Drama unui om, povestita de Stefan Zweig

Uliţa sub clar de lună 

     Vasul întârziase din pricina unei furtuni şi abia seara târziu acostase în micul port francez. Astfel, pierdusem trenul de noapte pentru Germania. A trebuit deci să aştept o zi într-un loc străin, să petrec o seară care nu oferea altă atracţie decât o melancolică „orchestră de femei” într-un local periferic sau o conversaţie monotonă cu tovarăşi de drum cu totul întâmplători. Aerul din mica sală de mâncare a hotelului, gras de untdelemn şi îmbâcsit de fum, mi se părea insuportabil şi cum aveam încă pe buze suflarea curată a mării cu sarea-i răcoroasă, simţeam îndoit impuritatea lui tulbure. Am ieşit, aşadar, şi am mers la întâmplare de-a lungul străzii largi şi luminate, până într-o piaţă, unde cânta o muzică a Gărzii Naţionale, şi apoi mai departe, în mijlocul unui torent de lume care se mişca molcom. 

    La început, îmi făcea bine să mă las legănat în voia curentului de trecători indiferenţi şi gătiţi provincial. Dar curând n-am mai putut răbda fluctuaţia necontenită, râsul fără noimă, ochii lor care se căscau miraţi la mine, străini sau rânjind, aceste atingeri care mă împingeau pe nesimţite, luminile care ţâşneau din mii de izvoare mărunte şi tropotul neîncetat al paşilor. Călătoria fusese agitată şi în sânge îmi mai clocotea o beţie dulce; simţeam încă sub călcâie alunecare şi legănat, pământul părea că se mişcă de parcă respira şi strada că se balansează până la bolta cerului. Deodată, acea învălmăşeală zgomotoasă a început să mă ameţească şi, ca să scap, am cotit pe o stradă lăturalnică, fără să mă uit la numele ei, iar de acolo în alta, mai mică, unde încet-încet, tumultul acela absurd se stingea. Am înaintat la voia întâmplării, în încâlceala acelor străzi care se ramificau ca nişte artere, şi care deveneau din ce în ce mai întunecoase cu cât mă depărtam de piaţa centrală. Lămpile electrice cu arc — aceşti aştri ai marilor bulevarde — nu mai ardeau aici, şi deasupra slabei lumini începeai să vezi în sfârşit iar stelele şi un cer învăluit în negru.

Trebuie să fi fost aproape de port, în cartierul marinarilor; ghiceam asta după mirosul de peşte stătut, după exalaţia dulceagă de varec şi de putregai pe care o degajă algele aduse pe mal de fluxul apei, după duhoarea specifică a aerului viciat şi a odăilor neaerisite care se aşază greoi prin colţurile acelea până când vine marea furtună şi le dă răsuflare. Întunericul ăsta nesigur, ca şi singurătatea neaşteptată, îmi făceau bine. Mi-am încetinit pasul; priveam o uliţă după alta, fiecare diferită de cea de alături; ici, una liniştită, colo, una desfrânată, dar toate întunecoase şi cu un murmur potolit de muzică şi de glasuri care ţâşneau din nevăzut, din sânul bolţilor, atât de tainic, încât abia îi puteai ghici izvorul subteran. Căci toate erau închise şi toate clipeau doar cu o lumină roşie sau galbenă.

Îmi plac aceste uliţe din oraşe necunoscute, târg murdar al tuturor patimilor, îngrămădire clandestină a tuturor ispitelor oferite marinarilor care, după nopţi singuratice pe mări străine şi primejdioase, descind aici pentru o noapte ca să-şi satisfacă într-un ceas multele şi senzualele lor visuri. Aceste uliţe trebuie să se ascundă undeva, într-o periferie a marelui oraş, pentru că ele spun atât de neobrăzat şi de stăruitor ceea ce casele luminoase cu geamuri sclipitoare şi cu oameni distinşi ascund sub zeci de măşti. Din odăiţe răsună o muzică ademenitoare; cinematografe făgăduiesc prin afişe ţipătoare splendori nebănuite, mici lanterne pătrate se ghemuiesc pe sub porţi şi, cu un salut confidenţial, îţi fac cu ochiul, invitându-te foarte lămurit. Printr-o uşă întredeschisă luceşte carne goală de sub paiete aurii. Din cafenele urlă glasurile beţivanilor şi ale jucătorilor de cărţi care se ceartă. Marinarii rânjesc unul la altul când se întâlnesc aici. Zecile de promisiuni le înviorează privirile adormite, căci aici se găsesc de toate: femei şi joc, băutură şi spectacol, aventura meschină, dar şi marea aventură. Toate astea se arată însă cu sfială şi înăbuşite perfid îndărătul obloanelor ipocrit lăsate în jos; totul e numai în interior şi discreţia aceasta aparentă excită prin îndoita tentaţie a secretului şi a accesibilităţii. Străzile acestea sunt aceleaşi la Hamburg, la Colombo şi la Havana, aceleaşi pretutindeni, ca şi marile bulevarde ale luxului, căci viaţa în culmile ei ca şi în treptele ei de jos are aceleaşi forme. Ultimele fantastice rămăşiţe ale unei lumi cu simţuri nedisciplinate, unde pasiunile încă se descarcă brutal şi neînfrânat, o sumbră junglă de patimi şi de hăţişuri, plină de animale mânate de instinct — iată ce sunt acele uliţe necivilizate, excitante prin ceea ce vădesc şi ademenitoare prin ceea ce ascund. Ai putea să visezi la ele.

La fel era şi aceea în care mă pomenii deodată prizonier. Urmărisem la întâmplare câţiva cuirasieri, care îşi târau zăngănind săbiile pe pavajul gloduros. Dintr-un bar, îi chemară nişte femei; ei râdeau şi le strigau glume deocheate, unul bătu la fereastră, apoi un glas înjură undeva, soldaţii merseră înainte, râsul se depărtă şi curând nu-i mai auzii. Iar se cufundă în tăcere uliţa, numai câteva ferestre mai clipeau nedesluşit în lumina ştearsă a lunii. Mă oprii sorbind liniştea aceea, care-mi păru ciudată, fiindcă în dosul ei zumzăiau misterul, voluptatea şi primejdia. Simţeam limpede că tăcerea asta era minciună şi că sub ceaţa tulbure a uliţei mocneşte ceva din putregaiul lumii. Dar rămăsesem acolo nemişcat, stăteam încercând să trag cu urechea în gol. Nu mai simţeam oraşul, nici uliţa, nu mai ştiam numele lor, nici pe al meu, simţeam numai că eram străin, miraculos desprins de orice şi pierdut în necunoscut, că nu aveam niciun ţel, niciun rost; totuşi, viaţa aceea obscură din jurul meu o simţeam cu atâta plenitudine cum îţi simţi sângele sub propria-ţi piele. Aveam numai sentimentul că nimic din ce se petrece acolo nu e pentru mine şi că totuşi mie îmi aparţin toate. Era o beatitudine a celei mai adevărate, mai profunde trăiri, tocmai pentru că nu mă împărtăşeam din nimic — era un sentiment care aparţine izvoarelor vii ale fiinţei mele lăuntrice şi care în necunoscut mă cuprinde totdeauna ca o voluptate. Brusc — pe când stam aşa, ascultând în strada singuratică, oarecum aşteptând ceva care trebuia să se întâmple, ceva care să mă smulgă din starea asta somnambulică de pândă în gol — am auzit venind de undeva, înăbuşit de depărtare sau de un perete, confuz şi slab, un cântec german, acel dans foarte naiv din „Freischutz”: „Frumoasă, verde cunună de fete!” Îl cânta foarte prost un glas de femeie, dar era totuşi o melodie germană, acolo, într-un ungher străin al lumii şi de aceea avea ceva ciudat de înrudit. Venea, nu ştiu de unde, totuşi l-am simţit ca un salut, întâiul cuvânt care, după săptămâni întregi, îmi amintea de patrie. Cine, mă întrebam, vorbeşte limba mea, aici? Cine, inspirat de vreo amintire, îşi revarsă din inimă acest biet cântec, într-o uliţă pierdută şi sălbăticită? Căutam glasul acela bâjbâind de la o casă la alta, din toate câte stăteau acolo pe jumătate adormite, cu obloanele lăsate, în dosul cărora însă clipea perfid vreo lumină sau uneori o mână făcea un semn. Afară erau lipite afişe bătătoare la ochi, reclame ţipătoare de whisky, de bere, anunţau un bar camuflat. Dar totul era încuiat, în acelaşi timp îndepărtând şi momindu-i pe trecători. Şi într-acestea — câţiva paşi se auzeau din depărtare — vocea răsuna mereu; trilul refrenului era tot mai limpede, tot mai aproape, aşa că am putut să recunosc casa. O clipă şovăii, apoi mă îndreptai spre uşa interioară, bine ascunsă sub perdele albe. Dar, pe când mă aplecam hotărât, ceva viu în umbra gangului, un om care stătuse probabil lipit de geam trăgând cu urechea, tresări repede, speriat; un obraz scăldat în roşul luminii unei lanterne suspendate, şi totuşi palid de spaimă, mă privi cu ochi căscaţi, mormăi un fel de scuză şi pieri în penumbra uliţei. Ciudat fusese acel salut. M-am uitat după om. Ceva parcă se mai mişca în umbra învăluitoare a străzii, dar nedesluşit. Înăuntru, glasul tot mai răsuna, ba chiar mai tare, mi se păru. Asta m-a ademenit. Am apăsat clanţa şi am intrat repede.

Ca tăiat de un cuţit căzu ultimul cuvânt al cântecului. Şi, cu spaimă, simţii un gol în faţa mea, o învrăjbire a tăcerii, ca şi când aş fi spart ceva. Încetul cu încetul, privirea mea începu să se orienteze şi văzui o odaie aproape goală, cu o tejghea şi o masă. Era evident că totul nu slujea decât ca intrare în alte odăi dosnice, unde uşi întredeschise, lumini de lămpi voalate şi paturi pregătite, ar dezvălui îndată adevărata lor destinaţie. În faţă, un chip sulemenit şi obosit stătea cu coatele pe masă; mai în spate, la tejghea, patroana, corpolentă şi de un cenuşiu murdar, cu o altă fată, mai degrabă frumuşică. Salutul meu căzu greoi în odaie şi abia mai târziu îi răspunse un ecou plictisit. Mă simţeam prost, intrasem aşa, în gol, într-o tăcere pustie şi încordată. Aş fi plecat bucuros, numaidecât, dar, intimidat, nu găseam niciun pretext, aşa că mă aşezai cu resemnare la masa din faţă. Fata, amintindu-şi de datoria ei, mă întrebă ce doresc să beau şi în franţuzeasca-i aspră recunoscui îndată că-i germană. Am comandat bere, fata s-a dus şi curând s-a întors cu paşi fără vlagă, care trădau o şi mai mare indiferenţă decât serbezeala ochilor ei ce licăreau slab de sub pleoape, ca nişte lumini gata să se stingă. Cu totul mecanic, puse, după obiceiul acelor localuri, un al doilea pahar pentru dânsa, lângă al meu. Pe când fata ridica paharul, privirea-i trecea pe lângă mine, goală; astfel putui să mă uit la ea. De fapt, obrazul era încă frumos şi proporţionat, dar, ca printr-o sleire lăuntrică, ajunsese vulgar şi semăna cu o mască. Totul cădea fleşcăit, pleoapele erau grele, părul afânat; obrajii, pătaţi de farduri proaste şi buhăiţi, începeau să cedeze şi cădeau larg brăzdaţi până la gură. Chiar rochia atârna cu totul neglijent, glasul era uzat, răguşit de tutun şi de bere. În toate, simţeam un om obosit care continua să trăiască numai mecanic. Cu timiditate şi groază, aruncai o întrebare. Îmi răspunse fără să mă privească, indiferentă şi apatică, abia mişcând buzele. Mă simţeam de prisos. În spatele meu, patroana căsca; cealaltă fată stătea într-un colţ şi se uita la mine ca şi cum ar fi aşteptat s-o chem. Aş fi plecat bucuros, dar îmi venea greu; stăteam acolo, în aerul tulbure şi saturat, clătinându-mă ameţit, ca marinarii; curiozitatea şi groaza mă ţintuiau, căci indiferenţa aceea era într-un fel aţâţătoare.

Deodată tresării, speriat de un râs strident lângă mine. În acelaşi timp, flacăra tremură. Bănuiam după curent că cineva deschisese uşa în spatele meu.

— Iar ai venit? strigă în germană, ascuţit şi batjocoritor; glasul de lângă mine. Te târăşti iar în jurul casei, măi, zgârie-brânză? Hai, intră, că nu-ţi fac nimic!

Mă întorsei iute, întâi către femeia care vociferase atât de violent acel „bun venit”, de parcă i-ar fi ţâşnit flăcări din trup, apoi spre uşă. Şi, până să se deschidă bine uşa, recunoscui trupul bălăbănit, privirea umilă a omului care stătuse înainte aproape lipit de uşor. Ţinea pălăria în mână, sfios ca un cerşetor, şi tremura sub salutul violent şi sub râsul care scutura ca un spasm trupul greoi al femeii. Din dosul tejghelei, şoaptele patroanei aruncate în grabă, însoţeau acel râs.

— Aşază-te acolo, lângă Françoise, îi porunci ea sărmanului om, care se apropia cu paşi târşiţi şi speriaţi. Doar vezi că sunt cu un domn.

Îi vorbise în germană. Patroana şi fata de lângă ea râdeau tare, deşi nu înţelegeau nimic, păreau însă că-l cunosc pe client.

— Dă-i şampanie, Françoise, din cea scumpă, o sticlă! strigă patroana râzând. Apoi către el, batjocoritoare: Dacă ţi se pare prea scumpă, stai afară, zgârcitule, prăpăditule! Ai vrea să-ţi caşti pe gratis ochii la mine. Ai vrea totul pe gratis, ştiu.

Trupul lung al omului se chirci sub râsul răutăcios, spinarea i se arcui strâmb, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă capul, ca un câine bătut. Mâna îi tremură când apucă sticla să-şi toarne în pahar; vărsă vin pe masă. Privirea lui, care ar fi dorit să se ridice mereu spre femeie, nu se putea dezlipi de pe podea şi se plimba de colo până colo, bâjbâind pe lespezi. Abia acum văzui desluşit sub lampă faţa răvăşită şi istovită, părul umed şi rar pe o ţeastă osoasă, încheieturile moi şi parcă frânte, ceva lipsit de vlagă, jalnic, şi totuşi nu fără răutate. Strâmb, pieziş era totul în el şi ghemuit, iar privirea pe care acum o ridică odată şi apoi, speriat, o coborî repede din nou, era străbătută de o lumină răutăcioasă.

— Nu te sinchisi de el, îmi strigă autoritar fata pe franţuzeşte şi mă apucă violent de braţ, ca şi când ar fi vrut să mă răsucească. Între el şi mine e o poveste veche, nu-i de azi. Apoi, cu dinţi rânjiţi, parcă gata să muşte, se răsti la el: Ascultă colea, vulpoi bătrân. Ai vrea să ştii ce spun? Că mai bine m-aş arunca în mare decât să merg cu tine, asta am spus.

Iarăşi râseră, tare şi prosteşte, patroana şi cealaltă fată. Părea că pentru ele este o distracţie obişnuită, o glumă zilnică. Eu însă mă simţeam neliniştit văzând cum deodată… fata cealaltă se apropiase de el cu o falsă tandreţe şi începea să-l asalteze cu dezmierdări, care-l făceau să se cutremure dar pe care nu avea curajul să le respingă. Când privirea lui — ridicându-se nesigură şi întâlnind-o pe a mea — se intimidă, speriată şi umilă, mă apucă spaima. Eram îngrozit de femeia de lângă mine care, trezită brusc din somnolenţă, scăpăra într-atât de răutate, încât îi tremurau mâinile. Aruncai banii pe masă, dând să plec, dar ea nu-i luă.

— Dacă te supără, îl dau afară pe câinele ăsta. Trebuie să se supună. Hai, mai bea un pahar cu mine!

Deodată mi se băgă în suflet cu un fel de tandreţe impetuoasă, fanatică. Înţelesei numaidecât că se prefăcea, doar ca să-l tortureze pe celălalt. La fiecare mişcare trăgea repede cu ochiul spre el, şi mi-era silă să văd cum la toate gesturile femeii, omul tresărea ca şi cum l-ar atinge un fier roşu. Fără s-o iau în seamă, priveam numai la dânsul şi mă treceau fiori văzând cum creşte în el un amestec de furie, de ciudă, de invidie şi de dorinţă şi cum totuşi acel ceva se ascundea îndată ce ea doar întorcea capul spre dânsul. Acum, femeia se vârâse cu totul în mine, îi simţeam trupul tremurând de bucuria crudă a acestui joc. Aveam oroare de obrazul ei sulemenit, care mirosea a pudră ieftină, şi de emanaţiile cărnii ei fleşcăite. Ca s-o îndepărtez de obrazul meu, luai o ţigară; pe când căutam cu privirea pe masă un chibrit, ea îi şi porunci:

— Dă foc aici.

M-am speriat chiar mai tare decât el de această pretenţie grosolană de a mă servi, şi m-am zorit să-mi găsesc singur chibritul. Dar, biciuit de cuvintele ei, omul înaintă, clătinându-se cu paşii lui oblici şi puse iute pe masă o brichetă ca şi cum s-ar fi temut să nu se frigă atingând-o. O secundă îi întâlnii privirea. Se citea în ochii lui o ruşine nespusă şi o amărăciune umilită. Privirea aceea de rob a întâlnit în mine un bărbat, un frate. Simţeam înjosirea prin femeie şi împărtăşeam ruşinea cu el…

— Îţi mulţumesc mult, îi spusei în germană — femeia tresări — nu trebuia să te osteneşti.

Apoi îi întinsei mâna. O ezitare, o lungă ezitare, pe urmă îi simţii degetele umede şi noduroase, şi deodată, spasmodic, o strângere de mână puternică şi recunoscătoare. O clipă ochii îi luciră privindu-mă, apoi se pitulară iar sub pleoapele lăbărţate. Ca o sfidare, voiam să-l rog să ia loc lângă noi şi pesemne că mâna mea va fi schiţat şi gestul de invitare, căci femeia se şi grăbi să-i strige:

— Aşază-te acolo şi nu ne deranja!

Atunci, brusc, mi se făcu scârbă de glasul ei muşcător şi de atâta cruzime. Ce plăcere putea să-mi facă spelunca asta, cu o prostituată respingătoare, cu imbecilul acela, cu aburul de bere, de tutun şi de parfum ieftin? Mi-era sete de aer. Când femeia a dat să se apropie de mine îmbietor, i-am întins banii şi m-am ridicat, ferindu-mă energic de ea. Mă dezgusta să fiu complice la înjosirea unui om, şi, retrăgându-mă cu fermitate, i-am dat a înţelege limpede cât de puţin mă atrăgea senzual. Atunci sângele i-a clocotit de răutate, o brazdă i se adânci vulgar în jurul gurii, dar se feri să pronunţe cuvântul ce-i venea pe buze şi s-a întors către el. Omul, presimţind ceva groaznic, a băgat mâna în buzunar şi, cu grabă, ca gonit de ameninţarea ei, a scos cu degete tremurânde o pungă cu bani. Era evident că acum se temea să rămână singur cu dânsa şi de zorit ce era nu putea să desfacă bine băierile pungii. Era o pungă împletită şi garnisită cu mărgele, aşa cum au ţăranii şi oamenii de rând. Se vedea lesne că nu era obişnuit să cheltuiască uşor banul, spre deosebire de marinarii care cu un gest scurt îl scot din buzunarele zornăitoare şi-l aruncă pe masă. Fără îndoială, era obişnuit să numere cu grijă şi să cântărească monedele între degete.

— Cum mai tremură pentru dragii, iubiţii lui gologani! Merge prea încet? Stai! îl luă dânsa în batjocură, apropiindu-se cu un pas. Omul se trase înapoi speriat, iar ea, văzându-i spaima, ridică din umeri şi, cu o scârbă de nedescris în privire, zise: Nu-ţi iau nimic, scuip pe banii tăi, ştiu că gologanii tăi mărunţi sunt număraţi şi că niciunul nu trebuie risipit. Fii atent mai ales — şi îl bătu deodată pe piept — la hârtioarele pe care le-ai cusut acolo, să nu ţi le fure cineva!

Într-adevăr, ca un bolnav de inimă în criză, omul îşi duse iute mâna la piept şi fără voie pipăi cu degete tremurânde, palide, locul unde se afla cuibul ascuns; apoi degetele se lăsară în jos, liniştite.

— Zgârcioabă! scuipă ea.

Atunci un val de sânge năvăli în obrazul martirizatului. Aruncă violent punga spre fata cealaltă, care, speriată întâi, ţipă şi apoi râse tare, pe când el o luă la fugă şi o zbughi pe uşă ca un apucat.

Femeia mai rămase o clipă în picioare, scăpărând de o furie răutăcioasă. Apoi pleoapele îi căzură iar moleşite. Istovirea îi încovoie trupul, până atunci încordat. Părea că îmbătrânise şi se vlăguise într-un minut. Ceva nesigur şi pierdut înăbuşea privirea ce mi-o arunca acum. Stătea ca amorţită, ruşinată ca o beţivă care se trezeşte.

— Afară o să bocească după banii lui, poate o să dea fuga la poliţie, să se vaite că l-am furat. Şi mâine îl vezi iar aici. Da’ pe mine n-are să mă aibă! Toţi, numai el nu!

Se duse la tejghea, azvârli câteva monede şi, dintr-o înghiţitură, dădu pe gât un pahar de rachiu.

În ochi îi licărea, dar tulbure, o lumină răutăcioasă, ca sub lacrimi de ruşine şi de mânie. Mă năpădi scârba de ea şi mila îmi pieri.

— Bună seara! am zis şi am plecat.

Patroana îmi răspunse:

— Bonsoir!

Şi, fără a se întoarce, continuă să râdă strident şi batjocoritor.

Când am ieşit, uliţa nu era decât noapte şi cer, un întuneric greu, cu o lună neţărmurit de depărtată, învăluită în nori. Sorbeam cu lăcomie aerul călduţ şi totuşi tare; şi în faţa diversităţii destinelor, groaza mi se topea, prefăcându-se într-o mare admiraţie. Încercam din nou acel sentiment care mă poate face fericit până la lacrimi, că totdeauna în dosul vreunui geam, pândeşte soarta; că fiecare uşă ne deschide calea unei aventuri; că pretutindeni se află diversitatea acestei lumi şi că până şi în cel mai murdar ungher poate palpită o viaţă intensă, aşa cum prin putregai sclipeşte forfota plină de zel a gândacilor. Se depărtase de mine tot ce mi se păruse respingător, şi sentimentul de încordare se destinsese într-o oboseală dulce, căreia îi era dor să prefacă acea scenă trăită într-un vis frumos. Instinctiv, priveam cercetător în jurul meu, să găsesc drumul spre casă prin încâlceala acelor ulicioare întortocheate. Atunci se ivi o umbră, care se apropiase de mine pe neauzite.

— Iertaţi-mă — am recunoscut îndată vocea umilă — dar cred că n-o să vă descurcaţi… pot… pot să vă arăt drumul? Unde locuiţi?

I-am spus numele hotelului meu.

— Vă însoţesc… dacă-mi daţi voie, adăugă îndată, umil.

Groaza mă cuprinse iar. Pasul acela furişat şi fantomatic alături de mine, abia auzit şi totuşi foarte aproape, întunericul uliţei de marinari şi amintirea celor trăite, făcură loc cu încetul unui sentiment de neînvins, vag, fără contur, de vis. Fără să-i văd ochii, simţeam în ei umilinţa, şi observam tremuratul buzelor: ştiam că vrea să-mi vorbească, dar nici nu-l îndemnam, nici nu-l descurajam, legănat de un sentiment făcut din curiozitatea inimii şi toropeala trupului. Omul îşi drese glasul de mai multe ori; observam cum, sugrumat, încerca să vorbească, dar un fel de cruzime — care, de la femeia aceea, trecuse în chip misterios în mine — mă îndemna să mă bucur de această luptă a ruşinii cu nevoia sufletească; nu l-am ajutat, am lăsat să plutească între noi o tăcere neagră, apăsătoare. Şi paşii noştri răsunară, amestecându-se confuz; ai lui înceţi, târşâiţi şi bătrâni. Ai mei intenţionat tari şi aspri, ca să scap de acea lume murdară.

Tot mai acut simţeam tensiunea dintre noi — acea tăcere stridentă şi plină de un strigăt lăuntric, asemeni unei strune prea încordate — până când el, în sfârşit — dar cu câtă îngrozitoare şovăială la început! — sfâşie struna cu un cuvânt.

— Domnul meu… aţi… aţi văzut acolo o scenă ciudată… iertaţi-mă, iertaţi-mă dacă mai aduc vorba o dată despre asta… dar trebuie să vi se fi părut ciudat… iar eu foarte caraghios… Femeia aceea… ei da, este… Se opri iar. Ceva îl sufoca. Apoi vocea i se făcu mică de tot, şi murmură repede: Femeia aceea… ei da, e soţia mea!

Trebuie să fi tresărit de mirare, căci reîncepu volubil, ca şi când ar fi vrut să se dezvinovăţească:

— Adică… a fost… acum cinci, acum patru ani… la Geratzheim, în Hessa, de unde sunt eu… N-aş vrea, domnule, s-o judecaţi rău… e poate greşeala mea dacă-i aşa. N-a fost totdeauna aşa… Eu… eu am torturat-o. Am luat-o, deşi era foarte săracă, nici măcar un cearşaf nu avea, nimic… şi eu sunt bogat… vreau să spun, cu stare… sau cel puţin eram pe-atunci… şi, ştiţi, domnul meu… eram poate — are dreptate ea — strângător… dar mai de mult, domnul meu, înainte de nenorocire… că acum blestem asta… dar tatăl meu era aşa, şi mama, toţi erau aşa… şi am muncit greu pentru fiecare gologan… Ea era uşuratică şi-i plăceau lucrurile frumoase… dar era săracă. Şi eu îi aminteam asta mereu… N-ar fi trebuit s-o fac, acum ştiu, domnul meu, că e mândră, foarte mândră… nu trebuie să credeţi că e aşa cum vrea să pară… asta-i minciună, şi îşi face rău ei înşişi… numai… numai ca să-mi facă mie rău şi ca să mă chinuie… şi… fiindcă… fiindcă îi e ruşine… Poate a şi ajuns o păcătoasă… dar eu, eu nu cred… domnul meu, era foarte bună… foarte bună.

Îşi şterse ochii şi se opri, covârşit de emoţie. Fără voie mă uitai la el şi deodată nu mi se mai păru ridicol, şi nu mai simţeam nici acel fel ciudat şi umil de a se adresa cu „domnul meu”, pe care în Germania îl au numai oamenii din popor. Faţa îi era cu totul muncită de sforţarea lăuntrică de a-şi găsi cuvintele. Când îşi reluă mersul greoi şi împleticit, privi fix pavajul, ca şi când ar fi descifrat anevoie acolo, în lumina tremurată, ceea ce îi ieşea atât de anevoie din gâtlejul strangulat. Răsuflă adânc:

— Da, domnul meu, zise acum — cu altă voce, mai joasă, ce părea că vine dintr-o lume mai blândă a fiinţei sale — era foarte bună… chiar faţă de mine, foarte recunoscătoare că o scăpasem de mizerie. Şi ştiam că mi-e recunoscătoare dar… voiam să mi-o spună într-una… într-una… îmi făcea bine s-o aud că-mi mulţumeşte… domnul meu, era atât de bine să simţi… să simţi că eşti mai bun… când ştii totuşi că tu eşti cel rău… mi-aş fi dat toţi banii s-o aud într-una, iarăşi şi iarăşi… dar era foarte mândră, n-a mai vrut să mi-o spună când a băgat de seamă că îi ceream să-mi mulţumească… De aceea… numai de aceea, domnul meu… mă lăsam totdeauna rugat… nu-i dădeam nimic de bunăvoie… îmi făcea bine s-o văd că vine pentru orice rochie şi orice panglică şi le cerşeşte… trei ani am chinuit-o aşa, din ce în ce mai mult… dar, domnul meu, numai pentru că o iubeam… îmi plăcea mândria ei şi totuşi voiam mereu s-o îngenunchez, smintit cum eram; şi când îmi cerea ceva, mă supăram… Dar, domnul meu, în sinea mea nu eram de loc supărat… eram fericit de orice prilej care-mi dădea putinţa s-o umilesc pentru că… pentru că… nu ştiam de loc cât o iubesc…

Se opri iar din vorbă. Mergea bălăbănindu-se tare. Vădit, uitase de mine. Vorbea mecanic, ca în somn, cu o voce tot mai puternică.

— Asta… am aflat-o abia atunci când… în ziua aceea blestemată… îi refuzasem bani pentru mama ei, foarte puţini, puţini de tot… adică îi şi pusesem deoparte, dar voiam să mai vină odată… să mă mai roage odată… ah, dar ce spuneam?… A, da, atunci am aflat, când m-am întors seara, şi ea plecase; era numai un bileţel pe masă: „Păstrează-ţi banii tăi blestemaţi, nu mai vreau nimic de la tine!” Atât era scris acolo, altceva nimic… Domnule, trei zile, trei nopţi am fost ca nebun. Am cerut să se caute în albia râului, să se scotocească pădurea, ce de-a bani am mai dat poliţiei!… Am alergat pe la toţi vecinii, dar ei au râs şi m-au luat peste picior… Nimic, nimic n-am putut găsi… În sfârşit, cineva mi-a adus o veste din satul vecin… o văzuse… în tren, cu un soldat… se ducea la Berlin… Chiar în ziua aceea am plecat după dânsa… mi-am lăsat avutul… am pierdut o avere… M-au furat argaţii, administratorul, toţi, toţi… dar vă jur, domnule, puţin îmi pasă… Am stat la Berlin, a durat o săptămână până am găsit-o în furnicarul acela de oameni… şi m-am dus la ea…

Respira greu.

— Domnul meu, vă jur… nicio vorbă rea nu i-am spus, am plâns… i-am căzut în genunchi… i-am oferit bani… toată averea mea de acum încolo s-o administreze dânsa, fiindcă atunci aflasem că nu pot trăi fără ea. Iubesc fiecare fir din părul ei… gura ei… trupul ei… totul, totul… şi când te gândeşti că eu am împins-o în prăpastie… chiar eu… Era palidă ca moartea când am intrat pe neaşteptate — o mituisem pe gazdă, o codoaşă, o ticăloasă — şi era albă ca varul de pe pereţi… Mă asculta… domnule, cred că era aproape bucuroasă că mă vedea… dar când i-am vorbit de bani… vă jur că am făcut-o doar ca să-i arăt că nu mă mai gândesc la asta… atunci a scuipat… şi apoi… pentru că nu voiam să plec… şi-a chemat iubitul şi au făcut haz pe socoteala mea. Dar, domnul meu, m-am întors iarăşi, zi de zi. Cei din casă mi-au istorisit totul; ştiam că golanul o părăsise, şi că ea se afla în nevoie şi atunci m-am mai dus o dată… încă o dată, domnule, dar m-a bruftuit şi a rupt o bancnotă pe care i-o pusesem în ascuns pe masă, şi când totuşi m-am mai întors, plecase… Ce n-am făcut, domnul meu, ca s-o găsesc iar! Un an, vă jur, n-am trăit, am căutat-o într-una, am plătit unor agenţi până când, în sfârşit, i-am dat de urmă acolo, în Argentina… în… într-o casă cu nume rău…

O clipă şovăi. Ultimul cuvânt fu ca un horcăit şi vocea îi deveni mai sumbră.

— La început… m-am speriat foarte… pe urmă mi-am amintit că numai eu, numai eu o împinsesem atât de jos, şi m-am gândit cât trebuie să sufere, sărmana… ea care înainte de orice e mândră… M-am dus la avocatul meu. A scris consulului şi i-am trimis bani… fără ca ea să afle de la cine erau… numai să se întoarcă. Mi s-a telegrafiat că totul reuşise… Ştiam numele vasului… şi am aşteptat la Amsterdam… sosisem cu trei zile prea devreme, atât ardeam de nerăbdare… În sfârşit, a sosit, eram plin de fericire doar privind fumul vaporului în zare şi credeam că n-am să pot aştepta până să vină şi să ancoreze, atât de încet, atât de încet, şi apoi pasagerii au trecut puntea şi în sfârşit, în sfârşit, ea!… N-am recunoscut-o îndată, era altfel… sulemenită… şi aşa… aşa cum aţi văzut-o… şi când a dat cu ochii de mine aşteptând, a îngălbenit. Doi marinari au trebuit s-o sprijine, altfel ar fi căzut de pe punte. Îndată ce-a pus piciorul pe pământ, m-am apropiat de ea… n-am spus nimic… gâtlejul mi-era prea… Nici ea nu spunea nimic… şi nu se uita la mine. Hamalul ducea bagajul înainte şi noi mergeam, mergeam într-una… Deodată s-a oprit şi a zis… domnul meu, cum a spus-o m-a durut atât de groaznic, suna atât de trist: „Mă vrei şi acum de nevastă, încă şi acum?” Am luat-o de mână… Tremura toată, dar n-a spus nimic. Eu însă am simţit că totul se îndreptase… Domnule, cât eram de fericit! Jucam în jurul ei ca un copil, când a intrat în odaie. I-am căzut la picioare… trebuie să-i fi spus lucruri nebuneşti… fiindcă zâmbea printre lacrimi şi mă mângâia… desigur, foarte timid. Dar, domnule, cât îmi făcea de bine… mi se topea inima! Alergam pe scară, ba în sus, ba în jos. Am comandat o masă la hotel… masa noastră de nuntă… Am ajutat-o să se îmbrace… şi ne-am dus jos, am mâncat şi am băut şi eram veseli… Oh, era voioasă ca un copil, atât de caldă, şi de bună, şi mi-a vorbit despre casa noastră, şi cum avem să le orânduim iar toate. Atunci…

Deodată răguşi, făcu un gest cu mâna, parcă vrând să zdrobească pe cineva.

— Era un chelner… un om rău. Un ticălos. Pentru că dansam zănatic şi mă tăvăleam de râs, el m-a crezut beat… pe când eu nu eram decât fericit… Oh! atât de fericit şi… atunci, la plată, mi-a înapoiat restul cu douăzeci de franci mai puţin… L-am repezit şi i-am cerut restul tot… el s-a încurcat şi a pus pe masă moneda de aur… Atunci… atunci… ea deodată s-a pus pe râs, un râs ascuţit… M-am uitat lung la ea, dar chipul ei era altul, batjocoritor, aspru, rău dintr-o dată… „Cât eşti de strângător. Chiar în ziua nunţii noastre!” a spus ea foarte rece… atât de tăios… cu atâta milă.

M-am speriat şi m-am blestemat că sunt atât de tipicar… mi-am dat osteneala să râd din nou… dar veselia ei pierise… murise… A cerut o odaie pentru ea… ce nu i-aş fi dat?! Mi-am petrecut noaptea singur şi mă gândeam numai la ce să-i cumpăr a doua zi dimineaţa… ce să-i dăruiesc, să-i arăt că nu sunt zgârcit… că n-am să mai fiu niciodată zgârcit cu ea. Şi dimineaţa am ieşit, i-am cumpărat o brăţară, devreme de tot, şi când am intrat în odaia ei… odaia era… era goală… la fel ca atunci… şi ştiam că pe masă are să fie un bileţel… am fugit de acolo şi m-am rugat lui Dumnezeu să nu fie adevărat… Dar… dar… era pe masă. Şi în el era scris…

Omul avu o şovăire. Inconştient mă oprisem şi-l priveam, îşi plecă iar capul, apoi şopti răguşit.

— Scria pe el… „Lasă-mă în pace, mi-e silă de tine!”

Ajunsesem în port, şi deodată, în mijlocul tăcerii, horcăi răsuflarea mânioasă a valurilor ce se izbeau de ţărm. Vapoarele păreau nişte animale mari, negre, culcate, mai aproape, mai departe, cu ochi sclipitori, şi de undeva se auzea cântând… Nimic nu era desluşit; şi totuşi, câte nu simţeam acolo! Un somn adânc şi visul greu al unui oraş puternic. Lângă mine vedeam umbra acelui om, tresărind fantomatic la picioarele mele, când destrămându-se, când ghemuindu-se în lumina schimbătoare a felinarelor chioare. Nu puteam rosti nimic, niciun cuvânt de mângâiere, nici să-i pun vreo întrebare, dar tăcerea lui se lipea de mine ca un zăduf apăsător. Deodată mă apucă de braţ tremurând:

— Dar nu plec de-aici fără ea. După luni de zile… am regăsit-o. Mă chinuie ea… dar n-am să-mi pierd răbdarea… Vă rog din suflet, domnul meu, vorbiţi-i dumneavoastră. Trebuie să fie a mea… spuneţi-i asta… Pe mine nu mă ascultă… Nu mai pot trăi aşa… Nu mai pot să văd cum se duc bărbaţi la dânsa… şi să aştept în faţa casei până ies beţi şi râzând… Toată strada mă cunoaşte… Toţi râd când mă văd aşteptând… Mă înnebuneşte… şi cu toate astea, seară de seară sunt acolo… Domnul meu, vă rog în genunchi… vorbiţi cu ea… nu vă cunosc, dar faceţi asta pentru numele lui Dumnezeu… vorbiţi-i.

Involuntar, căutam să-mi liberez braţul. Mă treceau fiori. Dar el, simţind că mă feream de nenorocirea lui, căzu în genunchi în mijlocul străzii şi-mi cuprinse picioarele.

— Vă implor, domnul meu… trebuie să vorbiţi cu ea… Trebuie… altfel… altfel… se întâmplă ceva îngrozitor… Mi-am cheltuit toţi banii ca s-o caut, şi n-o las aici… nu în viaţă… Mi-am cumpărat un pumnal… Am un pumnal, domnul meu. N-o mai las aici… n-o las în viaţă… Nu mai pot răbda.. Vorbiţi-i, domnul meu…

Se tăvălea în faţa mea ca un nebun. În clipa aceea, doi poliţişti veneau spre noi. Îl ridicai cu forţa. O secundă mă privi ca un dement. Apoi zise cu un glas străin de tot şi rece:

— Cotiţi uliţa de acolo şi ajungeţi la hotelul dumneavoastră.

Mă mai privi o dată cu ochi în care pupilele erau înecate într-un alb şi într-un gol înspăimântător. Apoi pieri.

Mi-am strâns paltonul pe mine; mă lua cu frig. Nu simţeam decât oboseală, o beţie confuză, un somn întunecat şi apatic, instabil şi purpuriu. Voiam să gândesc ceva, să reflectez la ce se întâmplase, dar în mine se ridica mereu un val negru de oboseală şi mă smulgea cu el. Pe dibuite, am intrat în hotel, m-am lungit pe pat şi am căzut îndată într-un somn greu, ca un animal.

A doua zi dimineaţa nu mai ştiam ce era vis şi ce era realitate; şi ceva în mine se împotrivea s-o aflu. Mă sculasem târziu, străin într-un oraş străin, şi m-am dus să vizitez o biserică în care se spunea că sunt nişte mozaicuri antice de mare preţ. Dar ochii mei le priveau rătăciţi, amintirea nopţii trecute mi se contura în minte tot mai desluşită, tot mai puternică. Ceva m-a împins irezistibil să caut uliţa şi casa. Dar acele uliţe ciudate trăiesc numai noaptea; ziua poartă măşti reci, cenuşii, sub care numai cei iniţiaţi le pot recunoaşte. N-am găsit-o, oricât am căutat-o, şi m-am întors dezamăgit, obosit şi urmărit de imaginile iluziei sau ale amintirii.

La nouă seara, îmi pleca trenul. Am părăsit cu părere de rău oraşul. Un hamal mi-a luat bagajul să-l ducă la gară. Deodată, la o încrucişare, ceva m-a făcut să mă întorc brusc: recunoscusem stradela dosnică ce ducea la casa aceea; am strigat hamalului să mă aştepte şi — pe când el râdea, întâi mirat şi apoi cu o familiaritate obraznică — am pornit să arunc o ultimă privire în uliţa aventurii.

Stătea întunecată, întunecată ca în ajun; şi în lumina ştearsă a lunii, vedeam lucind geamul de la uşa casei cu pricina. Am dat să mă mai apropii o dată, dar atunci, o formă omenească s-a strecurat repede din întuneric. Cutremurându-mă, l-am recunoscut pe omul acela; stătea ghemuit, acolo, pe prag, şi îmi făcea semn să vin spre el. Dar m-a apucat groaza, am fugit repede de teama laşă de a mă pomeni încurcat în vreun scandal, şi de a pierde trenul.

La colţ însă, înainte de a coti, m-am mai uitat o dată îndărăt. Întâlnindu-mi privirea, omul şi-a luat avânt şi a sărit spre uşă. Când a deschis-o repede, ceva metalic îi lucea în mână. Din depărtare, nu puteam desluşi dacă erau bani sau era pumnalul care, în lumina lunii, îi sclipea trădător între degete…