O intalnire povestita de Cehov

Intâlnirea a avut loc, dar...   

    Ieşind de la examenul trecut cu succes, Gvozdicov sări în tramvai şi, cu şase copeici (lua întotdeauna bilet „la etaj”), ajunse la barieră. Distanţa de la ba­rieră până la vilă, adică vreo trei verste, o străbătu pe jos. La intrare, fu întâmpinat de stăpâna vilei, o cuconiţă tânără. Gvozdicov dădea lecţii de aritmetică băieţaşului ei şi, în schimb, primea masă, casă şi cinci ruble pe lună.

— Ei, ce-ai făcut? îl întrebă gazda, întinzându-i mâna. A mers bine? Ai reuşit la examen?

— Da, am reuşit.

— Bravo, Egor Andreevici! Şi ai luat o notă mare?

— Cinci… Ca de obicei… Hm…

    Gvozdicov nu luase cinci, ci numai trei plus, dar… dar de ce să nu tragă o minciunică, dacă se putea? Cei care-şi trec examenele mint cu aceeaşi plăcere ca şi vânătorii. În camera lui, Gvozdicov găsi pe masă o scrisorică, pecetluită cu un fel de pastă trandafirie. Scrisorica mirosea a rezeda. Gvozdicov rupse plicul, mâncă pasta şi citi următoarele:

„Fie. Vino la ceasurile opt fix lângă şanţul în care ţi-a căzut ieri pălăria. Te aştept pe banca de sub co­pac. Şi eu te iubesc, dar nu mai fi atât de stângaci. Trebuie să te arăţi mai dezgheţat. Aştept cu nerăb­dare să vină seara. Te iubesc teribil. A dumitale S.”

P.S. Maman e plecată şi ne vom putea plimba până la miezul nopţii. Ce fericită sunt! Bunica va dormi şi nu va observa nimic.”

Gvozdicov citi scrisoarea, zâmbind cu gura până la urechi, sări într-un picior şi începu să se plimbe trium­fător prin cameră.

— Sunt iubit! Sunt iubit!! Sunt iubit!!! Ah, ce fericit sunt! O-ho-ho! Tra-la-la!

Gvozdicov reciti scrisoarea, o sărută, o împături cu grijă şi o ascunse în cartea de anatomie. I se aduse prânzul. Transportat de scrisoare şi uitând de tot ce-i pe lume, dădu pe gât, în neştire, supa, carnea şi pâinea. După ce mâncă, se întinse pe pat şi începu să se gândească la tot felul de lucruri plăcute: la prietenie, la dragoste, la carieră… Chipul Soniei îi plutea mereu înaintea ochilor.

„Ce păcat că n-am ceas! gândi el. Dacă aş avea un ceas, aş putea să socotesc cât mai e până seara. Parcă dinadins, timpul trece atât de groaznic de încet.”

Plictisindu-se să stea întins şi să viseze, se sculă, se plimbă un pic prin odaie, apoi o trimise pe bucătă­reasă după bere.

„Până una-alta, să beau ceva, se gândi el. Timpul o să treacă astfel mai repede.”

I se aduse berea. Gvozdicov se instală la masă, alinie în faţa lui cele şase sticle şi, privindu-le galeş, în­cepu să bea. După trei pahare, i se păru că cineva îi aprinsese în cap şi în piept câte un bec electric: se simţea copleşit de căldură, de lumină, de mulţumire sufletească.

„Sonia o să mă facă fericit! se gândi el, destupând a doua sticlă. E… e tocmai fiinţa la care visam… O, da!”

După a doua sticlă, simţi că becul din cap se stin­sese şi că în minte se făcuse cam întuneric. În schimb, ce vesel era! Bine-i de trăit pe lumea asta, după a doua sticlă! Trecând la a treia, Gvozdicov îşi flutura mâna pe dinaintea nasului, jurând că nu există pe lume om mai fericit ca el. Jurământul şi-l făcea lui însuşi şi îl credea fără putinţă de apel.

— Ştiu ce i-a plăcut la mine! mormăi el. Ştiu. I-a plăcut omul care iese din comun! Asta e! Ştie ea de cine şi de ce merit să fiu iubit… Un om care iese din comun! Nu sunt un terchea-berchea oarecare… Sunt Gvozd… Eu…

Destupând a patra sticlă, exclamă:

— Da! Nu sunt un om ca oricare altul! S-a îndră­gostit de… geniul din mine! De geniu! De geniul universal! Cine sunt eu? Şi ce sunt? Credeţi, poate, că sunt Gvozdicov? Da, sunt Gvozdicov, dar ce fel de Gvozdicov? Asta e!

Ajungând la jumătatea celei de a patra sticle, lovi cu pumnul în masă, îşi ciufuli părul şi strigă:

— Am să le arăt cine sunt eu! Numai să-mi sfâr­şesc studiile! Lăsaţi-mă să-mi desăvârşesc învă­ţătura! Sunt un sacerdot al ştiinţei… De preotul ştiin­ţei s-a îndrăgostit ea. Şi am să dovedesc că am avut dreptate. Nu mă credeţi? În lături! Nici ea nu crede? Ea? Sonia? În lături şi cu ea, în cazul acesta! Am s-o dovedesc! Chiar de acum mă pun pe învăţătură. Numai să-mi golesc paharul… Sunteţi cu toţii nişte nemernici!

Gvozdicov se mânie, goli paharul, luă de pe raft un curs, îl deschise şi începu să citească, de pe la mijloc:

„Cau… cauza luxaţiei maxilarului inferior poate fi şi căderea, o lo… lovitură primită în timp ce gura este deschisă…”

— Ce prostii! Maxilar… Lovitură… Una, alta… Prostii!

Gvozdicov închise caietul şi destupă a cincea sticlă. După ce o bău şi pe a cincea, şi pe a şasea, se întristă şi începu să se gândească la nimicnicia uni­versului, în general, şi a omului, în particular… Adân­cit în gânduri, aşeza, în mod mecanic, dopul pe gâtul sticlei, ochea şi, dându-i un bobârnac, încerca să lo­vească cu el rotocoala verde care-i juca înaintea ochi­lor. Dar cum nimerea cu dopul pata verde, alte pete, negre, verzi şi albastre începeau să-i joace în faţa ochi­lor. Una dintre ele, cafenie-roşcată, cu ace verzi, se apro­pie, zâmbind, de ochii lui şi-i picură ceva ce semăna a clei… Gvozdicov simţi că pleoapele i se lipesc…

„Mi s-a băgat în ochi cineva… care ţârâie întruna! gândi el. Trebuie să ies la aer, altfel orbesc. Trebuie să mă… să mă plimb… Aici e înăbuşeală. Încing toate sobele. Ce măgari! Ţârâie şi încing sobele! Do­bitocii!”

Gvozdicov îşi puse pălăria pe cap şi ieşi. Afară se lăsase noaptea. Trecuse de ora nouă. Pe cer licăreau stelele. Nu era lună şi noaptea făgăduia să fie în­tunecoasă. Gvozdicov simţi adierea prospeţimii de mai a pădurii. Îl întâmpină toată recuzita unui „rendez-vous”: şi şoapta tainică a frunzişurilor şi cântecul privighetoarei, şi chiar… „ea”, a cărei siluetă alburea în întuneric. Fără să ştie nici el cum, Gvozdicov ajun­sese la locul arătat în scrisoare.

Sonia se sculă de pe bancă şi îi ieşi înainte.

— Georges! spuse ea, cu răsuflarea tăiată. Sunt aici…

Gvozdicov se opri, ciuli urechea şi începu să pri­vească în sus, spre vârful copacilor. I se păruse că numele lui fusese rostit undeva, pe sus.

— Eu sunt, Georges! repetă Sonia, apropiindu-se mai mult de el.

— Hai?

— Eu sunt.

— Cum? Cine-i? Pe cine cauţi?

— Eu sunt, Georges… Hai, vino… Să stăm jos!

Georges se frecă la ochi şi se uită aiurit la ea…

— Ce vrei?

— Ce ciudat eşti! Nu mă recunoşti? Se poate că nu vezi nimic din pricina întunericului?

— A-a-a-a… Dă-mi voie… Cu ce drept te plimbi noap… noaptea într-un pa… arc străin, domnule? Răs­punde, domnule, că de nu, îţi trrrag… una…

Georges întinse mâna şi o apucă de umăr. Sonia începu să râdă cu hohote.

— Ce hazliu eşti! Ha-ha-ha… Ce bine ştii să te prefaci! Hai să mergem… Să stăm puţin de vorbă…

— Să stăm puţin?… Unde?… De ce?… Dum­neata?… Cu mine?… Vrei să-ţi baţi joc!

Sonia începu să râdă şi mai tare, îşi trecu braţul pe sub al lui şi îl îmbie să o urmeze, Gvozdicov se trase însă înapoi. Ai fi zis că era un cal rotaş, nărăvaş şi îndărătnic, iar Sonia, un lăturaş focos, zbătându-se să tragă înainte.

— Mi-e… somn… Dă-mi drumul, bolborosi el. N-am poftă să mă ţin de fleacuri…

— Ei, hai, ajunge… De ce ai întârziat cu o jumătate de oră? Ai avut de învăţat?

— Da, am studiat… Studiez mereu… Ca… u… za luxaţiei maxilarului inferior poate fi o cădere sau o lovitură primită în timp ce gura-i deschisă. Maxilarele se scrântesc de cele mai multe ori în birturi, la câr­ciumi… Vreau bere… Marca „Trei dealuri”.

Ajunseră cu greu până la bancă şi se aşezară. Gvozdicov îşi propti obrajii în pumni şi coatele pe ge­nunchi şi scoase un sforăit. Pălăria îi alunecă de pe cap şi căzu la picioarele ei. Sonia se aplecă şi îl privi în faţă.

— Ce-i cu dumneata? întrebă ea, în şoaptă.

— Nu-i treaba dumitale, nu te priveşte… Nimeni n-are dreptul să se amestece în treburile mele… Toţi sunt nişte dobitoci… şi voi sunteţi… dobitoci.

După o clipă de tăcere, Gvozdicov adăugă:

— Şi eu sunt un dobitoc…

— Ai primit scrisoarea? întrebă ea.

— Am primit-o… De la Soni… ca… De la Sonia… Dumneata eşti… Sonia? Ei şi? E stupid. „Nerăb­dare” nu se scrie cu „î”, ci cu „ă”. Of, ştiutori de carte! Dracu’ să vă ia pe toţi!…

— Nu cumva eşti beat?

— Nnnu… dar sunt drept! Ce dr-r-rept ai dum­neata să… Cu bere nu poţi să te îmbeţi… Cum? Care?

— Dacă nu eşti beat, de ce vorbeşti prostii, neobrăzatule?

— Nnnu. Nominativul e – pe mine, genitivul e – pe tine, dativul… Processus condyloideus et musculus sterno-cleido-mastoideus…

Gvozdicov începu să râdă cu hohote şi îşi lăsă capul pe genunchi…

— Dormi? îl întrebă Sonia.

Niciun răspuns. Fata se porni pe plâns şi începu să-şi frângă mâinile.

— Dormi, Egor Andreevici? repetă ea. Drept răspuns, se auzi un sforăit puternic, răguşit. Sonia se sculă în picioare.

— Nemernicule! Ticălosule! De ăştia-mi eşti? Ţi-arăt eu ţie! Na, na!

Şi Sonia îi trase vreo cinci pumni cu mâna ei mi­cuţă! Apoi picioruşele ei începură să joace pe pălăria lui. Răzbunătoare mai sunt femeile!

A doua zi, Gvozdicov trimise Soniei o scrisoare, cu următorul conţinut: „Te rog să mă ierţi. N-am putut să vin aseară, fiindcă am fost groaznic de bolnav. Dă-mi o altă oră, bunăoară diseară. Egor Gvozdicov, care te iubeşte.”

Răspunsul la această scrisoare fu următorul: „Pă­lăria dumitale se găseşte aruncată pe jos, lângă bos­chet. Poţi s-o iei de acolo. E mai plăcut să bei bere, decât să iubeşti; bea deci mai departe. Nu vreau să te stânjenesc. S… care nu mai e a dumitale.

P. S. Nu-mi răspunde. Te urăsc.”