Noapte fantastica(ultima parte)
Lângă mine a
reînceput tunător orchestrionul caruselului. Era ultimul tur, ultima fanfară a
luminii înainte ca duminica să se dizolve într-o săptămâna anostă. Dar nimeni
nu mai venea, căluţii alergau singuri şi fără rost. În cercul lor, femeia de la
casă, istovită, îşi număra încasările zilei, băiatul se apropiase, cu cârligul,
gata să tragă, după acest ultim tur, obloanele barăcilor. Numai eu stăteam
acolo, stingher, sprijinit de stâlp şi priveam spre piaţa goală, unde colindau
numai acele făpturi ca nişte lilieci, cercetând ca şi mine, aşteptând ca şi
mine, şi totuşi, între noi domnea spaţiul de nepătruns al înstrăinării. Dar
acum, una dintre ele trebuie să mă fi observat, căci se furişa încet spre mine,
o vedeam aproape de tot sub privirea mea plecată; era o făptură mică,
pipernicită, rahitică, fără pălărie, gătită cu o biată rochiţă lipsită de gust,
de sub care răsăreau nişte pantofi de bal uzaţi, probabil toate cumpărate
treptat de la revânzători sau de la vreun negustor de vechituri, iar acum
decolorate, boţite de ploaie sau de vreo aventură murdară în iarbă. Se
apropiase linguşitor, apoi, s-a oprit lângă mine, aruncând priviri ascuţite ca
nişte undiţe, cu un surâs ademenitor peste dinţii stricaţi. Mi s-a tăiat
răsuflarea. Nu mă puteam urni; nu o puteam privi, dar nici nu eram în stare să
mă desprind de acolo.