Mărinimosul
Veni vremea când
trebuia să se prăznuiasca o mare sărbătoare care cădea o dată la cinci ani. Era
în Babilon obiceiul ca din cinci în cinci ani să se facă public în chip solemn
cetăţeanul care făcuse fapta cea mai mărinimoasă. Sfetnicii şi magii erau
judecători. Marele satrap, care avea în grija lui oraşul, aducea tuturora la cunoştinţă
cele mai frumoase fapte care se petrecuseră sub guvernarea lui. Fiecare îşi
spunea părerea. Regele dădea hotărârea. La această sărbătoare venea lume de la
capătul pământului. Învingătorul primea din mâinile monarhului o cupă de aur
împodobită cu pietre scumpe şi regele rostea aceste cuvinte: „Primeşte această
răsplată a mărinimiei şi binevoiască zeii să-mi dea mulţi supuşi care să-ţi
semene!”
Când sosi
această memorabilă zi, regele se aşeză pe tron, înconjurat de sfetnici, de magi
şi de solii tuturor popoarelor care veneau să vadă aceste jocuri, unde gloria
se dobândea nu prin iuţeala cailor, nu prin puterea trupurilor, ci prin
virtute. Marele satrap aduse la cunoştinţă cu glas tare faptele care puteau
prilejui celor care le săvârşiseră această răsplată fără preţ. Dar el nu vorbi
de mărinimia cu care Zadig îi dăduse înapoi Indidiosului toată averea; asta nu
era o faptă vrednică de răsplată.
El înfăţişă mai
întâi pe un judecător care, după ce-l făcuse pe un om să piardă un proces
printr-o greşeală de care nici nu era măcar răspunzător, îi dăduse toată averea
lui, care preţuia cât tot ce pierduse acel om.
Arătă apoi pe un
tânăr care, fiind îndrăgostit de o fată cu care voia să se căsătorească, o
lăsase unui prieten care murea de dragul ei; pe lângă asta o mai şi înzestrase.
Pe urmă aduse pe
un soldat care, în războiul din Hyrcania, dăduse o pildă şi mai mare de
mărinimie. Nişte soldaţi duşmani voiau să-i răpească iubita; el o apără
împotriva lor; în vremea asta, cineva îi spuse că alţi hyrcanieni voiau s-o
răpească pe mamă-sa, la câţiva paşi de acolo. Plângând, îşi lăsă iubita şi
alergă s-o scape pe mamă-sa. Se întoarse apoi la aceea pe care o iubea şi o
găsi pe moarte. Voi atunci să se omoare; dar mamă-sa îl dojeni şi îi spuse că
el e singurul ei sprijin şi atunci soldatul avu curajul să îndure viaţa mai
departe.
Judecătorii ar
fi vrut să-i dea soldatului premiul. Regele luă cuvântul şi spuse:
— Fapta lui şi
faptele celorlalţi sunt frumoase, dar nu mă miră. Ieri, însă, Zadig a făcut
ceva care m-a mirat. L-am scos din slujbă acum câteva zile pe ministrul şi
favoritul meu Coreb. Eram foarte nemulţumit de el şi totuşi curtenii îmi
spuneau că eram prea îngăduitor; care mai de care îl vorbea de rău. L-am
întrebat pe Zadig ce crede, şi el, cu îndrăzneală, mi-a spus numai lucruri bune
despre Coreb. Mărturisesc că am văzut de multe ori în poveştile noastre cum
unul a plătit o greşeala cu averea lui, cum altul a ţinut mai mult la maică-sa
decât la femeia iubită; dar n-am citit nicăieri că un curtean a vorbit de bine
de un ministru scos din slujbă şi pe care suveranul lui era supărat. Dau douăzeci
de mii de galbeni fiecăruia dintre aceia care au fost înfăţişaţi pentru faptele
lor mărinimoase; cupa însă i-o dau lui Zadig.
— Eu cred, spuse
Zadig, că numai măriei-tale i se cuvine cupa; măria-ta ai săvârşit o faptă
nemaipomeniă pentru că, rege fiind, nu te-ai supărat pe v robul tău atunci când
acesta s-a împotrivit patimii tale.
Toţi admirară pe
rege şi pe Zadig. Judecătorul care-şi dăduse averea, tânărul care îşi măritase
iubita cu prietenul lui, soldatul care îşi lăsase iubita să moară numai ca s-o
scape pe maică-sa primiră darurile din partea monarhului; numele lor fură
înscrise în cartea mai inimoşilor. Zadig căpătă cupa. Regele îşi câştigă numele
de stăpânitor bun, renume pe care nu-l păstră multa vreme. Ziua aceea fu
însemnată prin serbări mai îndelungate decât îngăduia legea. Amintirea lor
dăinuieşte şi acum în Asia. Zadig spunea: „în sfârşit, sunt fericit!“ Dar se
înşela.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu