Erostrat
Pe oameni, trebuie să‑i
vezi de sus. Stingeam lumina şi mă aşezam la fereastră: nici prin gând nu le
trecea că puteau fi observaţi de sus. Îşi îngrijesc faţada, uneori chiar şi
spinările, dar toate efectele lor sunt calculate pentru spectatori de un metru
şaptezeci. Cine s‑a gândit vreodată la forma unei pălării melon aşa cum apare
văzută de la etajul şase? Neglijează, nu‑şi apără, cu ajutorul unor culori vii
şi al unor stofe ţipătoare, umerii şi craniile, habar n‑au cum să lupte
împotriva acestui mare duşman al Umanului: perspectiva aeriană. Mă aplecam şi
mă umfla râsul: unde e faimoasa lor „poziţie verticală” de care sunt atât de
mândri? Apăreau literalmente striviţi de trotuar, şi de sub umeri le ieşeau
două picioare lungi, aproape târâtoare.
Uneori eram nevoit să
cobor pe străzi. Ca să mă duc la serviciu, de pildă. Mă sufocam. Când te afli
la acelaşi nivel cu oamenii, e mult mai greu să‑i consideri furnici: te ating. Odată,
am văzut un tip mort pe stradă. Căzuse în nas. Cineva l‑a întors cu faţa în
sus, era plin de sânge. I‑am văzut ochii deschişi şi aerul echivoc; şi tot
sângele ăla... Îmi ziceam:
„Nu‑i nimic, nu‑i cu
nimic mai impresionant decât nişte vopsea proaspătă. I‑au dat cu roşu pe la
nas, asta‑i tot.” Dar am simţit o duioşie abjectă, care m‑a luat de la picioare
şi de la ceafă; am leşinat. M‑au dus într‑o farmacie, m‑au bătut pe umeri şi mi‑au
băgat pe gât alcool. Mi‑a venit să‑i omor.
Ştiam că sunt duşmanii
mei, ei însă nu ştiau acest lucru. Se iubeau unii pe alţii, erau solidari; şi mie
mi‑ar fi dat totuşi din când în când câte o mână de ajutor fiindcă mă credeau
semenul lor. Dacă ar fi putut însă ghici cea mai infimă părticică de adevăr, m‑ar
fi bătut. Mai târziu au şi făcut‑o de altfel. După ce m‑au prins şi au aflat cine
sunt, m‑au snopit în bătaie la comisariat, m‑au tăbăcit două ceasuri, mi‑au
tras palme şi pumni, mi‑au răsucit braţele, mi‑au smuls pantalonii şi în final
mi‑au aruncat ochelarii pe jos, şi în timp ce‑i căutam, în patru labe, râdeau
şi‑mi dădeau picioare în fund. Totdeauna am prevăzut că până la urmă ăştia or
să mă bată: nu sunt puternic şi nu pot să mă apăr. Unii mă pândeau de mult:
grangurii. Pe stradă mă înghesuiau, aşa în glumă, ca să vadă ce‑o să fac. Nu
spuneau nimic. Mă făceam că n‑am înţeles. Şi totuşi m‑au păcălit. Îmi era frică
de ei: o presimţire. Vă daţi însă bine seama că aveam motive mult mai serioase
să‑i urăsc.
Din acest punct de
vedere, totul a mers mai bine începând din ziua în care mi‑am cumpărat un
revolver. Omul se simte puternic când poartă statornic asupra sa unul din acele
obiecte capabile să explodeze şi să facă zgomot. Îl luam duminica, îl băgăm pur
şi simplu în buzunarul de la pantaloni şi pe urmă mă duceam să mă plimb — în
general pe bulevarde. Îl simţeam cum mă trage de pantaloni ca un crab, îl
simţeam lângă şold, rece de tot. Încet, încet, se încălzea în contact cu trupul
meu. Mergeam cu o oarecare rigiditate, aveam atitudinea unui tip în erecţie şi
pe care penisul îl frânează la fiecare pas. Îmi strecuram mâna în buzunar şi
pipăiam obiectul. Din când în când intram într‑un pisoar — chiar şi acolo eram
foarte atent fiindcă omul are adesea vecini — îmi scoteam revolverul, îl
cântăream în palmă, mă uitam la patul cu pătrăţele negre şi la trăgaciul negru
care seamănă cu o pleoapă închisă pe jumătate. Ceilalţi, cei de afară, văzându‑mi
picioarele depărtate şi partea de jos a pantalonilor, credeau că mă uşurez. Dar
eu nu mă uşurez niciodată în pisoare.
Într‑o seară, mi‑a venit
ideea să trag în oameni. Era într‑o sâmbătă seară, mă dusesem s‑o caut pe Lea,
o blondă care făcea trotuarul în faţa unui hotel de pe strada Montparnasse. Nu
am avut niciodată relaţii intime cu o femeie: m‑aş fi simţit furat. Le
încaleci, e drept, dar ele îţi înfulecă vintrele cu gura lor mare şi păroasă
şi, după câte am auzit, tot ele câştigă — şi încă cum — din acest schimb. Eu
unul nu‑i cer nimănui nimic, dar nici nu vreau să dau ceva. Sau atunci, aş fi
avut nevoie de o femeie frigidă şi pioasă care să mă suporte în silă. În prima
sâmbătă din fiecare lună, mă urcam cu Lea într‑o cameră din hotelul Duquesne.
