Intermezzo
Domnilor,
visez mereu o vale ascunsă după dealuri însorite ziua întreagă, o păşune imensă,
necălcată nici măcar de animale la păscut.
Verdele
ei crud şi iraţional, roşul exact al unor corole şi râul acela, domol, mineral,
nesfârşit unduind printre sălcii şi tineri mesteceni; e un vis, mereu continuat
în trezie, mereu însoţit de atingeri, miros şi dulci zgomote. De neamânat şi la
fel petrecut, odată pleoapele închise, fie şi de bună voie. Un vis, “o
dezvoltare nevrotică, un simplu mecanism reactiv, în fond, pozitiv, faţă de
toată agresiunea impresională a existenţei”, încearcă să mă convingă doctorul
Marcus. Iar sărmanele lui raţionamente şi artificii psihanalitice l-ar aduce,
pentru a mia oară, în pragul disperării, lângă toată liniştea şi echilibrul
obstinat al pacienţilor lui, această splendidă armată bolnavă, inepuizabilă,
nemuritoare, spaima terapeuţilor şi a conducătorilor ei, de-a pururi sănătoşi.