Helianthus anuus

Intermezzo

Domnilor, visez mereu o vale ascunsă după dealuri însorite ziua întreagă, o păşune imensă, necălcată nici măcar de animale la păscut.

Verdele ei crud şi iraţional, roşul exact al unor corole şi râul acela, domol, mineral, nesfârşit unduind printre sălcii şi tineri mesteceni; e un vis, mereu continuat în trezie, mereu însoţit de atingeri, miros şi dulci zgomote. De neamânat şi la fel petrecut, odată pleoapele închise, fie şi de bună voie. Un vis, “o dezvoltare nevrotică, un simplu mecanism reactiv, în fond, pozitiv, faţă de toată agresiunea impresională a existenţei”, încearcă să mă convingă doctorul Marcus. Iar sărmanele lui raţionamente şi artificii psihanalitice l-ar aduce, pentru a mia oară, în pragul disperării, lângă toată liniştea şi echilibrul obstinat al pacienţilor lui, această splendidă armată bolnavă, inepuizabilă, nemuritoare, spaima terapeuţilor şi a conducătorilor ei, de-a pururi sănătoşi.

Totul pare doar un tablou încremenit în frumuseţe, precum acele locuri în care ne-am imaginat întotdeauna petrecută “vârsta de aur”, o dulce nemişcare, străbătându-ne intimitatea precum a patra dimensiune a gândurilor, ce ar trebui să întrupeze fericirea. Dar fericirea nu poate dăinui mai mult decât clipa revelaţiei paradoxului ei: în spatele colinei de la răsărit, un pâlc de tulpini, înalte şi drepte, unite parcă de o necesară întâmplare, ridică spre cer tot atîtea pălării, pline de rod întunecat, ajurate de coroane de foc proaspăt înteţit, nenumărate corole unduind în bătaia vântului. Şi nu aceasta e mişcarea care, la urma urmei, poate fi surprinsă de chiar o mână oarecare de pictor, căci e prea scurtă bătaia ei în timp, ca şi înrâurirea asupra naturii lucrurilor. O altă mişcare (şi dezvoltare), mult mai ascunsă privirii prea scurte, se întregeşte încet, în spatele culorilor şi contururilor vegetale. Visez, domnilor, deocamdată, întrutotul nefericit, doar acţiunea, ori mai degrabă proiectul unei acţiuni, a trupului meu şi încă a unei singure flori mature de Helianthus anuus... Gândiţi-vă, câtă şansă, să visez cu atâta uşurinţă propriu-mi popas în valea dintre dealuri, proiecţia trupului meu animal, pată de carnală culoare, cu totul naturală, la marginea lanului de floarea soarelui, sub strălucirea perfectă a soarelui ajuns la amiază. Dar performanţa, performanţa ar fi fost alta. Şi ăsta poate fi, domnilor, singurul nostru motiv de întristare... spectacolul cere plecarea din valea ideală, ruperea de natura matricială... şi reproducerea simplei, fericitei convieţuiri, simbioza la lumina cam reflectată şi confuză a atelierului. O sută şi patru zile, de la germinare şi până la completa senescenţă a florii, până la folosirea fiecărei părţi vegetale, sideralizate; în scopul lipsit de clare temeiuri şi tensiuni interconecte al reprezentării plastice. Atunci, alături de tulpina devitalizată, pe care ramuri, fără clorofilă, vor aduna tot atâtea moarte experienţe comune ale cuplului (eu şi floarea), un număr aleator de indivizi, homo sapiens sapiens, vor privi spectacolul mort al existenţei mele. Visez, domnilor, cu disperare, încă visez, valea aceea goală, neprofanată de vreun trup odinioară gânditor.

Lucian P. Petrescu