Ea se dezbrăca şi eu mă uitam la ea fără s‑o ating. Uneori îi dădeam drumul în
pantaloni, alteori aveam timp să ajung până acasă şi apoi să termin. În seara
aceea n‑am găsit‑o la locul ei. Am aşteptat un moment şi văzând că nu vine, mi‑am
închipuit că are gripă. Era începutul lui ianuarie şi era foarte frig. Am fost
dezolat: sunt un imaginativ şi‑mi reprezentasem plăcerea pe care contam s‑o
resimt în seara aceea. Exista, e drept, pe strada Odessa, o brunetă pe care o
observasem deseori, cam trecută, dar durdulie şi destul de bine conservată: nu‑mi
displac femeile trecute - când sunt dezbrăcate, par mai goale decât celelalte.
Dar tipa nu era la curent cu preferinţele mele şi mă cam intimida să i le
explic aşa, direct. Şi, în plus, nu‑mi place să fac noi cunoştinţe, nu am
încredere: femeile astea sunt în stare să ascundă după uşă un vagabond şi, pe
urmă, tipul vine dintr‑o dată şi‑ţi ia toţi banii. Şi încă ai noroc dacă nu‑ţi
mai dă şi câţiva pumni. Cu toate astea, în seara cu pricina mă stăpânea nu ştiu
ce îndrăzneală, aşa că m‑am hotărât să trec pe acasă să‑mi iau revolverul şi să
încerc să mă aventurez.
Peste un sfert de oră,
când am acostat femeia, aveam arma în buzunar şi nu mă mai temeam de nimic.
Văzută de aproape, arăta destul de mizerabil. Semăna cu vecina mea de vizavi,
nevasta plutonierului major, şi m‑am bucurat grozav, pentru că de mult aveam
chef s‑o văd goală pe dumneaei. Când plutonierul nu era acasă, se îmbrăca în
faţa ferestrei deschise şi de multe ori stătusem în spatele perdelei ca s‑o
surprind. Toaleta şi‑o făcea însă în fundul camerei.
La hotelul Stella nu
rămăsese decât o singură cameră liberă, la etajul patru. Ne‑am urcat. Femeia
era destul de greoaie şi se tot oprea la fiecare treaptă, ca să‑şi tragă sufletul.
Eu sunt foarte sprinten: am un trup uscat, în ciuda burţii, şi patru etaje nu‑s
de‑ajuns ca să mă facă să‑mi pierd suflul. Pe palierul etajului patru femeia s‑a
oprit şi şi‑a pus mâna dreaptă pe inimă, respirând adânc. În mâna stângă ţinea
cheia camerei.
— E sus, zise ea
încercând să‑mi zâmbească.
I‑am luat cheia fără să‑i
răspund şi am descuiat uşa. Îmi ţineam revolverul cu mâna stângă, îndreptat
înaintea mea şi nu l‑am lăsat din mână decât după ce am aprins lumina. Camera
era goală. Pe lavabou se afla un pătrăţel de săpun verde pentru fiecare cuplu
care trecea pe acolo. Am zâmbit: cu mine, nici bideul, nici pătrăţelul de săpun
nu prea au căutare. În spatele meu femeia gâfâia, ceea ce mă excita. M‑am
întors spre ea; mi‑a întins buzele. Am respins‑o.
— Dezbracă‑te, i‑am zis.
M‑am aşezat comod într‑un
fotoliu. În aceste împrejurări, îmi pare rău că nu fumez. Femeia şi‑a scos
rochia, apoi s‑a oprit şi mi‑a aruncat o privire plină de neîncredere.
— Cum te cheamă? am
întrebat‑o rezemându‑mă bine.
— Renee.
— Hai, Renée, grăbeşte‑te,
aştept.
— Nu te dezbraci?
— Hai, hai, i‑am spus,
vezi‑ţi de treabă, lasă‑mă pe mine.
Şi‑a scos chiloţii, care
au căzut lângă picioarele ei, apoi i‑a ridicat de jos şi i‑a aşezat frumos
peste rochie, alături de sutien.
— Eşti deci un băieţel
vicios, scumpule, mic şi leneş? m‑a întrebat ea; vrei ca biata femeie să facă
singură toată munca?
Tot vorbind a făcut un
pas spre mine şi sprijinindu‑se de braţele fotoliului meu a încercat, greoi, să
se aşeze în genunchi între picioarele mele. Am ridicat‑o însă brutal:
— Fără de‑astea,
scuteşte‑mă, i‑am zis.
S‑a uitat la mine
mirată.
— Dar ce vrei să fac?
— Nimic. Umblă, plimbă‑te,
nu‑ţi cer nimic altceva.
A început să meargă de
colo‑colo cu stângăcie. Nimic nu le stânjeneşte mai mult pe femei decât să
meargă, atunci când sunt goale. Nu sunt învăţate să calce fără tocuri. Târfa se
cocoşase, iar braţele îi atârnau. Eu unul eram încântat: stăteam acolo liniştit
în fotoliu, îmbrăcat din cap până în picioare, nici mănuşile nu mi le scosesem,
şi tipa asta răscoaptă se dezbrăcase în pielea goală şi zburătăcea în jurul
meu, numai fiindcă aşa îi poruncisem eu.
A întors capul spre mine
şi, pentru a salva aparenţele, mi‑a zâmbit cochet:
— Sunt frumoasă, aşa‑i?
Îţi clăteşti ochii?
— Vezi‑ţi de treaba ta.
— Ia ascultă, m‑a
întrebat cu o indignare subită, ai de gând să mă mai faci mult să alerg aşa?
— Aşează‑te.
S‑a aşezat pe pat şi ne‑am
uitat unul la celălalt în tăcere. Tipei i se făcuse pielea de găină. De
cealaltă parte a peretelui s‑a auzit tic‑tacul unui ceas deşteptător.
I‑am zis pe neaşteptate:
— Depărtează picioarele.
A şovăit o fracţiune de
secundă, apoi s‑a supus. M‑am uitat între picioarele ei şi am adulmecat. Apoi m‑a
umflat râsul şi am râs atât de mult că mi‑au dat lacrimile. I‑am spus simplu:
— Îţi dai seama?
Şi iar m‑am pornit pe
râs.
S‑a uitat la mine
uimită, s‑a înroşit toată şi şi‑a strâns picioarele.
— Scârbosule, mi‑a zis
printre dinţi.
Eu însă râdeam din ce în
ce mai tare; atunci a sărit în picioare şi şi‑a luat sutienul de pe scaun.
— Ah! nu, i‑am spus, nu
s‑a terminat. O să‑ţi dau imediat cincizeci de franci, dar vreau să mă distrez
pe banii ăştia.
Şi‑a luat enervată
chiloţii.
— M‑am săturat, auzi.
Habar n‑am ce vrei. Şi dacă m‑ai adus aici ca să‑ţi baţi joc de mine...
Atunci mi‑am scos
revolverul şi i l‑am arătat. S‑a uitat la mine cu o mutră serioasă şi şi‑a dat
jos chiloţii fără să zică nimic.
— Umblă, i‑am poruncit,
plimbă‑te.
Atunci când am simţit că
mi s‑au umezit pantalonii m‑am sculat, i‑am întins o bancnotă de cincizeci de
franci. A luat‑o. Am adăugat:
— La revedere. Nu te‑am
obosit prea rău pe banii ăştia.
Am plecat şi am lăsat‑o
goală puşcă în mijlocul încăperii, cu sutienul într‑o mână şi cu bancnota de
cincizeci de franci în cealaltă. Nu‑mi părea râu de bani: o zăpăcisem de tot şi
o curvă nu se miră chiar aşa, cu una, cu două. Coborând scara, m‑am gândit:
„Asta e ce‑aş vrea, să‑i uimesc pe toţi”. Eram vesel ca un copil. Luasem
săpunul verde şi, o dată ajuns acasă, l‑am frecat îndelung sub jetul de apă
caldă, până ce n‑a rămas decât o foiţă subţire care semăna cu o bomboană de
mentă suptă multă vreme.
Peste noapte însă, m‑am
trezit brusc şi i‑am văzut din nou chipul şi burta ei grasă care tresaltă la
fiecare pas; am revăzut cu ce ochi s‑a uitat când i‑am arătat pistolul.
Ce tâmpit am fost, mi‑am
zis. Şi am simţit cum mă cuprinde un regret amarnic: dacă tot am avut ocazia,
trebuia să trag, să crăp burta aia, s‑o fac strecurătoare. În noaptea aceea şi
în cele trei nopţi care au urmat am visat şase găuri roşii aşezate în cerc jur
împrejurul buricului.
După aceea n‑am mai
ieşit fără revolver. Mă uitam la spinările oamenilor şi‑mi închipuiam, după
mersul lor, felul în care s‑ar prăbuşi dacă aş trage în ei. Mi‑am făcut un
obicei: duminica mă duceam să mă postez în faţă la Châtelet, la ieşirea de la
concertele clasice. Pe la ora şase auzeam o sonerie şi plasatoarele veneau să
prindă în cârlige uşile mari cu geamuri. Aşa începea: mulţimea ieşea încet;
oamenii mergeau cu un pas plutitor, cu ochii plini încă de vise, cu inima plină
încă de sentimente frumoase. Mulţi se uitau în jurul lor cu o expresie mirată:
strada li se părea probabil albastră toată. Atunci zâmbeau misterios: treceau
dintr‑o lume în cealaltă. Eu îi aşteptam în cealaltă. Îmi strecurasem mâna
dreaptă în buzunar şi‑mi strângeam din răsputeri arma. Peste câteva clipe mă vedeam
trăgând în ei. Îi puneam la pământ ca pe popice, cădeau unii peste alţii, iar
supravieţuitorii fugeau înapoi în teatru, spărgând geamurile uşilor. Era un
joc foarte emoţionant: la sfârşit îmi tremurau mâinile şi eram nevoit, ca să‑mi
revin, să intru la Dreher şi să beau un coniac.
Pe femei nu le‑aş fi
omorât. Le‑aş fi împuşcat în şale. Sau în picioare, ca să le fac să danseze.
Nu hotărâsem încă nimic.
M‑am decis însă să fac totul ca şi când aş fi fost perfect hotărât. Am început
să mă ocup de detaliile secundare. M‑am dus să fac exerciţii de tir la un stand
de la bâlciul de pe strada Denfert‑Rochereau. Rezultatele mele nu erau prea
grozave, dar oamenii constituie ţinte mari, mai ales dacă tragi de aproape.
După aceea m‑am ocupat de publicitate. Am ales o zi când toţi colegii mei erau
la birou. O dimineaţă de luni. Din principiu, eram foarte amabil, deşi aveam
oroare să dau mâna cu ei. Îşi scoteau mănuşile ca să spună bună ziua, aveau un
mod obscen de a‑şi dezgoli mâna, de a‑şi trage mănuşa făcând‑o să lunece încet
de‑a lungul degetelor, dezvăluind goliciunea grasă şi zbârcită a palmei. Eu îmi
păstram totdeauna mănuşile.
Lunea dimineaţă nu prea
se face mare lucru. Dactilografa de la serviciul comercial tocmai ne adusese
chitanţele. Lemercier a tachinat‑o amabil şi după ce fata a ieşit, i‑au
comentat calităţile feminine cu o competenţă blazată. Au vorbit apoi despre
Lindbergh. Le plăcea Lindbergh. Le‑am spus:
— Mie‑mi plac eroii
negri.
— Negri? întrebă Massé.
— Nu, negri în sensul în
care se zice Magie Neagră. Lindbergh e un erou alb. Nu mă interesează.
— Încearcă să traversezi
Atlanticul şi o să vezi ce uşor e, zise Bouxin acru.
Le‑am expus punctul meu
de vedere despre eroul negru:
— Un anarhist, a rezumat
Lemercier.
— Nu, am zis blând,
anarhiştii, în felul lor, îi iubesc pe oameni.
— Atunci e un ţăcănit.
În acest moment a intervenit Masse, care avea o oarecare cultură clasică:
— Ştiu cine e tipul
dumitale, mi‑a spus el. Se numeşte Erostrat. Ţinea morţiş să ajungă celebru şi
n‑a găsit nimic mai bun decât să dea foc templului din Efes, una din cele şapte
minuni ale lumii.
— Şi cum îl chema pe
arhitectul templului?
— Nu‑mi mai aduc aminte,
mărturisi el, mi se pare chiar că nici nu i se, ştie numele.
— Adevărat? Dar ţii
minte numele lui Erostrat........... Vezi deci că tipul nu şi‑a făcut o
socoteală aşa de greşită.
După aceste cuvinte conversaţia
s‑a întrerupt, dar eram perfect liniştit: la momentul potrivit aveau să şi‑o
amintească. Întrucât nu auzisem niciodată vorbindu‑se despre Erostrat, m‑am
simţit încurajat de povestea lui. Murise de mai bine de două mii de ani şi
fapta lui încă mai strălucea, asemenea unui diamant negru. Începusem să cred că
destinul meu va fi scurt şi tragic. La început mi‑a fost frică, pe urmă m‑am
obişnuit cu acest gând. Dacă priveşti problema dintr‑un anumit punct de vedere,
e atroce, dar dintr‑altul, îi conferă clipei care trece o forţă şi o frumuseţe
considerabile. Când coboram în stradă, simţeam în trupul meu o putere stranie.
Aveam la mine revolverul, obiectul acela care explodează şi face zgomot.
Totuşi, siguranţa mea nu‑şi mai avea obârşia în el, ci în mine: eram o fiinţă
care aparţinea aceleiaşi specii ca şi revolverele, explozivele, bombele. Şi eu,
într‑o zi, la capătul întunecatei mele vieţi, voi exploda şi voi lumina
pământul, flacără violentă şi scurtă, ca o străfulgerare de magneziu. În
perioada aceea mi s‑a întâmplat să visez mai multe nopţi la rând acelaşi vis.
Eram un anarhist, mă plasasem pe traseul ţarului şi purtam asupra mea o bombă.
La ora fixată cortegiul trecea, bomba exploda şi, sub ochii mulţimii, săream în
aer, eu, ţarul şi trei ofiţeri plini de fireturi aurii.
Acum începusem să
lipsesc săptămâni întregi fără să mai dau pe la birou. Mă plimbam pe bulevarde
în mijlocul viitoarelor mele victime sau mă închideam în camera mea şi făceam
planuri. La începutul lui octombrie am fost concediat. Atunci, având timp
liber, am întocmit următoarea scrisoare, pe care am copiat‑o în o sută două
exemplare:
Stimate Domn,
Sunteţi celebru şi
operele dumneavoastră se scot într‑un tiraj de treizeci de mii de exemplare. Am
să vă spun de ce: pentru că îi iubiţi pe oameni. Aveţi umanismul în sânge:
norocul dumneavoastră. Înfloriţi când sunteţi în mijlocul oamenilor; cum vedeţi
pe undeva un semen de‑al dumneavoastră, fără măcar să‑l cunoaşteţi, simţiţi un
elan de simpatie faţă de el. Vă place trupul lui, faptul că e bine legat, că
are nişte picioare care se desfac şi se strâng după cum îi e voia, şi mai ales
că are mâini, şi că are câte cinci degete la fiecare mână şi că degetul mare e
opozabil. Vă delectaţi când îl vedeţi pe vecinul dumneavoastră luând o ceaşcă de
pe masă, întrucât există un mod specific uman de a apuca, pe care l‑aţi descris
adesea în lucrările dumneavoastră, mai puţin suplu, mai puţin rapid decât al
unei maimuţe, dar infinit mai inteligent, nu‑i aşa? Vă place, de asemenea,
carnea omului, alura sa de mare mutilat în curs de reeducare, atitudinea lui
care pare a arăta că, la fiece pas, reinventează mersul şi faimoasa sa privire
pe care fiarele nu o pot suporta. V‑a fost, aşadar, uşor să găsiţi tonul
potrivit pentru a‑i vorbi omului despre el însuşi: un ton pudic, dar pătruns de
emoţie. Oamenii se năpustesc lacomi asupra cărţilor dumneavoastră şi le citesc
aşezaţi într‑un fotoliu bun, se gândesc la marea iubire nefericită dar discretă
pe care o resimţiţi faţă de ei şi toate astea îi consolează de o grămadă de
lucruri: că sunt urâţi, că sunt laşi, că sunt încornoraţi, că la întâi ianuarie
nu li s‑a mărit leafa. Şi se spune bucuros despre ultimul dumneavoastră roman:
e o faptă bună.
Veţi fi curios,
presupun, să aflaţi cum arată un om care nu‑i iubeşte pe oameni. Ei bine, eu
sunt acela şi‑i iubesc atât de puţin încât în cel mai scurt timp am să omor
vreo şase: poate vă veţi întreba: de ce numai şase? Pentru că revolverul meu nu
are decât şase cartuşe. Asta e o monstruozitate, nu‑i aşa? Şi în plus, un act total
nepolitic? Dar vă spun că nu pot să‑i iubesc. Înţeleg prea bine ce simţiţi.
Ceea ce însă pe dumneavoastră vă atrage spre ei, pe mine mă dezgustă. Am văzut
şi eu, ca şi dumneavoastră, oameni mestecând ritmic, păstrându‑şi privirea
lucidă, şi frunzărind totodată cu mâna stângă o revistă economică. Ce vină am
dacă prefer să asist la masa focilor? Omul nu poate imprima nicio expresie
chipului său fără să cadă într‑un joc de fizionomie. Când mestecă, păstrându‑şi
totuşi gura închisă, colţurile gurii sale urcă şi coboară, de parcă ar trece
necontenit de la seninătate la o uimire plângăreaţă. Ştiu că dumneavoastră vă
place acest lucru, îl numiţi vigilenţa Spiritului. Pe mine însă mă
îngreţoşează: nu ştiu de ce; aşa m‑am născut.
Dacă între noi n‑ar fi
decât o diferenţă de preferinţe, nu v‑aş deranja. Totul se petrece însă ca şi
cum dumneavoastră aţi fi în stare de graţie şi eu nu. Sunt liber să‑mi placă
sau nu homarul pregătit după reţeta americană, dar, dacă nu‑mi plac oamenii,
sunt un mizerabil şi nu am dreptul la un loc sub soare. Ei au acaparat sensul
vieţii. Sper că înţelegeţi ce vreau să zic. De treizeci şi trei de ani mă
izbesc de uşi închise pe care scrie: „Aici nu intră decât umaniştii.” Am fost
nevoit să las baltă tot ceea ce am început; trebuia să aleg: era fie vorba
despre o tentaţie absurdă şi condamnată, fie mai devreme sau mai târziu urma să
se întoarcă în favoarea lor. Gândurile care nu se îndreptau în mod special
către ei, nu reuşeam să le detaşez de mine, să le formulez: rămâneau în mine ca
nişte uşoare mişcări organice. Chiar uneltele pe care le foloseam, simţeam eu
bine că sunt ale lor; cuvintele, de pildă: aş fi vrut să am nişte cuvinte ale
mele. Cele de care dispun au zăcut însă în nu ştiu câte conştiinţe; se
rânduiesc de la sine în mintea mea conform unor deprinderi dobândite de la
alţii şi acum, când vă scriu, le folosesc deşi îmi inspiră aversiune.
Dar e ultima oară. Vă
spun eu: trebuie să‑i iubeşti pe oameni sau nu‑ţi vor îngădui decât cel mult să‑ţi
duci zilele de azi pe mâine. Ei bine, eu unul nu vreau să‑mi duc zilele de azi
pe mâine. O să pun imediat mâna pe revolver, o să cobor în stradă şi o să văd
dacă e posibil să reuşesc ceva împotriva lor. Adio, domnule, poate că am să vă
întâlnesc tocmai pe dumneavoastră. În cazul acesta, nu veţi şti niciodată cu
câtă plăcere o să vă zbor creierii. Dacă nu — cel mai probabil — citiţi ziarele
de mâine. Veţi vedea că un individ pe nume Paul Hilbert a secerat, într‑un
acces de furie, cinci trecători pe bulevardul Edgar‑Quinet. Ştiţi mai bine ca
oricine câte parale face proza marilor cotidiene. Veţi înţelege deci că nu sunt
„furios”. Dimpotrivă sunt foarte calm şi vă rog să primiţi, stimate domn,
expresia distinselor mele sentimente.
PAUL HILBERT
Am vârât cele o sută
două scrisori în o sută două plicuri şi am scris pe plicuri adresele a o sută
doi scriitori francezi. Pe urmă le‑am pus într‑un sertar împreună cu şase coli
de timbre.
