Vecinul meu avea în
dosul casei o livadă cu fel de fel de poame alese. Era acolo şi un păr bătrîn,
care spre toamnă cocea nişte fructe galbene ca aurul, mai dulci ca mierea şi cu
un parfum deosebit de delicat. Perele acestea erau deliciul oamenilor, dar şi
al graurilor.
Omul nu putea sta
toată ziua să hîşîiască de la pere păsările, aşa că într-o vară a făcut o
sperietoare. A umplut cu paie nişte pantaloni vechi, un veston, a trecut prin
mîneci o bîtă ca să stea mînecile răstignite, a găsit pe undeva şi o căciulă
spartă, a pus-o în capul chipului de om şi i-a cusut-o acolo, ţuguiată. Apoi a
suit momîia în păr şi a priponit-o bine.
Într-o zi, pe la
sfîrşitul lui mărţişor, mă strigă de lîngă gard vecinul:
— Hai să
vezi ce n-ai mai văzut.
Ocolesc pe la portiţa
de către uliţă, intru în livadă şi văd şi eu minunea. Tocmai în creştetul
momîiei cînta un graur (Sturnus vulgaris). Cînta de dragoste grăunţei de pe o
cloambă, cum ştia el mai frumos, cu ciocul întredeschis, tremurînd din guşă.
— Asta nu-i
destul. Mai zăboveşte oleacă si ai să te cruceşti. Am zăbovit şi apoi m-am
mirat şi eu. Grăunţa, după ce s-a delectat destul în arta soţului, a zvîcnit
din aripi şi... a intrat în căciula sperietorii, pe uşiţa unei spărturi.
— Curată batjocură ! —
se scîrbi vecinul. În loc să se sperie, îsi fac cuib în căciula mogîldeţei. Ce
zici, oare să le stric casa?
Era cam ruşinat omul
de „succesul" paznicului de pere, dar era şi bun la suflet. M-a întrebat
aşa, cu toate că ştia dinainte răspunsul meu, şi mi se pare că şi fără acesta
deja hotărîse ce are să facă.
A scos perechea de
grauri puzderie de pui în cuibul din căciulă, şi au rămas toamna pere destule
şi pe seama oamenilor.
Păcat că cel din copac
n-a rezistat viscolelor unei alte ierni, care i-a flendurit hainele şi i-a
smuls căciula din cap. Poate revenea perechea de grauri la cuibul vechi, care
s-a dovedit atît de bun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu