Presentimentul nebuniei
Oamenii niciodată nu vor înţelege
pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o
fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze
mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate din care transpiră un
lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei
exaltări organice, nu se pot scrie decît într-o astfel de tensiune nervoasă,
încît o revenire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate
supravieţui normal după asemenea încordări. Resortul intim al fiinţei nu mai
susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice
consistenţă.
Presentimentul nebuniei nu apare decît după experienţe mari şi
capitale. Ca şi cum te-ai fi ridicat la înălţimi prea mari unde te apucă
vertijuri, începi să te clatini, îţi pierzi siguranţa şi senzaţia normală de
imediat şi concret. O mare greutate pare că apasă creierul şi-l strînge ca
pentru a-l reduce la o iluzie, deşi numai aceste senzaţii ne descoperă îngrozitoarea
realitate organică din care izvorăsc experienţele noastre. Şi în această apăsare,
care vrea să te izbească de pămînt sau să te arunce în aer, apare groaza ale
cărei elemente sunt greu de definit în asemenea caz. Nu este acea groază de
moarte, persistentă şi obsedantă care pune stăpânire pe om şi-l domină pînă la
sufocare, ce se insinuează în tot ritmul fiinţei noastre pentru a lichida
procesul vieţii din noi, ci o groază cu străfulgerări, apărînd rar, dar intens,
ca o tulburare subită, dar care elimină pentru totdeauna posibilitatea unei
limpezimi viitoare. Este imposibil de a preciza şi defini acest ciudat
presentiment al nebuniei. Ceea ce este într-adevăr îngrozitor în el rezultă din
faptul că noi presimţim în nebunie o pierdere totală în viaţă, că pierdem tot
în mod iremediabil, deja trăind. Continuu să respir sau să mănînc, dar am pierdut
tot ce eu am adăugat funcţiunilor biologice. Este numai o moarte aproximativă. În
nebunie pierzi ce ai specific, ceea ce crezi tu că te individualizează în
univers, perspectiva ta particulară şi o anumită orientare a conştiinţei. Prin
moarte pierzi totul, dar această pierdere se face prin aruncare în neant. De
aceea frica de moarte este persistentă şi esenţială, dar mai puţin ciudată
decît frica de nebunie, în care semiprezenţa noastră este un element de
nelinişte mult mai complex, decît teama organică de o absenţă totală din
neantul în care ne duce moartea. Şi nu ar fi nebunia o scăpare de mizeriile
vieţii?
Această întrebare este
justificată numai teoretic, deoarece, practic, pentru omul care suferă de
anumite anxietăţi, problema apare cu totul în altă lumină sau mai bine zis în
altă umbră. Presentimentul nebuniei se complică de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de
regăsire, de revenire, cînd intuiţia dezastrului ar putea fi atît de
chinuitoare încît să provoace o nebunie şi mai mare. Nu există salvare prin
nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de
lucidităţile eventuale într-o asemenea stare. Ai
vrea haosul, dar ţi-e frică de luminile din el.
Forma
nebuniei este determinată de condiţiile organice şi temperamentale. Cum
majoritatea nebunilor se recrutează dintre depresivi, este fatal ca forma
depresivă să fie mai frecventă la nebuni decât stările de exaltare plăcută,
veselă si debordantă. Este atît de frecventă melancolia neagră la nebuni, încît
aproape toţi tind spre sinucidere, o soluţie atît de grea pînă nu eşti nebun.
Aş vrea să înnebuncsc
într-un singur caz: când aş şti că aş ajunge un nebun vesel, vioi și permanent
bine dispus, care nu-şi pune nicio problemă şi n-are nicio obsesie, dar care
rîde fără sens de dimineaţa pînă seara. Deşi doresc infinit extaze luminoase,
n-aş vrea nici de acestea, căci ele sunt urmate de depresii. Aş vrea însă o
baie de lumină caldă, care să răsară din mine și să transfigureze întreaga lume.
O baie care să nu semene încordării din extaz, ci sa păstreze un calm de
eternitate luminoasă. Departe de concentrarea extazului, ea să se asemene cu
uşurinţa graţiei şi cu căldura zâmbetului. Întreaga lume să plutească în acest
vis de lumină, în această încîntare de transparenţă şi imaterialitate. Să nu
mai existe obstacol şi materie, formă şi margini. Şi într-un asemenea cadru
să mor de lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu