O tulburatoare poveste a lui Stefan Zweig (prima parte)

Scrisoarea unei necunoscute

Cunoscutul romancier R., întorcându-se dis-de-dimineaţă la Viena, dintr-o înviorătoare excursie de trei zile în munţi, cumpără un ziar în gară. Dar abia îşi aruncă ochii pe data ziarului şi îşi aminti numaidecât că era ziua lui de naştere. A patruzeci şi una, gândi el repede — şi faptul nici nu-l bucură, nici nu-l întristă. Răsfoi în grabă paginile foşnitoare ale ziarului, apoi luă un automobil şi porni spre casă. Servitorul — anunţându-l că în absenţa lui primise două vizite şi câteva telefoane — îi aduse pe o tavă corespondenţa. Privi în treacăt scrisorile, rupse câteva plicuri, ai căror expeditori îl interesau, după ce puse întâi la o parte o scrisoare cu un scris necunoscut şi care îi părea voluminoasă. Între timp, i se servise ceaiul; se rezemă comod în fotoliu, mai răsfoi o dată ziarul şi câteva imprimate, apoi îşi aprinse o ţigară şi întinse mâna către scrisoarea pe care o pusese deoparte.

     Erau aproape două duzini de pagini, zorite, cu un scris de femeie, agitat şi necunoscut, mai degrabă un manuscris decât o scrisoare. Involuntar, pipăi încă o dată plicul, căutând să vadă dacă nu cumva a rămas acolo vreun bilet cu câteva rânduri explicative. Dar plicul era gol şi, la fel ca foile, nu purta nici adresa expeditorului, nici semnătură. Ciudat, gândi, şi luă din nou scrisoarea. „Ţie, care nu m-ai cunoscut niciodată”, ca un titlu, ca un strigăt, aşa începea scrisoarea. Se opri mirat. Era vorba de el, sau de un om imaginar? Deodată deveni curios şi începu să citească:

„Copilul meu a murit ieri. Trei zile şi trei nopţi am luptat cu moartea pentru acea viaţă mică şi fragedă; patruzeci de ore am stat la căpătâiul lui pe când gripa îi zgâlţâia bietul trupuşor aprins de febră. I-am răcorit fruntea care ardea; zi şi noapte i-am ţinut în mâinile mele mânuţele agitate. A treia seară, oboseala mă doborâse. Ochii nu au mai rezistat, mi s-au închis fără să-mi dau seama. Trei sau patru ore am stat adormită pe scaunul tare; în vremea asta, moartea mi-a răpit copilul. Acum zace culcat acolo, dragul, bietul meu băieţel, în patul lui îngust de copil, întocmai cum a murit; numai pleoapele i-au închis ochii lui negri şi inteligenţi. Mâinile i-au fost încrucişate peste cămăşuţa albă, şi patru lumânări ard la cele patru colţuri ale patului. Nu îndrăznesc să mă uit într-acolo, nu îndrăznesc să mă urnesc, căci dacă lumânările pâlpâie, umbre îi aleargă peste obraji şi peste gura închisă, şi atunci pare că i se mişcă trăsăturile, şi aş putea crede că n-a murit, că are să se trezească şi că are să-mi spună cu vocea lui limpede ceva plin de duioşie copilărească. Dar ştiu bine, a murit, nu mai vreau să mă uit ca să nu sper iar şi iar să fiu dezamăgită. Ştiu, da, ştiu, copilul meu a murit ieri — acum nu te mai am decât pe tine pe lume, numai pe tine, care habar nu ai că exist; pe tine, care în timpul ăsta, nebănuind nimic, te joci sau te amuzi cu lucrurile şi cu oamenii. Numai pe tine, care nu m-ai cunoscut niciodată şi pe care te-am iubit totdeauna.

Am luat a cincea lumânare şi am pus-o aici, pe masa la care îţi scriu. Căci nu pot sta singură cu copilul meu mort, fără să destăinuiesc cuiva ce am pe suflet, şi cui aş putea să-i vorbesc în ceasul ăsta îngrozitor dacă nu ţie, care ai fost şi eşti totul pentru mine? Poate că n-am să-ţi pot vorbi prea desluşit, poate că tu nu mă înţelegi — capul îmi este greu, tâmplele îmi zvâcnesc, mă doare tot trupul. Cred că am febră, poate chiar gripă, acea gripă care se strecoară acum din casă în casă, şi asta ar fi bine, căci mi-aş însoţi copilul şi n-ar mai trebui să-mi curm singură zilele. Adesea mi se face negru înaintea ochilor, poate că nici n-am să pot sfârşi scrisoarea asta, dar am să-mi adun toate puterile, ca să-ţi vorbesc măcar o dată, numai de data asta, ţie, iubitule, care nu m-ai cunoscut niciodată.

Numai ţie vreau să-ţi vorbesc, să-ţi destăinuiesc pentru întâia oară totul; vreau să cunoşti întreaga mea viaţă, care întotdeauna ţi-a aparţinut şi despre care n-ai ştiut niciodată nimic. Dar îmi vei cunoaşte taina numai când voi fi moartă, când nu vei mai fi nevoit să-mi răspunzi — dacă ceea ce îmi scutură acum trupul, când rece, când cald, este într-adevăr sfârşitul. Dacă trebuie să trăiesc mai departe, voi rupe această scrisoare şi voi continua să tac cum am tăcut întotdeauna. Dar dacă va ajunge în mâinile tale, să ştii că este de la o moartă care îţi povesteşte viaţa ei, viaţa ei care a fost a ta de la întâiul până la ultimul ei ceas conştient. Nu te teme de vorbele mele; o moartă nu mai cere nimic, nu vrea nici iubire, nici milă, nici consolare. Un singur lucru vreau de la tine: să crezi tot ce-ţi spun, tot ce trădează durerea mea, care caută adăpost la tine. Atâta te rog: să crezi totul, căci nimeni nu minte în ceasul când îi moare unicul copil.

Am să-ţi dezvălui întreaga mea viaţă, această viaţă care n-a început cu adevărat decât din ziua când te-am cunoscut. Înainte era numai ceva tulbure şi tern, în care amintirea mea nu s-a mai cufundat niciodată, un fel de hrubă în care oameni şi lucruri — totul e acoperit de praf şi de pânze de păianjen, despre care inima mea nu mai ştie nimic. Când ai venit tu, aveam treisprezece ani şi locuiam în aceeaşi casă unde locuieşti tu acum, în aceeaşi casă unde ţii în mână scrisoarea mea, ultimul meu suflu de viaţă; locuiam pe acelaşi palier, tocmai în faţa apartamentului tău. Sigur că nu-ţi mai aminteşti de noi, de acea biată văduvă a unui funcţionar de la finanţe (era totdeauna îmbrăcată în doliu) şi de acea fetişcană firavă. Eram foarte retrase, oarecum cufundate în mediocritatea noastră mic-burgheză. Poate că n-ai auzit niciodată numele nostru, căci n-aveam tăbliţă pe uşă şi nimeni nu venea la noi, nimeni nu întreba de noi. De altfel, a şi trecut atât de mult de atunci, cincisprezece, şaisprezece ani — nu, sigur că nu ne mai ştii numele, dragul meu. Dar eu, ah, îmi amintesc cu patimă fiece amănunt, îmi amintesc parcă ar fi azi ziua, ba chiar ceasul în care am auzit pentru întâia oară vorbindu-se de tine, ceasul în care te-am văzut pentru întâia oară. Şi cum s-ar putea altfel, căci atunci a început viaţa pentru mine. Rabdă, iubitule, să-ţi povestesc tot, tot de la început, te conjur, rabdă un sfert de ceas fără să oboseşti, ca să mă asculţi pe mine, care n-am obosit să te iubesc o viaţă întreagă.

Până te-ai mutat tu în casa noastră, în apartamentul tău locuiau nişte oameni urâcioşi, răi, gâlcevitori. Săraci cum erau, ne urau cel mai tare pe noi, vecinii lor săraci, pentru că nu voiam să avem nimic comun cu grosolănia lor de oameni decăzuţi. Bărbatul era beţiv şi obişnuia să-şi bată nevasta; adeseori, ne trezeam noaptea în zgomotul scaunelor trântite şi al farfuriilor sparte. Odată, femeia a fugit pe scară cu părul vâlvoi, bătută până la sânge, în timp ce îndărătul ei urla beţivul, până când lumea a ieşit pe la uşi ameninţându-l cu poliţia.

