Discuţii
şi audienţe
Astfel Zadig îşi arăta înţelepciunea
minţii şi bunătatea sufletului. Lumea îl admira şi totuşi îl şi iubea. Trecea
drept cel mai fericit dintre oameni; ţara întreaga era plină de numele lui;
toate femeile se uitau la dânsul; toată lumea lăuda spiritul lui de dreptate;
savanţii îl priveau ca pe un oracol; chiar şi preoţii mărturiseau că ştie mai
multe decât bătrânul arhimag Yebor. Nici vorbă nu mai era să fie dat în
judecată pentru grifoni. Nimeni nu credea decât ceea ce i se părea lui vrednic
de crezut.
Era în Babilon o mare neînţelegere, care
ţinea de vreo mie cinci sute de ani şi care împărţea ţara în două secte la fel
de îndârjite. Una pretindea că trebuia să intri în templul lui Mithras numai cu
piciorul stâng; cealaltă nu putea suferi acest obicei şi intra numai cu
piciorul drept. Toţi aşteptau acum marea sărbătoare a focului sfânt ca să afle
care sectă va fi sprijinită de Zadig. Lumea întreagă avea ochii aţintiţi asupra
picioarelor lui şi tot oraşul era în agitaţie şi aşteptare. Zadig intră în
templu sărind cu amândouă picioarele deodată şi dovedi după aceea printr-o
cuvântare plină de elocinţă că Dumnezeul cerului şi al pământului, care nu face
deosebire de persoane, nu face deosebire nici între piciorul drept şi piciorul
stâng.
Invidiosul şi nevastă-sa pretinseră că în
cuvântarea lui nu erau destule figuri, că nu pusese îndeajuns să joace munţii
şi dealurile. „E sec şi fără talent, spuneau ei; nu vezi la dânsul nici marea
care o ia la fugă, nici stelele care cad, nici soarele care se topeşte ca
ceara; n-are nimic din stilul cel bun, oriental.“ Zadig se mulţumea să aibă
stilul raţiunii. Toată lumea se dădu de partea lui, şi asta nu pentru că era pe
calea cea dreaptă, nu pentru că era un om cu judecată, nu pentru că merita să
fie iubit, ci pentru că era mare vizir.
Tot aşa de bine puse el capăt marelui
proces dintre magii albi şi magii negri. Albii spuneau că atunci când te rogi
lui Dumnezeu e o nelegiuire să te întorci cu faţa la răsăritul de iarnă; negrii
ziceau că Dumnezeu dispreţuia rugăciunile oamenilor care se întorceau către
apusul de vară. Zadig hotărî că fiecare poate să se întoarcă încotro pofteşte.
Zadig găsi secretul de a isprăvi dimineaţa
cu toate treburile, atât cu cele particulare, cât şi cu cele obşteşti, iar în
restul zilei se ocupa de înfrumuseţarea Babilonului. Punea să se reprezinte
tragedii la care lumea plângea şi comedii la care râdea; lucrul acesta nu mai
era la modă demult şi el îl înfiinţă din nou fiindcă era om de gust. N-avea
pretenţia că ştie mai mult decât artiştii; îi răsplătea cu daruri şi distincţii
şi nu era invidios în taină din cauza talentului lor. Seara îl înveselea mult
pe rege şi mai ales pe regină. Regele spunea: „Ce ministru mare!” Regina
spunea: „Ce drăguţ ministru!” şi amândoi adăugau: „Ar fi fost păcat să-l
spânzure”.
Niciodată
până atunci un dregător nu fusese silit să primească în audienţă atâtea cucoane. Cele mai multe
veneau la el ca să discute despre treburi pe care nu le aveau şi numai ca să
stea de vorbă cu dânsul. Soţia Invidiosului veni printre cele dintâi; se jură
pe Mithras, pe Zend-Avesta şi pe focul cel sfânt că nu putuse să sufere
purtarea lui bărbatu-său; îi spuse apoi că bărbatul acesta al ei e gelos şi
bădăran; îi mai dădu să înţeleagă că zeii l-au pedepsit nehărăzindu-i preţioasele
efectee ale acelui foc sfânt care-l face pe om să semene cu zeii. În sfârşit, cucoana lăsă să-i cadă jartiera.
Zadig ridică de jos cu curtenia lui obişnuită, dar nu o la loc la genunchiul
doamnei. Şi această mică greşeala, dacă este o greşeală, a fost pricina celor
mai cumplite nenorociri. Zadig nu se gândi la asta, dar soţia Invidiosului se
gândi mult.
In fiecare zi se înfăţişau la dânsul o
mulţime de femei. Analele secrete ale Babilonului spun că o dată s-a lăsat dus de ispită, dar că singur s-a mirat
văzând că plăcerea lui era fără voluptate şi că în
toiul îmbrăţişărilor se gândea în
altă parte. Femeia căreia îi dădu, fără să-şi dea seama, dovezi de protecţie, era o doamnă din
suita reginei Astarte. Această drăgăstoasă babiloniană îşi spunea ca să se
consoleze: „Multe treburi mai are omul acesta în cap dacă se gândeşte la ele
chiar în toiul dragostei”. În clipa când cei mai mulţi oameni nu spun nimic şi
când alţii nu rostesc decât vorbe sfinte, Zadig strigă: „Regina!” Babiloniana
crezu că în sfârşit şi-a venit în fire tocmai când trebuia şi că îi spunea
„Regina mea!“ Dar Zadig, tot fără să se gândească, rosti numele Astartei.
Doamna, care în aceste împrejurări fericite credea că totul e pentru dânsa, îşi
închipui că asta înseamnă: „Eşti mai frumoasă decât regina Astarte!” Ea ieşi din
seraiul lui Zadig cu daruri foarte frumoase. Se duse la Invidioasa, cu care era
prietenă bună, şi îi povesti cum a fost. Invidioasa fu loarte necăjită că Zadig
o preferase pe cealaltă.
Nici n-a binevoit măcar, spuse ea, să-mi
lege jartiera asta, pe care nici nu mai vreau s-o port.
- O! O! spuse către Invidioasă fericita,
văd că porţi aceleaşi jartiere ca şi regina. Le faci la aceeaşi croitoreasă?
- Invidioasa căzu pe gânduri, nu răspunse
şi se duse să se sfătuiască cu bărbatu-său, Invidiosul.
În vremea asta, Zadig băgă de seamă că era
totdeauna cu gândul aiurea când dădea audienţe şi când judeca; nu ştia însă din
ce pricină şi asta era singura lui mâhnire.
Odată avu un vis. Se făcea că şedea culcat
mai întâi pe nişte iarbă uscată, în care erau şi câteva fire ţepoase care îl
supărau, şi pe urmă se făcea că stă tolănit pe un pat de trandafiri din care
ieşea un şarpe care îl înţepa în inimă cu limba lui ascuţită şi veninoasă.
„Vai! îşi spuse el, am stat mult timp culcat pe iarba aceea uscată şi ţepoasă;
acum şed pe patul de trandafiri, dar cine va fi şarpele?“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu