şi de aceea
le ocolesc.
A treia zi ne-am dat seama că din pricina apei care scădea văzând cu
ochii, călătoria noastră cu bărcile nu mai putea să ţină mult. De două ori, în
cuprinsul doar al câtorva ceasuri, ne-am izbit de fund. În cele din urmă am
tras bărcile în desiş şi ne-am petrecut noaptea pe malul apei. A doua zi de
dimineaţă, lord John şi cu mine am mers vreo două mile prin pădure de-a lungul
râului. Dar cum adâncimea apei scădea tot mai mult, ne-am întors şi am
împărtăşit şi tovarăşilor noştri ceea ce profesorul Challenger bănuise mai demult,
anume că atinsesem punctul cel mai îndepărtat până unde puteau ajunge bărcile
noastre. Aşa că le-am urcat pe mal, le-am ascuns printre tufişuri şi am
însemnat un copac cu semnele noastre ca să le putem regăsi. Apoi am împărţit
între noi diferitele baloturi: puşti, muniţii, hrană, cort, pături şi altele
şi, luându-ne povara în spinare, am pornit în etapa cea mai obositoare a călătoriei
noastre.
Această nouă etapă a fost inaugurată de o nenorocită ceartă între cele
doua butoaie de dinamită ale noastre. Din clipa în care venise lângă noi,
Challenger luase asupră-şi conducerea întregii expediţii, spre marea
nemulţumire a lui Summerlee. Şi acum, pentru că-şi îngăduise să-i fixeze
profesorului anumite atribuţii (era vorba doar de transportul unui barometru
aneroid), tensiunea încordată a declanşat dintr-odată explozia.
— Îmi daţi voie să vă întreb,
domnul meu, a început Summerlee, cu un calm aparent, în ce calitate vă
permiteţi să daţi asemenea ordine?
Challenger s-a
zbârlit şi l-a străfulgerat cu privirea.
— Mi l-am permis, profesor Summerlee, în
calitatea mea de şef al acestei expediţii.
— Sunt silit să declar, domnule, că eu nu vă
recunosc această calitate.
— Nu mai spuneţi! Şi Challenger l-a salutat cu
un infinit sarcasm. N-aţi vrea, în acest caz, să definiţi exact situaţia mea?
— Cum nu!
sunteţi un om a cărui bună credinţă a fost pusă la îndoială, iar acest comitet
e destinat s-o verifice. Călătoriţi alături de judecătorii dumneavoastră.
— Sărmanul de mine! a făcut
Challenger, aşezându-se pe marginea unei bărci. In cazul acesta, o să vă găsiţi
singuri drumul, iar eu o să vin în urmă, după bunul meu plac. Dacă nu sunt
şeful acestei expediţii, nu-mi puteţi cere să vă conduc.
Dar slavă Domnului, mai erau acolo doi oameni cu mintea întreagă, lord
John Roxton şi cu mine, care aveau puterea să împiedice ca neastâmpărul şi
nebunia celor doi savanţi să ne silească a ne întoarce la Londra cu mâinile
goale. Câte argumentări, câte pledoarii şi explicaţii până am putut să-i
îmblânzim! în cele din urmă, Summerlee, cu rânjetul şi cu luleaua lui, s-a
hotărit s-o ia înainte, iar Challenger, bombănind şi înjurând a rămas mai în
urmă. Printr-o nesperat de fericită întâmplare, am aflat în vremea asta că
amândoi savanţii noştri aveau o foarte proastă părere despre Dr. Illingworth
din Edinburgh. Din clipa aceea, el a fost salvarea noastră şi toate situaţiile
încordate le-am lichidat aducând în discuţie numele zoologului scoţian. Când îi
auzeau numele, în ura şi dispreţul lor comun faţă de acest rival, cei doi
profesori încheiau o alianţă, ba chiar şi o vremelnică prietenie.
Înaintând unul câte unul de-a lungul malului, am descoperit în curând că
apa se îngusta până într-atât, încât ajungea un simplu pârâu ce se pierdea în
cele din urmă într-o mlaştină mare şi verde, acoperită cu muşchi ca un burete,
în care ne-am cufundat până la genunchi. Locul era acoperit cu nori
înspăimântători de ţânţari şi de toate soiurile de jivine zburătoare, aşa că am
fost fericiţi când am simţit din nou pământ sănătos sub picioare. Am hotărât să
facem un ocol printre copaci, ca să lăsăm în flanc mlaştina pestilenţială, care
răsuna în depărtare ca o orgă, atât de puternic era zumzetul nesfârşitelor
roiuri de gâze.
A doua zi după ce părăsisem bărcile, am văzut că regiunea se transforma
cu totul. Drumul nostru urca mereu, iar pe măsură ce urcam, pădurea se făcea
tot mai rară şi-şi pierdea aspectul tropical. Copacilor înalţi din câmpia
aluvionară a Amazoanelor le luau locul palmieri phoenix şi cocotieri, care
creşteau în pâlcuri rare, având printre ele tufişuri dese. În scobiturile
acelea umede, palmierii de Mauritia îşi aruncau frunzişul în afară, aplecând-se
graţios. Ne orientam numai cu ajutorul busolei şi odată sau de două ori s-au
ivit divergenţe de păreri între Challenger şi cei doi indieni. În cazurile
acestea, după vorbele indignate ale profesorului, soarta expediţiei nu trebuia
să atârne "de încrederea ce se putea acorda instinctelor înşelătoare ale
unor sălbatici înapoiaţi, ci de încrederea la care aveau dreptul cele mai
înalte produse ale culturii europene moderne". Că avea dreptate, s-a
dovedit chiar a treia zi după aceea, când Challenger a recunoscut mai multe
puncte de reper aşezate de el cu prilejul călătoriei precedente, ba într-un
anumit loc am dat chiar peste patru pietre arse în foc, care dovedeau că acolo
fusese un popas.
Drumul urca încă şi am întâlnit un povârniş acoperit cu stânci, a cărui
escaladare ne-a luat două zile. Aspectul vegetaţiei se schimbase iarăşi şi
numai copacul de fildeş se mai întâlnea alături de o sumedenie de orhidee,
printre care am învăţat să recunosc acea rară Nuttonia Vexillaria ca şi
strălucitoarele flori de Cattleya sau odontoglossum-ul. Din loc în loc, pâraie
cu fundul de frunziş şi cu malurile îmbrăcate în ferigi şopteau curgând la vale
în albiile lor puţin adânci. Ele ne ofereau în fiecare seară locuri de popas
ideale pe marginea câte unui colţ stâncos, unde grămezi de peştişori albaştri
prăjiţi, cam de mărimea şi forma păstrăvului englezesc, alcătuiau pentru noi o
cină delicioasă.
În ziua a noua de când ne părăsisem bărcile, după ce am făcut, după
calculele mele, cam l20 de mile, am început a ieşi dintre copacii care creşteau
din ce în ce mai mici până ajunseseră simpli arbuşti. În locul lor am întâlnit
o pădure sălbatică de bambuşi atât de deasă, încât n-am putut-o străbate decât
croindu-ne drum cu securile şi coasele indienilor. Ca să trecem de acest
obstacol, ne-am pierdut o zi întreagă, de la 7 dimineaţa până la 8 seara, doar
cu două întreruperi de câte o oră. Nu se poate imagina ceva mai monoton şi mai
obositor, deoarece chiar în locurile cele mai puţin dese nu puteai vedea
înaintea ta decât la l0—l2 iarzi, iar în celelalte privirea mi se oprea în
spatele hainei de bumbac a lordului John şi în zidul galben care ne străjuia de
o parte şi de alta la distanţă de numai un picior. De sus ne venea câte o rază
de soare, îngustă cât o muchie de cuţit, iar la l5 picioare deasupra capetelor
puteam vedea vârfurile trestiilor de bambus, îndreptate parcă într-un gest
ameninţător împotriva cerului de un albastru închis.
Nu ştiu ce fel de fiinţe vor fi locuit aceste desişuri, dar de multe ori
am auzit zgomotul pe care-l făceau, aproape de tot de noi, animale greoaie
sărind în apă. După plescăit, lord John socotea că ar putea fi vorba de un soi
de cornute sălbatice. Abia la căderea nopţii am trecut de marea de bambuşi şi
fără întârziere am şi organizat popasul, sleiţi de puteri după ziua aceea fără
sfârşit.
A doua zi dis-de-dimineaţă eram din nou în picioare şi am avut prilejul
să constatăm că aspectul regiunii se schimbase iarăşi. În urma noastră era
zidul de bambuşi, atât de precis de parcă ar fi conturat cursul unui râu. În
faţa noastră se întindea o câmpie deschisă, ridicându-se în pantă, dulce,
acoperită cu tufe de ferigi arborescente. În cele din urmă, totul s-a rotunjit
sub ochii noştri şi a format o colină care semăna cu spinarea unei balene.
Aproape de prânz am atins această culme, ca să descoperim însă, dincolo de ea,
altă vale puţin adâncă, ridicându-se iarăşi în pantă dulce până se pierdea la
orizont. Acolo, în timp ce treceam peste cea dintâi colină, s-a petrecut un
incident care ar fi putut, la o adică, să aibă urmări.
Profesorul Challenger care, împreună cu cei doi indieni, alcătuia
avangarda expediţiei, s-a oprit deodată arătând surescitat spre dreapta.
Urmărindu-i mişcarea, am văzut la depărtare de aproximativ o milă ceva ce părea
a fi o uriaşă pasăre cenuşie. Dădea încet din aripi deasupra pământului şi,
luându-şi vânt domol, a zburat foarte jos şi drept până s-a pierdut printre
ferigile arborescente.
— L-aţi văzut? a strigat
Challenger, în culmea exaltării. L-ai văzut, Summerlee?
Colegul lui se uita cu încordare
spre locul unde dispăruse vietatea.
— Şi ce pretinzi dumneata că era?
a întrebat el.
— Un pterodactil în toată puterea
cuvântului.
Summerlee a izbucnit într-un râs
batjocoritor.
— O pteroiluzie!
a zis. Era o barză ca toate berzele.
Challenger era
prea înfuriat ca să-i răspundă. Şi-a potrivit doar dintr-o smucitură raniţa pe care o purta în spate şi şi-a urmat
drumul. Dar lord John a venit de-a dreptul spre mine, iar faţa lui era mai
gravă ca de obicei. Ţinea în mână binoclul Zeiss.
— L-am prins în focar înainte de
a dispărea după copaci, mi-a spus. N-aş putea să-mi iau răspunderea de a hotărî
ce era, dar aş pune prinsoare pe reputaţia mea de sportman că nu era niciuna
din păsările pe care le-am văzut vreodată.
Iată cum păreau a sta lucrurile. Ne găseam, într-adevăr, la hotarul
necunoscutului, gata să trecem graniţele acelei lumi pierdute despre care ne
vorbea conducătorul nostru? V-am povestit incidentul aşa cum s-a petrecut, şi
în felul acesta o să ştiţi despre el tot atât cât ştiu şi eu. A fost însă un
fapt izolat, deoarece n-am mai zărit niciun fel de altă vietate care s-ar fi
putut numi neobişnuită.
Şi acum, iubiţi cititori (dacă voi avea cândva vreunul!), v-am purtat în
sus pe râul cel lat, v-am plimbat pe sub acoperişul de stuf, apoi prin tunelul
verde, pe dealul cu palmieri, prin pădurea de bambuşi şi prin câmpia cu ferigi
arborescente. Acum însă, ţinta călătoriei pe care am întreprins-o se
înfăţişează din plin privirilor noastre. După ce am trecut peste cea de a doua
culme, înaintea ochilor ni s-a ivit o pădure neregulată de palmieri, apoi
lanţul de stânci roşii şi înalte pe care-l văzusem în fotografie. E aici chiar
în clipa asta în care scriu şi nu încape nicio îndoială că e vorba de aceleaşi
stânci. Punctul lor cel mai apropiat se află cam la 7 mile de tabăra noastră de
acum şi lanţul se întinde descriind un arc de cerc care se depărtează de noi
cât poţi vedea cu ochii. Îngâmfat,
Challenger se umflă în pene ca un păun, iar Summerlee tace, încă sceptic. Ziua
următoare va pune capăt poate unora din îndoielile noastre. Până atunci, dat
fiind că Jose, al cărui braţ a fost străpuns de un bambus rupt, stăruie să se
întoarcă acasă, trimit această scrisoare prin el, în nădejdea că va ajunge
cândva la destinaţie. Voi mai scrie însă cu cea dintâi ocazie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu