Ma anunta nevasta-mea ca vine Bob Dylan la Hanovra. Nu, nu vine sa viziteze orasul, vine sa cante.
Acest tip s-a nascut pe 24 mai 1941, ceea ce inseamna ca luna trecuta a implinit 72 de ani. Saptejdoi... Individul era pe lume de un an cand japonezii dadeau atacul de la Pearl Harbor; avea cinci primaveri cand Roosevelt, Churchill si Stalin bateau palma la Ialta. Stia sa cante la muzicuta cand inca nu aparuse primul televizor color, Oppenheimer inca nu inventase bomba atomica, iar Al Capone isi petrecea ultimii ani de viata la proprietatea sa din Florida. Pusese mana pe prima chitara pe vremea cand Regele Mihai inca nu abdicase fortat, NATO mai avea de asteptat pana sa se constituie, iar ONU abia facuse ochi.
Bob Dylan s-a nascut in acelasi an cu Franco Nero, cu Joan Baez, cu Voronin, cu Melescanu si Stefan Iordache, e mai batran decat Dan Voiculescu si Viorel Lis. Si acum vine la Hanovra sa cante "Blowing in the wind"... Mi se pare sinistru.
Nu m-as duce la concertul lui Dylan nici daca as primi bilet gratis. Nu suport sa vad un mos de 72 de ani cantand piesele pe care le iubeam eu in adolescenta. Mi-l imaginez in carje, ori stand pe-un scaun ca Beligan, ma gandesc ca ii tremura picioarele si ca nu-si poate controla saliva cand zice "That long black cloud is comin' down/I feel like I'm knockin' on heaven's door." Asta e, nu am ce-i face.
Pentru mine, Bob Dylan, Led Zeppelin, Jethro Tull, Pink Floyd, au disparut demult. A ramas muzica lor, pe care o ascult oricand, cu emotie si nostalgie. De ce sa ma duc sa-l vad pe omul asta care zice ca e Bob Dylan, dar in realitate nu e decat un batran de saptejdoi de ani care seamana cu Dylan? Ca sa-mi revina toate depresiile? Ca sa simt inca si mai acut acea insuportabila senzatie ca timpul este un criminal in serie, de care nu poate scapa absolut nimeni? Ca sa ma intreb din nou, pentru a miliarda oara, unde sunt anii aia, unde sunt eu, cel de-atunci, unde e Dylan, unde sunt prietenii mei, colegii, padurile de la Sinaia? Ca sa ma intorc acasa terminat si sa ma imbat ca ultimul marinar doar ca sa uit pentru cateva ore? Nu, merci. Nu ma duc la niciun concert, stau acasa si beau ceai de plante.
Sunteți incredibil! La ultimul paragraf mi s-a ridicat părul pe mine și mi s-a încrețit sufletul. Nu mergeți nicăieri, chiar așa!
RăspundețiȘtergereEu nu, nu merg nicaieri
RăspundețiȘtergereZiua de azi se transforma in ieri
Eu unul va inteleg perfect, am trait o deziluzie similara dupa ce am fost la concertul Deep Purple ,oameni pe care eu ii consideram zei. Dupa concert mi-am dat seama ca sunt doar oameni si ca nu mai seamana de loc cu cei ce au inregistrat albumele pe care la stiam nota cu nota. Dar privind in urma tot nu imi pare rau ca am fost la Deep Purple, AC/DC, Rolling Stones etc. , da intadevar nu mai sunt ce-au fost e normal dar pe cuvant sunt singurii care inca mai canta si care au ceva de spus.Din generatia de azi sau dupa 90, pentru mine nu imi spun sau transmit nimic si va spun ca ma pricep un pic, am avut si eu formatie am cantat pe scena live. Odata demult cand eram tanar :) :)
RăspundețiȘtergereSi eu am fost fan absolut Deep Purple :). Mi-am atras si dusmanii din cauza asta.
RăspundețiȘtergere