Prin terenul de vînătoare trece o linie ferată
principală. Într-un loc se apropie de o albie de rîu moartă, năpădită de
trestie şi papură. Toamna găseam acolo cîteva raţe si mă bucuram de ele, în
regiune nemaifiind locuri unde să se ţină. Nu departe era un canton unde
poposeam uneori sau mă adăposteam de o ploaie trecătoare. Cantonierul avea puşcă
şi permis, mai pocnea cîte un iepure de care se bucura droaia de copii de acasă
si avea ochii deschişi la ceea ce se întîmpla prin teren fiind zi de zi pe
linie. Acest cantonier mi-a arătat un cuib de raţă sălbatică mare, aşezat într-un
loc de necrezut.
Sub linia ferată, foarte aproape de şine, era un tub
de beton, lăsat pentru scurgerea apei, nu mai larg de patruzeci de centimetri în
diametru. Pe la mijlocul acestuia şi-a ales raţa loc de cuib şi l-a clădit din cîteva găteje, cîteva
fire de papură uscată.
Ne-am apropiat cu grijă si am cercetat; raţa nu era
acasă. Am putut număra opt ouă. Mai tîrziu mi-a spus cantonierul că raţa a scos
pui şi i-a dus în trestiiş. N-a mai venit la cuib, dar a văzut familia fericită
ieşind la ochiurile de apă deschisă.
Pe linia aceea trec zi şi noapte zeci de
trenuri. Zgomotul şi zguduirile lor însă n-au speriat-o şi n-au deranjat-o pe
raţa cu fantezie bogată. Dar oare ce a îndemnat-o să-şi aleagă tocmai acest loc
ciudat, cînd avea la îndemînă atîtea locuri bune de cuibărit prin păpuriş, prin
sălciile scorburoase de pe mal? Şi n-a dat de cuib nici vulpe şi nici dihor.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu