Gusturi si arome

Ieri seara m-am apucat sa fac ceva mancare pentru cateii familiei - Richi si Cindy. Acesti doi amarati mananca precum niste sparti, nu-i mai satura Dumnezeu, asa ca le cumpar mereu ba niste ficat, ba niscai pipote, ba cate un carnat. In plus, mai au si o tingire sau cum s-o fi chemand in care le punem graunte de la Royal Canin. Eu unul m-am mirat foarte tare cand am aflat ca bichonii, ca rasa, exista de mii de ani (zic unii ca avea si Cleopatra unul): cum adica de mii de ani? Adica Royal Canin exista de mii de ani? Sau poate in Egiptul antic functionau alti producatori de graunte, ceva de genul Ramses Drinks & Foods? Ca doar nu ma poate convinge cineva ca inainte de Royal Canin traiau cateii de rasa fara graunte. Cum sa fi rezistat, spre exemplu, rasa bichon mii si mii de ani hranindu-se cu altceva decat cu granulele cu formula stiintifica, elaborata de nutritionisti care au absolvit Harvard? 

Dar sa revin la subiect. Ziceam ca m-am apucat sa le fac o mancarica din alea nesanatoase, cu colesterol, cu multe glucide etc. Totul a plecat de la o oala cu macaroane din care n-am mancat decat eu. Am facut prea multe, Maria si Lili nu s-au atins, eu n-am putut sa trec de-o farfurie, macaroanele s-au intarit, asa ca mi-am zis: "ia uite ce ocazie potrivita sa gatesc ceva pentru catei". Iata ce-am facut: am turnat peste macaroane apa fierbinte si am pus oala pe foc. Cand a inceput fierberea, am dat focul mic si am mai bagat in compozitie o bucata de slana si vreo patru oase detasate din niste felii de cotlet. Am presarat si niste sare, apoi am introdus un morcov, un patrunjel si o felie de telina (formula stiintifica proprie).

Dupa o vreme, am considerat ca mancarica este numai buna de consumat. M-am uitat la ea si - ce sa vezi? - dintr-odata mi-a venit un gand ciudat: "ce-ar fi sa mananc si eu?" In fond, in oala aia erau numai lucruri de calitate: macaroane, oase din cotlet cu destule resturi de carne pe ele, bulion (ca asa gatisem macaroanele pe cand imi inchipuiam ca o sa le mancam noi), legume. De ce n-ar fi fost buna si pentru mine minunata inventie culinara? Oare Cleopatra gusta din macaroanele pe care i le prepara bichonului? Sau pe vremea ei nu existau macaroane? Oh, prea multe intrebari.

In final, n-am fost in stare sa ma ating de respectivul terci. Stiti de ce? Era pentru caini! Pur si simplu, a functionat, la nivelul zonei din creier unde se fac asociatiile de idei (o fi existand asa ceva?) un fel de rasturnare temporala - era ca si cum cainii deja ar fi hapait din mancare si eu ar fi trebuit sa mananc dupa ei. Asa ca nici macar nu am gustat. Apoi am avut surpriza sa constat ca nici bichonii nu au fost curiosi sa guste. 

Concluzie: in loc sa arunc pur si simplu macaroanele, le-am aruncat numai dupa ce le-am adaugat gusturi si arome, chestie care m-a costat timp si bani (legume, curent).