În următoarele două
săptămâni am ieşit foarte puţin, m‑am lăsat pătruns încet-încet de crima mea.
Mă uitam uneori în oglindă şi constatam cu plăcere cum mi se schimba chipul.
Ochii deveniseră mai mari, îmi înghiţiseră toată faţa. Erau negri şi duioşi sub
ochelari şi‑i dădeam peste cap ca pe nişte planete. Nişte ochi frumoşi, de
artist şi de ucigaş. Ştiam însă că după săvârşirea masacrului aveam să mă
schimb mult mai profund. Am văzut fotografiile celor două fete frumoase,
servitoarele care şi‑au ucis şi şi‑au jefuit stăpânele. Le‑am văzut
fotografiile făcute înainte şi după. Înainte, feţele lor se legănau ca nişte
flori cuminţi deasupra gulerelor de pichet. Păreau numai curăţenie şi cinste
care inspiră încredere. Îşi ondulaseră cu discreţie părul, identic. Şi chiar
mai liniştitoare decât părul ondulat, gulerele şi aerul lor de fete în vizită
la fotograf, era asemănarea lor de adevărate surori, o asemănare atât de
cuviincioasă, care sublinia imediat legăturile de sânge şi rădăcinile fireşti
ale grupului familial. După, feţele lor străluceau ca incendiile. Aveau
gâturile golaşe ale celor ce vor fi decapitaţi. Riduri peste tot, oribile
riduri de frică şi de ură, cute, găuri în carne, ca şi cum un animal cu gheare
ar fi umblat de colo‑colo pe feţele lor. Şi ochii, mereu aceiaşi ochi negri şi
adânci — ca ai mei. Totuşi, nu mai semănau. Fiecare purta într‑alt fel
amintirea crimei lor comune. „Dacă o nelegiuire în care întâmplarea joacă cel
mai mare rol e de‑ajuns ca să transforme astfel aceste capete de orfelinat,
câte nu pot spera de la o crimă concepută şi organizată integral de mine.” M‑ar
lua în stăpânire, mi‑ar zdruncina urâţenia prea omenească... o crimă taie în
două viaţa celui ce o comite. Există probabil momente când ai vrea să te
întorci din drum, dar mineralul acela strălucitor e acolo, în spatele tău, îţi
barează trecerea. Nu ceream decât o oră ca să‑mi savurez crima, ca să‑i simt
strivitoarea greutate. Voi face în aşa fel încât să am la dispoziţie această
oră: am decis să procedez la execuţie în partea de sus a străzii Odessa. Voi
profita de nebunia care o să‑i cuprindă pe toţi şi o să fug, lăsându‑i să‑şi
ridice morţii. Voi alerga, voi traversa bulevardul Edgar‑Quinet, voi coti rapid
pe strada Delambre. Nu voi avea nevoie decât de treizeci de secunde ca să ajung
la uşa imobilului în care locuiesc. În momentul acela, cei ce mă vor urmări vor
fi încă pe bulevardul Edgar‑Quinet, îmi vor pierde urma şi vor avea cu
siguranţă nevoie de mai mult de o oră ca să‑mi dea iarăşi de urmă. Îi voi
aştepta acasă şi când îi voi auzi bătând la uşă voi încărca iar revolverul şi
mă voi împuşca în gură.
Trăiam într‑un oarecare
belşug; mă înţelesesem cu un birtaş de pe strada Vavin să‑mi trimită dimineaţa
şi seara câte ceva bun de mâncare. Băiatul suna; nu deschideam, aşteptam câteva
minute, apoi deschideam puţin uşa şi vedeam, într‑un coş lunguieţ pus pe jos,
nişte farfurii pline, aburind.
Pe 27 octombrie la ora
şase seara mai aveam doar şaptesprezece franci cincizeci. Mi‑am luat revolverul
şi pachetul cu scrisori, am coborât. Am avut grijă să nu închid uşa, ca să pot
să intru mai repede după ce voi fi dat lovitura. Nu mă simţeam bine, mâinile îmi
erau reci şi mi se suise sângele la cap, mă mâncau ochii. M‑am uitat la
magazine, la şcoală, la papetăria de unde‑mi cumpăram creioanele, şi nu le‑am
recunoscut. Îmi ziceam: „Ce stradă o fi asta?” Bulevardul Montparnasse era plin
de oameni. Mă îmbrânceau, mă izbeau, mă înghionteau cu coatele şi cu umerii. Mă
lăsam împins, nu aveam puterea să mă strecor printre ei. Brusc m‑am văzut în
mijlocul acestei mulţimi, îngrozitor de singur şi de mic. Cât rău ar fi putut
să‑mi facă dacă ar fi vrut! Îmi era frică din cauza armei din buzunarul meu. Mi
se părea că vor ghici că e acolo. Se vor uita la mine cu ochii lor duri, vor
spune: „Stai aşa... stai aşa...” cu o indignare veselă, priponindu‑mă cu
labele lor de oameni. Linşaj! Mă vor arunca în sus, deasupra capetelor lor şi
voi cădea în braţele lor ca o marionetă. Am considerat mai înţelept să amân pe
a doua zi aplicarea planului meu. M‑am dus să cinez la Coupole de şaisprezece
franci şi optzeci. Îmi rămăseseră şaptezeci de centime pe care le‑am aruncat la
canal.
Am stat închis în casă
trei zile, fără să mănânc, fără să dorm. Lăsasem obloanele şi nu îndrăzneam să
mă apropii de fereastră, nici să aprind lumina. Luni a sunat cineva la uşă. Mi‑am
ţinut răsuflarea şi am aşteptat. După un minut, a mai sunat o dată. M‑am dus în
vârful picioarelor şi m‑am uitat pe gaura cheii. N‑am văzut decât o bucată de
stofă neagră şi un nasture. Tipul a mai sunat, apoi a coborât: nu ştiu cine a
fost. Noaptea am avut viziuni proaspete, palmieri, apă care curge, un cer
violet deasupra unei cupole. Nu‑mi era sete fiindcă mă duceam din oră în oră să
beau apă de la robinetul din bucătărie. Îmi era însă foame. Am revăzut‑o şi pe
târfa brună, într‑un castel pe care mi‑l ridicasem la Causses Noirs, la
douăzeci de leghe de orice sat. Era goală şi singură cu mine. Am silit‑o
ameninţând‑o cu revolverul, să se aşeze în genunchi, să alerge în patru labe;
am legat‑o apoi de un stâlp şi după ce i‑am explicat pe larg ce aveam de gând
să‑i fac, am ciuruit‑o cu gloanţe. Aceste imagini m‑au tulburat atât de tare
încât a trebuit să mă satisfac. După aceea am stat singur pe întuneric, cu
mintea absolut goală. A început să trosnească mobila. Era ora cinci dimineaţa.
Aş fi dat orice numai să pot ieşi din camera mea, dar nu puteam coborî din
cauza oamenilor care mergeau pe stradă. S‑a luminat de ziuă. Nu‑mi mai era
foame, dar am început să transpir: cămaşa mi s‑a făcut fleaşcă. Afară era
soare. Atunci m‑am gândit: „El stă pitit într‑o cameră închisă, în întuneric.
De trei zile. Nici n‑a mâncat, nici n‑a dormit. A sunat cineva dar El n‑a
deschis. Îndată El va ieşi în stradă şi va ucide.” Mi s‑a făcut frică de mine.
La şase seara m‑a apucat din nou foamea. Eram înnebunit de furie. Câteva clipe
m‑am lovit de mobilă, pe urmă am aprins electricitatea în toate camerele, la
bucătărie, la toaletă. Am început să cânt cât mă ţinea gura, m‑am spălat pe
mâini şi am ieşit. Am avut nevoie de două minute bune ca să‑mi bag toate
scrisorile în cutia poştală. Le‑am împins înăuntru în pachete de câte zece. Am
mototolit probabil câteva plicuri. Am luat‑o apoi pe bulevardul Montparnasse
până la strada Odessa. M‑am oprit în faţa vitrinei unei lenjerii şi când mi‑am
văzut faţa, m‑am gândit: „Pe diseară”.
M‑am postat la capătul
străzii Odessa, nu departe de un felinar şi am aşteptat. Au trecut două femei.
Se ţineau de braţ, blonda zicea:
— Împodobiseră toate
ferestrele cu covoare şi nobilii din ţinut făceau figuraţie.
— Sunt lefteri? întrebă
cealaltă.
— Nu e nevoie să fii
lefter ca să accepţi o muncă de o sută de franci pe zi.
— O sută de franci! zise
blonda plină de admiraţie. A adăugat, trecând pe lângă mine: „Şi în plus îmi
închipui că i‑a amuzat să se îmbrace cu costumele strămoşilor lor.”
S‑au depărtat. Îmi era
frig, dar transpiram din belşug. După un moment am văzut sosind trei bărbaţi; i‑am
lăsat să treacă: aveam nevoie de şase. Cel din stânga s‑a uitat la mine şi a
plescăit din limbă. M‑am uitat în altă parte.
La şapte şi cinci, două
grupuri apropiate au venit de pe bulevardul Edgar‑Quinet: un bărbat şi o femeie
cu doi copii, în spatele lor erau trei femei bătrâne. Am făcut un pas înainte.
Femeia părea furioasă şi‑l zgâlţâia pe băieţel, trăgându‑l de braţ. Bărbatul a
spus cu o voce tărăgănată:
— Mare pisălog mai e şi
mucosul ăsta.
Îmi bătea inima atât de
tare încât mă durea braţul. Am înaintat şi m‑am proţăpit în faţa lor. În
buzunar, degetele mi se înmuiaseră pe trăgaci.
— Pardon, zise bărbatul
dându‑mă la o parte.
Mi‑am adus aminte că
închisesem uşa apartamentului meu, ceea ce m‑a contrariat: voi fi nevoit să
pierd un timp preţios deschizând‑o. Oamenii se depărtau. Am făcut stânga
împrejur şi m‑am luat, maşinal, după ei. Dar nu mai aveam chef să‑i împuşc. S‑au
pierdut în gloata de pe bulevard. M‑am sprijinit de perete. Am auzit bătând de
ora opt şi apoi de nouă. Îmi repetam: „Ce rost are să‑i omor pe oamenii ăştia
care sunt deja morţi”, şi‑mi venea să râd. Un câine a venit să‑mi adulmece
picioarele.
Când bărbatul gras m‑a
depăşit, am tresărit şi m‑am luat după el. Îi vedeam cutele de pe ceafa roşie
dintre pălăria melon şi gulerul pardesiului. Se legăna puţin şi respira tare,
părea voinic. Mi‑am scos revolverul: era lucios şi rece, mă dezgusta, nu prea‑mi
mai aduceam exact aminte ce trebuia să fac cu el. Mă uitam când la el când la
ceafa tipului. Cuta de pe ceafă îmi zâmbea, ca o gură surâzătoare şi amară. Mă
întrebam dacă nu cumva o să arunc revolverul într‑un canal.
Dintr‑o dată tipul s‑a
întors şi s‑a uitat la mine cu o expresie iritată. M‑am tras cu un pas înapoi.
— Aş fi vrut... să vă
întreb...
Nu părea că mă ascultă,
se uita la mâinile mele. Am încheiat cu greu:
— Puteţi să‑mi spuneţi
unde e strada Gaîté?
Avea o faţă lată şi‑i
tremurau buzele. N‑a zis nimic, a întins mâna. M‑am mai dat un pas înapoi şi am
spus:
— Aş vrea...
În clipa aceea am ştiut că
o să încep să urlu. Nu voiam: i‑am slobozit trei gloanţe în burtă. A căzut ca
un idiot în genunchi şi capul i s‑a aplecat pe umărul stâng.
— Ticălosule, i‑am spus,
jigodie ticăloasă!
Am rupt‑o la fugă. L‑am
auzit tuşind, am mai auzit şi nişte ţipete şi zgomotul unor paşi alergând în
urma mea. Cineva a întrebat: „Ce e, se bat?” apoi imediat, altcineva a strigat:
„Săriţi! Ucigaşul! Ucigaşul!” Nu credeam că ţipetele acelea au vreo legătură cu
mine. Mi se păreau însă sinistre, aşa ca sirenele pompierilor, când eram copil.
Sinistre şi uşor ridicole. Alergam cât mă ţineau picioarele.
Atâta doar că făcusem o
greşeală de neiertat: în loc s‑o iau în sus pe strada Odessa în direcţia
bulevardului Edgar Quinet, o luasem în jos spre bulevardul Montparnasse. Mi‑am
dat seama când era prea târziu: eram deja în mijlocul mulţimii, nişte feţe
uimite se întorceau spre mine (mi‑o amintesc pe aceea a unei femei violent
fardate care purta o pălărie verde cu o egretă) şi i‑am auzit pe imbecilii de
pe strada Odessa strigând „săriţi” în spatele meu. Cineva mi‑a pus mâna pe
umăr. Atunci mi‑am pierdut capul: nu voiam să mor sufocat de gloata aia. Am mai
tras de două ori. Oamenii au început să chirăie şi s‑au dat la o parte. Am
intrat în fugă într‑o cafenea. Consumatorii s‑au sculat în picioare făcându‑mi
loc, fără să încerce să mă oprească; am traversat cafeneaua cât era de lungă şi
m‑am închis la toaletă. Îmi mai rămăsese un glonţ în revolver.
Au trecut câteva momente
bune. Gâfâiam, îmi ieşise sufletul. Domnea o tăcere extraordinară, ca şi când
oamenii ar fi tăcut dinadins. Am ridicat arma în dreptul ochilor şi am văzut o
gaură mică, neagră şi rotundă: pe acolo urma să iasă glonţul; praful de puşcă
îmi va arde faţa. Mi‑am lăsat braţul în jos şi am aşteptat. După un moment au
sosit în vârful picioarelor; erau probabil o turmă întreagă, judecând după
fâşâitul picioarelor pe podea. Au şuşotit puţin, apoi au tăcut. Eu gâfâiam în
continuare şi mă gândeam că ăia mă aud de cealaltă parte a peretelui
despărţitor. Cineva a venit încet şi a scuturat clanţa. Probabil că stătea
lipit de zid ca să se ferească de gloanţele mele. Am avut chef să trag — dar
ultimul glonţ era pentru mine.
— Ce tot aşteaptă? m‑am
întrebat. Dacă s‑ar năpusti cu toţii pe uşă şi ar sparge‑o imediat, n‑aş mai
avea timp să mă omor şi m‑ar prinde viu. Tipii însă nu se grăbeau, îmi lăsau
răgaz să mor pe îndelete. Jigodiilor le era frică.
După câteva clipe s‑a
auzit o voce:
— Hai, deschide, n‑o să
ţi se întâmple nimic.
S‑a lăsat liniştea şi
aceeaşi voce a continuat:
— Ştii prea bine că n‑ai
unde să fugi.
Nu i‑am răspuns, încă
mai gâfâiam. Ca să‑mi dau curaj să trag, îmi spuneam: „Dacă mă prind, o să mă
bată, o să‑mi spargă dinţii, poate că or să‑mi scoată şi un ochi”. Aş fi vrut
să ştiu dacă grăsanul murise. Poate că doar îl rănisem... iar celelalte două
gloanţe poate că nu nimeriseră pe nimeni... Pregăteau ceva, nu cumva târau un
obiect greu pe podea? M‑am grăbit să‑mi bag ţeava armei în gură şi am muşcat cu
putere. Dar nu puteam să trag, nici măcar să pun degetul pe trăgaci. Tăcerea se
înstăpânise din nou.
Atunci am
aruncat revolverul şi le‑am deschis uşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu