O poveste a lui Voltaire (6)

Ministrul

Regele îşi pierduse primul-ministru. El îl alese acum pe Zadig să îndeplinească această funcţie. Toate frumoasele doamne din Babilon se bucurară de această alegere, fiindcă niciodată de la întemeierea imperiului nu mai fusese un ministru atât de tânăr. Toţi curtenii erau supăraţi. Invidiosul scuipa sânge şi nasul i se umflă grozav de tare. Zadig, după ce mulţumi regelui şi reginei, se duse să-i mulţumească şi papagalului.

  „Pasăre frumoasă, îi spuse el, tu mi-ai scăpat viaţa şi m-ai făcut ministru. Căţeaua şi calul măriilor-lor îmi făcuseră mult rău, dar tu mi-ai făcut bine. Iată de ce atârnă soarta oamenilor! Însă, adăugă el, un noroc atât de neobişnuit se va stinge poate în curând..." Papagalul răspunse: „Da“. Cuvântul acesta îl miră pe Zadig; dar, cum era un bun naturalist şi nu credea că papagalii pot fi profeţi, se linişti repede şi căută să-şi îndeplinească slujba cât putea mai bine.

Îi făcu pe toţi să simtă puterea sfântă a legilor şi nu stingheri pe nimeni cu înalta lui funcţie. Nu-i tulbură pe sfetnicii divanului; fiecare vizir putea să aibă orice părere fără ca el să se supere. Când judeca vreo pricina, nu el judeca, ci legea. Dar când legea era prea aspră, o domolea, şi când nu erau legi, dreptatea lui făcea nişte legi atât de bune, încât ai fi crezut că sunt ale lui Zoroastru.

De la dânsul au păstrat popoarele acest mare principiu: că e mai bine să scapi pe un vinovat decât să osândeşti pe un nevinovat. Zadig era de părere că legile erau făcute ca să-i ajute pe oameni, nu numai să-i sperie. Avea o mare pricepere în descoperirea adevărului, pe care toţi oamenii caută să-l acopere.

Chiar din primele zile ale ocârmuirii lui, Zadig îşi arătă această pricepere. Un vestit negustor din Babilon murise în India. Îşi lăsase averea, pe din două, celor doi fii ai lui, după ce sora lor se măritase, şi mai lăsase şi un legat de treizeci de mii de galbeni aceluia dintre feciori care va fi socotit că-l iubeşte mai mult. Fiul cel mare îi clădi un cavou; celălalt spori cu o parte din moştenirea lui zestrea soră-sii.

Toată lumea spunea: „Cel mai mare iubeşte mai mult pe tată-său; cel mai mic ţine mai mult la soră-sa. Celui mai mare trebuie să i se dea cei treizeci de mii de galbeni.“

Zadig îi chemă la dânsul, pe rând. Spuse celui mai mare:

— Tatăl tău n-a murit; a fost bolnav, s-a vindecat şi acum se întoarce în Babilon.

— Mulţumesc lui Dumnezeu, răspunse băiatul; păcat de cavou, că m-a costat cam scump!

După aceea, Zadig spuse acelaşi lucru celui mai mic.

— Mulţumesc lui Dumnezeu, răspunse el; am să dau înapoi tatei tot ce am; aş vrea numai să-i lase soră-mii ce i-am dat ei.

— N-ai să dai înapoi nimic, spuse Zadig, şi ai să capeţi cel treizeci de mii de galbeni. Tu-l iubeşti mai mult pe tatăl tău.

O fată foarte bogată făgăduise unor magi că se va căsători cu fiecare dintre ei. După ce timp de vreo câteva luni căpătase învăţătură şi de la unul şi de la ceălalt, fata se trezi că e însărcinată. Amândoi magii voiră s-o ia.

— Am să-l iau de bărbat, spuse fata, pe acela dintre voi care m-a adus în acea starea din care o să dăruiesc imperiului un nou cetăţean.

— Eu am făcut fapta aceasta bună, spuse unul.

— Ba eu am avut această plăcere, spuse celălalt.

— Bine, zise ea, atunci am să spun că e tatăl copilului acela dintre voi care îi va da creşterea cea mai  frumoasă.

Fata născu un băiat. Fiecare dintre cei doi magi voia să-l crească. Pricina fu adusă în faţa lui Zadig, care îi chemă la dânsul pe cei doi magi.

— Ce ai să-l înveţi tu pe copil? întrebă el pe unul dintre dânşii.

— Am să-l învăţ, spuse magul, cele opt părţi ale discursului, dialectica, astrologia, demonomania, ce este substanţa, accidentul, abstractul şi concretul, monadele şi armonia prestabilită.

— Eu, spuse cel de al doilea, voi căuta să-l fac să fie drept la cuget şi vrednic să aibă prieteni.

Zadig rosti:

— Fie că eşti, fie că nu eşti tatăl lui, ai s-o iei pe mamă-sa.

Cap5