Marin Preda si ideile fixe

Compromisul cu ideile

Ideile sunt viaţa noastră! Ne facem despre noi înşine şi despre lume o idee, sau un sistem de idei, şi nu re­nunţăm la ele nici atunci cînd vedem că din pricina lor ni se destramă căminul, ne pierdem prietenii şi, uneori, în condiţii excepţionale, de convulsie socială, ne pier­dem chiar libertatea şi viaţa. Compromisul cu ideile e un lucru tragic, fiindcă omul simte instinctiv că ideea aceea e chiar el, în timp ce un om, un lucru, un obiect nu e decît ceea ce a dat el în afară, o investiţie, dintre care cea amoroasă angajează mai mult sau mai puţin din fiinţa sa, ca şi lumea care îl poate dezamăgi şi pe care o poate dispreţui suveran. Dar ideea despre sine? Asta e ceva cumplit. Eu, mă?! face omul ducîndu-şi mîna la piept ca pentru a-ţi atrage atenţia asupra fiinţei sale, ca şi cînd ai putea fi orb şi nu l-ai vedea. Eu să fac chestia asta? se holbează la tine cu ochii în flăcări.

Dacă această identificare a noastră cu o idee nu ne-ar duce adesea şi la o neasemuită trufie, ar trebui să ne admirăm de dimineaţa şi pînă seara. Dar curînd această identificare devine intolerabilă. Începem să pretindem ca toţi ceilalţi să adopte ideea noastră şi devenim cu atît mai agresivi cu cît ni se sugerează de ici, de colo un compromis cu alte idei, ale altor oameni. Compromis? He, he! Şi cu cît suntem mai necunoscuţi în profesiunea sau în cercul nostru, cu atît suntem mai va­nitoşi şi cu conştiinţa de sine mai exacerbată. Ţin minte o istorie petrecută pe malul mării, cu un grup de băr­baţi care aşteptau autobuzul să-i ducă de la Eforie la Constanţa. Unul dintre ei, căutîndu-se prin buzu­nare, zice:

― Mă duc pînă colea la chioşc, să-mi cumpăr un pachet de ţigări.

Şi n-a adăugat: Aşteptaţi-mă, dacă vine autobuzul. Era de la sine înţeles, erau împreună şi pe deasupra erau şi prieteni. Autobuzul vine, şi ăştia, făcîndu-şi cu ochiul unii altora, se urcă în el, nu-l aşteaptă pe celă­lalt. Acesta revine în staţie şi vede. Aşteaptă, se urcă în autobuzul următor şi cît pune piciorul pe prima treaptă scoate un briceag din buzunar şi repede îl spală în primii pasageri pe care-i găseşte pe platformă. Este arestat şi condamnat. La proces, după ce se face de către procuror proba că acuzatul este perfect normal, este întrebat, bineînţeles, ce-a avut cu cei trei pe care i-a tăiat? La care el le-a dat, mormăind flegmatic, următorul răspuns:

„...Să-mi facă ei mie aşa o figură!"

„Păi nu ţi-au facut-o ei, ăştia pe care i-ai tăiat, i s-a spus, ci ceilalţi, care plecaseră!"

„Ei şi!?"

Va să zică asta era! I se făcuse Luminăţiei-Sale, Gălbejiră Gheorghe, o figură care nu se putea înghiţi! Îi cădea rangul! Şi pentru asta nu era absolut necesar să plătească cei care i-au făcut figura, ci oricare alţii, deoarece erau tot oameni şi purtau răspunderea în această calitate pentru faptul că n-au avut grijă ca Alteţa-Sa Serenisimă Sfrinţilă Vasile să nu îndure ase­menea afront.

Nu e nicio exagerare. Am în sat un prieten din copilărie pe care l-am vizitat de curînd. A fost exclus din partid pentru motivul (îl redau aici aşa cum l-am citit în Apelul pe care l-a făcut el către forurile supe­rioare faţă de hotărîrea de excludere) că s-a crezut el că e Alfa şi Omega. E neîmpăcat. A citit enorm, şi cu anii a căpătat, datorită acestor lecturi, un vocabular criptic şi sumbru, în timp ce sufletul lui îl vezi parcă zbătîndu-se să iasă la lumină prin această platoşă de fier a ideilor. Abia deschide buzele, se uită drept înainte necruţător, iar imaginea lui e obsedantă, desculţ cum stă pe prispa casei, pămîntiu la faţă şi pătat de o bătrîneţe care începe să-i ia din violenţa gîndirii, dar fără să-i aducă împăcarea. Are o fată care e chiar el, dar cuminte, cu greu spune un cuvînt. A terminat cu bine liceul. Secretul vieţii acestui om nu-i mai aparţine lui, tot satul îl cunoaşte. Munceşte ca un cal una sau două săptamîni, apoi cu jumătate din cîştig se duce şi bea, cînd proferează teribile ameninţări şi smulge în ace­laşi timp şi admiraţia celorlaţi prin cunoştinţele sale haotice. Îl căinează – „ăsta ar fi trebuit să ajungă mare”. Dau vina pe băutură.

Odată mi-a făcut la Bucureşti o vizită şi mi-a cerut să-l împrumut cu nişte bani. L-am împrumutat. Abia peste ani am aflat ce se întîmplase. Fusese trimis de conducerea gospodăriei lor agricole cu nişte oi la o ex­poziţie în capitală. Ce-a făcut? Înainte să le expună sau după ce le-a expus, nu se ştie precis cînd, el le-a vîndut aceste oi şi a băut banii. Aşa povestesc oamenii din sat, n-aş vrea să-l jignesc afirmînd că eu cred acest lucru. Şi că de-aia umbla pe la unul şi pe la altul să se împrumute, ca să pună banii la loc. Bineînţeles, chipul lui nu e tot timpul întunecat, are şi umor, care e însă totdeauna născut din situaţiile în care e pus. Au vrut odată unii care nu-i suportau ironiile muşcătoare să-l bată, au spart becul din încăperea MAT-ului şi au tăbărît pe el. L-au umplut de sînge, l-au tăiat pe obraji. Aşa credeau ei. Cînd au aprins însă lumina, furia lor n-a mai cunoscut margini. Îl bătuseră şi-l schilodiseră pe altul, pe unul dintre ei, în timp ce el, prietenul meu, se smulsese de sub grămadă şi reuşise să fugă. Cel care fusese luat... drept el l-a dat pe urmă în judecată fiindcă n-a vrut să stea să fie bătut, învinuit adică atît pentru că a fugit, cît şi mai ales pentru faptul că a fost ciopîrţit altul în locul lui. Ar fi trebuit, pesemne, să dea un chiot ca să-şi anunţe astfel duşmanii! „Bă, nu mai daţi, că eu am fugit!" Mare nerod şi ăla!

Altădată, cică, tot la MAT, s-a repezit în trei pe care i-a trîntit pe sub mese, pesemne erau beţi toţi... Şi după ce i-a văzut pe jos pe sub scaune cică s-ar fi întors spre un prieten care era cu el şi i-ar fi strigat indignat: „Ce faci, bă Ilie! Mă laşi singur cu trei?!" Adică, erau ăia pe jos, dar cine putea să-i garanteze că n-aveau să se ridice în cele din urmă şi să-l înveţe minte? Şi era alarmat cu o clipă mai devreme că prie­tenul său Ilie îl lăsa singur...

A citit tot ce-am scris. Despre prima carte a zis că am ştiut şi eu ce s-a petrecut în sat pe uliţa noastră şi am scris ce-am ştiut. Adică nu mai mult. Nu e, adică, mare lucru, să scrii ce ştii. Şi că mai mult de atîta n-o să mai pot. La a doua, care nu mai avea drept subiect lumea satului, a zis: „Asta e ceva ştiinţifico-fantastic!" În sfîrşit, la a doua carte de mari proporţii despre ţărani a refuzat să spună ce crede, dar şi-a exprimat în schimb părerea despre autorul ei, că „e cel mai mare speculant al scrisului românesc". "

Stau cu el de vorbă pe prispa casei lui şi parcă nici nu mă vede. E zi de duminică, dar el a lucrat de di­mineaţă la pădure, la nişte puieţi. Mă uit la el şi-mi dau seama că ideea care a pus stăpînire pe el acum douăzeci de ani nu s-a domolit şi că nu-l va părăsi pînă n-o să-l devoreze în întregime.

― ...Asta e, îl aud mestecînd parcă printre măsele, ar trebui aici în sat la noi un Felix Edmundovici Dzerjinsky, să bage groaza-n ticăloşi şi-n contrarevo­luţionari...

Şi îmi dau seama că acest Felix Edmundovici visat ar fi vrut să fie el, dar nu l-au lăsat... Mă grăbesc să-mi scurtez vizita. Nu-mi place să-mi pierd prietenii din copilărie, suportîndu-le tirania conştiinţei lor de sine.