De la bun început, mama evitase orice relaţie cu ei şi îmi interzisese să intru în vorbă cu copiii lor; de aceea se răzbunau pe mine cu orice prilej. Când mă întâlneau pe stradă, îmi strigau vorbe urâte, şi odată au zvârlit în mine atât de tare cu bulgări de zăpadă, încât mi-au însângerat fruntea. Dintr-un instinct comun, casa întreagă îi ura pe oamenii aceia; când, fără veste, s-a întâmplat nu ştiu exact ce — cred că bărbatul a fost arestat pentru furt — şi au trebuit să plece cu toate catrafusele; atunci cu toţii am răsuflat uşuraţi. Câteva zile a atârnat la poartă un bilet de închiriat, apoi a fost luat de acolo şi prin portar s-a răspândit repede ştirea că un scriitor, un domn singur şi liniştit, închiriase apartamentul. Atunci am auzit pentru întâia oară numele tău.

Chiar după câteva zile, au sosit zugravi, vopsitori, tapiţeri, oameni de serviciu, ca să cureţe şi să deretice apartamentul de urmele lăsate de nespălaţii aceia. N-aveam linişte de zgomotul celor care ciocăneau, băteau cuie, răzuiau şi spălau, dar mama era mulţumită, zicea că s-a sfârşit cu murdăria de vizavi. Tu nu te-ai arătat nici măcar în timpul mutatului; toate lucrările astea le supraveghea servitorul tău, servitorul acela de casă mare, scund şi grav, cu părul cărunt, care conducea totul cu un aer de superioritate liniştită şi sigură. Ne impunea tuturor foarte mult, întâi pentru că în imobilul nostru de la periferie un servitor de casă mare era ceva cu totul nou, apoi pentru că era extrem de politicos cu toată lumea, fără să facă prieteşug cu ceilalţi servitori şi fără să se bage în flecărelile lor. Pe mama a salutat-o din prima zi respectuos, ca pe o doamnă, şi chiar cu mine, o fetişcană, se purta totdeauna serios şi prieteneşte. Când îţi rostea numele — totdeauna cu un fel de consideraţie şi cu un respect deosebit — se vedea îndată că ţine la tine cu un devotament mult mai puternic decât cel obişnuit la servitori faţă de stăpânii lor. Şi cât l-am iubit pentru asta pe bunul, bătrânul Johann, deşi îl pizmuiam că poate fi mereu în preajma ta şi te poate sluji.

Îţi povestesc toate astea, iubitule, toate aceste amănunte aproape ridicole, ca să înţelegi cum ai câştigat încă de la început o asemenea putere asupra copilului timid şi sperios care eram pe atunci. Înainte încă de a intra în viaţa mea, în jurul tău plutea un fel de atmosferă de bogăţie, de originalitate şi de mister; noi, toţi cei din modesta casă de la periferie (oamenii care duc o viaţă mărginită sunt veşnic curioşi de toate noutăţile din jurul lor) îţi aşteptam cu nerăbdare sosirea. Şi, Doamne, cât mi-a crescut această curiozitate când într-o după-amiază, întorcându-mă de la şcoală, am văzut în faţa casei un camion. Cea mai mare parte din mobile, cele grele, hamalii le şi căraseră înăuntru; acum duceau numai lucrurile mici, unul câte unul. Am rămas în prag să le pot admira pe toate, căci lucrurile tale erau atât de deosebite, cum nu mai văzusem; erau idoli indieni, sculpturi italiene, tablouri mari în culori vii şi la urmă veneau cărţile; atât de multe şi atât de frumoase cum nu crezusem vreodată că ar putea exista. Stăteau grămadă lângă uşă şi servitorul le lua şi le scutura grijuliu de praf pe fiecare, cu o vergea, şi cu o măturică de pene. Mă tot învârteam, curioasă, pe lângă stivele de cărţi. Servitorul nu m-a gonit de acolo, dar nici nu m-a încurajat, aşa că n-am îndrăznit să ating vreo carte, deşi aş fi mângâiat bucuros pielea moale a multora. Numai la titluri mă uitam sfioasă, dintr-o parte: printre ele erau cărţi franţuzeşti, englezeşti şi multe în limbi pe care nu le înţelegeam. Cred că aş fi stat să le privesc ore întregi, pe toate, dar chiar atunci m-a chemat mama.

Toată seara nu m-am putut gândi decât la tine, înainte încă de a te cunoaşte. Eu nu aveam decât vreo duzină de cărţi ieftine şi uzate, legate în carton, dar care mi-erau dragi mai mult ca orice, şi pe care le reciteam mereu. Acum mă obseda întrebarea: cum poate fi omul care poseda şi care citise toate cărţile astea multe şi minunate, care ştia toate aceste limbi, care era atât de bogat, şi în acelaşi timp atât de învăţat? Un fel de respect supranatural se lega în mintea mea de aceste cărţi, atât de numeroase. Încercam să-mi reprezint imaginea ta: erai un om bătrân, cu ochelari şi cu o barbă lungă, albă, semănând cu profesorul nostru de geografie, dar mult mai binevoitor, mai frumos şi mai blând. Nu ştiu de ce eram convinsă, chiar pe când te credeam un om bătrân, că eşti frumos. Fără să te cunosc, în noaptea aceea te-am visat pentru întâia oară.

A doua zi ai sosit, dar cu toate că te pândisem, nu te-am putut zări — şi asta n-a făcut decât să-mi sporească nerăbdarea. În sfârşit, a treia zi te-am văzut. Cât de zguduitoare a fost pentru mine surpriza că erai cu totul altfel, fără cea mai mică asemănare cu imaginea lui Dumnezeu-Tatăl, pe care mi-o închipuisem în naivitatea mea copilărească! Visasem un moşneag blând, cu ochelari, şi ai apărut tu — tu, întocmai aşa cum eşti şi azi, tu, cel imuabil, peste care anii alunecă neputincioşi! Purtai un încântător costum de sport, cafeniu deschis, şi urcai scara sprinten, în felul tău incomparabil, de băieţandru, tot câte două trepte odată. Pălăria o ţineai în mână, astfel ţi-am văzut cu mirare chipul luminos şi plin de viaţă, şi părul de adolescent; într-adevăr, am rămas uluită cât de tânăr, cât de frumos, cât de mlădios, de zvelt şi elegant erai. Şi, lucru straniu, în acea primă secundă am simţit foarte desluşit ceea ce eu şi toţi ceilalţi, cu un fel de surprindere, simţim într-una la tine şi numai la tine: că oarecum eşti un om cu două feţe, pe de o parte un tânăr cu inima caldă, care ia viaţa uşor, se dă cu totul jocului şi aventurii, pe de alta, în arta ta, neîndurător de serios, un om conştient de datoria lui, foarte citit şi cultivat. Fără să ştiu de ce, am simţit ceea ce cu toţii ghicesc în tine: că duci o viaţă dublă — o suprafaţă luminoasă, sincer întoarsă spre lume şi una cu totul întunecată, pe care numai tu o cunoşti; această profundă dualitate, taina existenţei tale, am simţit-o de la întâia privire, eu, fetişcana de treisprezece ani, atrasă în chip magic.

Înţelegi, iubitule, ce minune, ce enigmă seducătoare trebuie să fi fost tu pentru mine, copilul? Un om care-ţi inspiră respect pentru că scrie cărţi, pentru că-i celebru în societatea înaltă — să-l descoperi deodată sub înfăţişarea unui tânăr de douăzeci şi cinci de ani, elegant şi vesel ca un băieţandru! Mai e nevoie să-ţi spun că, din ziua aceea, în casa noastră, în bietul meu univers de copil, nimic în afară de tine nu mă mai interesa, şi că toată încăpăţânarea, întreaga perseverenţă sfredelitoare a fetei de treisprezece ani nu mai gravita decât în jurul existenţei tale? Te supravegheam pe tine, supravegheam obiceiurile tale, oamenii care veneau la tine, şi toate astea, în loc să-mi micşoreze curiozitatea pentru persoana ta, mi-o sporeau, căci întreaga dualitate a fiinţei tale se exprima în felurimea acestor vizite. Te vizitau oameni tineri, camarazi de-ai tăi, cu care râdeai exuberant, studenţi zdrenţăroşi, şi pe de altă parte doamne care soseau în automobil. Odată a venit directorul Operei, marele dirijor pe care nu-l văzusem decât de departe, la pupitrul lui, şi care mă umplea de respect. Apoi, fetişcane care urmau încă şcoala de comerţ şi care se strecurau jenate pe uşă. În general, veneau multe, foarte multe femei. Nu dădeam mare importanţă acestui lucru. Nici măcar atunci, într-o dimineaţă, când, ducându-mă la şcoală, am văzut cum ieşea de la tine o doamnă cu voaletă. Doar n-aveam decât treisprezece ani, şi curiozitatea pasionată cu care te pândeam şi te spionam nu ghicise încă — atât eram de naivă! — că era dragoste. Dar ştiu încă exact, iubitule, ziua şi ora în care am fost cu totul şi pe veci pierdută în tine. Făcusem o plimbare cu o colegă de şcoală; stăteam de vorbă în faţa porţii, când, iată, s-a oprit un automobil, iar tu ai sărit de pe scara automobilului, în felul tău agil şi nerăbdător, care şi azi mă încântă, gata să intri. Nu ştiu ce m-a făcut să-ţi deschid uşa şi astfel ţi-am ieşit în cale şi aproape că ne-am izbit. Te-ai uitat la mine cu privirea aceea caldă, mângâioasă şi învăluitoare ca o dezmierdare, mi-ai zâmbit — da, nu pot zice altfel — mi-ai zâmbit tandru şi mi-ai spus încet de tot, cu o voce aproape intimă: „Mulţumesc mult, domnişoară”.

Asta a fost tot, iubitule, dar din secunda aceea, de când ţi-am simţit privirea duioasă şi tandră, am fost cu totul în puterea ta. Mai târziu, mi-am dat seama că privirea aceea magnetică ce te prinde şi te atrage, privirea care te învăluie şi te dezbracă în acelaşi timp, privire de seducător înnăscut, tu o dărui oricărei femei care trece pe lângă tine, unei vânzătoare care te serveşte, unei cameriste care-ţi deschide uşa; că privirea aceea n-are nimic conştient, că nu e în ea nicio intenţie, nicio înclinare, ci numai tandreţea ta pentru femei, care îi dă, cu totul fără voia ta, ceva dulce şi cald când o îndrepţi spre ele. Dar eu, fetiţa de treisprezece ani, nu bănuiam asta; eram cuprinsă parcă de flăcări. Credeam că tandreţea nu e decât pentru mine, numai pentru mine singură — şi în acea unică secundă, în mine, adolescenta, se trezise femeia, şi ea era a ta pentru totdeauna.

„Cine e?” a întrebat prietena mea. N-am putut să-i răspund numaidecât. Mi-era cu neputinţă să-ţi rostesc numele; în acea singură clipită îmi devenise sacru, devenise secretul meu. „A, un domn oarecare, locuieşte aici, în casă” am îngăimat stângaci. „Dar de ce ai roşit aşa când s-a uitat la tine?” m-a luat peste picior colega, cu toată răutatea unui copil curios. Şi tocmai din sentimentul că se atinge batjocoritor de secretul meu, sângele mi-a năvălit în obraji. Încurcătura în care mă aflam m-a făcut să devin grosolană. „Eşti o gâscă!” am zis furioasă; îmi venea s-o strâng de gât. Dar ea râdea şi mai tare, şi mai batjocoritor, până am simţit că, de mânie şi neputinţă, îmi dau lacrimi în ochi. Am lăsat-o acolo şi am alergat sus.

Din secunda aceea te-am iubit. Ştiu că ţie femeile ţi-au spus adeseori vorba asta. Dar, crede-mă, nimeni nu te-a iubit aşa — ca o sclavă, cu tot devotamentul — cum te iubea fiinţa aceea care eram pe atunci şi care pentru tine a rămas veşnic aceeaşi. Căci pe lumea asta nimic nu seamănă cu dragostea din umbră, neluată în seamă, a unui copil; sentiment atât de lipsit de speranţă, atât de umil, atât de supus, de atent, de pătimaş cum nu este niciodată dragostea inconştient exigentă şi plină de dorinţe a unei femei în toată firea. Numai copiii singuratici îşi pot păstra întreagă toată pasiunea, ceilalţi îşi risipesc sentimentul în vorbărie, şi-l tocesc în confidenţe, au citit şi au auzit mult despre dragoste şi ştiu că e sortită tuturor. Se amuză cu ea de parcă ar fi o jucărie, se fălesc cu ea ca băieţii cu întâia ţigară. Dar eu, eu n-aveam pe nimeni căruia să mă destăinuiesc, nimeni nu mă lămurise, nimeni nu-mi deschisese ochii, eram fără experienţă şi neştiutoare; m-am azvârlit în destinul meu ca într-un abis. Tot ceea ce creştea şi îmbobocea în fiinţa mea, nu te cunoştea decât pe tine, nu te visa decât pe tine, nu putea lua drept confident pe altul decât pe tine. Tata murise demult, mama mi-era străină, cu veşnica-i deprimare şi cu grijile ei de pensionară; pentru fetele de la şcoală, pe jumătate pervertite, simţeam repulsie, pentru că se jucau atât de uşuratic cu ceea ce pentru mine constituia pasiunea supremă. Astfel, tot ceea ce altminteri se împarte şi se destramă a năvălit spre tine: întreaga mea făptură, concentrată în ea însăşi şi totdeauna clocotind de nerăbdare. Erai — cum să spun? Orice comparaţie e prea slabă — erai totul, erai însăşi viaţa mea. Toate aveau înţeles, toate existau numai în măsura în care aveau o legătură cu tine. Tu mi-ai transformat întreaga viaţă. La şcoală fusesem până atunci o elevă indiferentă şi mediocră; dintr-o dată, am ajuns prima; citeam o mie de cărţi, până noaptea târziu, numai pentru că îmi dădeam seama că îţi plac cărţile. Spre mirarea mamei, am început deodată să exersez la pian cu o perseverenţă îndărătnică, numai pentru că îmi închipuiam că îţi place muzica. Îmi spălam, îmi dichiseam rochiile numai ca să-ţi par plăcută şi îngrijită. Vechiul meu şorţ de şcoală (era făcut dintr-un capot al mamei) avea în stânga un petic pătrat şi asta mi se părea îngrozitor. Mă temeam să nu-l observi şi să mă dispreţuieşti. De aceea îl acopeream cu servieta de câte ori urcam scările, tremurând de teamă că ai să-l observi. Dar cât de neroadă era teama asta: tu nu te-ai mai uitat niciodată, aproape niciodată la mine.

Şi totuşi, nu făceam decât să te aştept şi să te pândesc toată ziua. Uşa noastră avea o mică vizetă de alamă, prin al cărei ochi rotund se vedea uşa ta. Această vizetă — nu, nu zâmbi, iubitule, nici azi, nici azi nu mă ruşinez de ceasurile acelea — era ochiul meu spre lume. În anii aceia, acolo, în vestibulul glacial, temându-mă de privirea bănuitoare a mamei, stăteam la pândă după-amieze întregi, cu o carte în mână, încordată ca o strună ce vibra la prezenţa ta. Eram veşnic în preajmă-ţi, veşnic în aşteptare şi agitată; tu însă nu simţeai asta, după cum nu simţi tensiunea arcului de la ceasul ce-l porţi în buzunar şi care în întuneric îţi măsoară şi îţi numără cu răbdare orele, care te însoţeşte cu bătăi de inimă neauzite în drumurile tale şi pe care privirea-ţi fugară cade abia odată în milioane de secunde. Cunoşteam totul despre tine, obiceiurile, cravatele şi costumele tale. După scurtă vreme, îţi ştiam cunoştinţele şi le împărţeam în simpatice şi în antipatice. Între treisprezece şi şaisprezece ani, am trăit fiecare ceas cu tine. Ah, câte nerozii am făcut! Sărutam clanţa pe care o atinsese mâna ta, o dată am cules un muc de ţigară aruncat de tine în faţa intrării, şi care mi-era sacru pentru că îţi atinsese buzele. Seara, sub un pretext oarecare, dam fuga de sute de ori jos, în stradă, să văd în care dintre odăile tale arde lumina şi să-ţi simt astfel, mai concret, prezenţa invizibilă. În săptămânile când plecai în călătorie — totdeauna mi se oprea inima văzându-l pe Johann cum îţi căra jos geamantanul cel galben — în săptămânile acelea, viaţa mea era moartă şi fără sens. Îmbufnată, plictisită, rea, nu-mi găseam locul şi trebuia să bag bine de seamă ca mama să nu-mi observe, după ochii plânşi, desperarea.

Ştiu că ceea ce-ţi povestesc sunt numai exaltări groteşti, prostii puerile. Ar trebui să mă ruşinez de ele — dar nu mă ruşinez, fiindcă niciodată dragostea mea pentru tine n-a fost mai curată, mai pătimaşă decât în vremea acelor excese copilăreşti. Ore întregi, zile întregi ţi-aş putea povesti cum îmi petreceam atunci viaţa cu tine; cu tine, care abia îmi cunoşteai chipul, căci dacă te întâlneam pe scară fără să te pot evita, fugeam cu capul plecat de privirea-ţi arzătoare, ca cineva gata să se arunce în apă de frica flăcărilor. Ore întregi, zile întregi aş putea să-ţi povestesc despre anii aceia, pentru tine dispăruţi demult, să desfăşor tot filmul vieţii tale, dar nu vreau să te plictisesc, să te torturez. Numai cel mai frumos eveniment din copilăria mea aş dori să ţi-l destăinuiesc, şi te rog să nu râzi fiindcă-i atât de mărunt; căci pentru mine, fetiţa de atunci, a reprezentat infinitul. Cred că era într-o duminică; tu plecaseşi în voiaj şi servitorul tău căra pe uşa deschisă covoarele grele pe care le bătuse. Le căra cu greu, sărmanul, şi într-o izbucnire de îndrăzneală, m-am dus către el şi l-am întrebat dacă nu pot să-l ajut. S-a mirat, dar mi-a dat voie, şi astfel am văzut — o, dacă aş izbuti să-ţi spun cu ce respectuoasă, ba chiar pioasă veneraţie — interiorul locuinţei tale. Am văzut lumea ta, biroul tău, la care obişnuiai să te aşezi şi pe care erau câteva flori într-un vas albastru de cristal; dulapurile, tablourile, cărţile tale. A fost numai o privire zorită şi furtivă în viaţa ta, căci Johann, credinciosul Johann, mi-ar fi interzis desigur să mă uit mai atent. Dar cu această singură aruncătură de ochi am sorbit întreaga atmosferă şi am strâns destulă hrană ca să visez nesfârşit la tine, fie trează, fie în somn.

Acel, minut fugar a fost cel mai fericit din copilăria mea. Am ţinut să ţi-l relatez pentru ca tu, care nu mă cunoşti, să începi să înţelegi cum viaţa mea a devenit dependentă de tine şi s-a irosit. Momentul acesta am vrut să ţi-l istorisesc — şi încă unul: ceasul îngrozitor care i-a urmat, din păcate, foarte repede. Din pricina ta — cum ţi-am mai spus — uitasem totul, nu mă mai ocupam de mama şi nu-mi păsa de nimeni. Nu observasem că un domn vârstnic, un negustor din Innsbruck, o rudă depărtată a mamei, venea mai des şi zăbovea mai mult; mie asta îmi era pe plac pentru că o ducea din când în când pe mama la teatru, iar eu puteam rămâne singură să mă gândesc la tine, să te pândesc, ceea ce era suprema mea fericire. Într-o zi, mama m-a chemat în odaia ei, cu oarecare ceremonie; mi-a spus că ar avea de vorbit cu mine lucruri serioase. Am pălit şi deodată am auzit inima bătându-mi: să fi bănuit, să fi ghicit ceva? Primul meu gând s-a îndreptat spre tine, secretul care mă lega cu lumea. Dar mama însăşi era stingherită, m-a sărutat cu tandreţe o dată, de două ori, ceea ce nu făcea niciodată, m-a tras lângă ea pe sofa şi a început să-mi spună şovăind, ruşinată, că domnul acela, care era văduv, o ceruse în căsătorie şi că se hotărâse să accepte, mai ales de dragul meu. Sângele mi s-a urcat năvalnic la inimă, un singur gând a răspuns dinlăuntrul meu, gândul la tine. „Dar rămânem aici?” am putut abia să mai îngân. „Ba ne mutăm la Innsbruck, acolo Ferdinand are o vilă frumoasă.” Mai mult n-am auzit. Mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Mai târziu, am aflat că leşinasem, am auzit-o pe mama spunând încet tatălui meu vitreg, care aşteptase în dosul uşii, că deodată sărisem înapoi cu mâinile întinse şi că apoi mă prăbuşisem ca un buştean. Ce s-a mai petrecut în zilele următoare şi cum eu, copil neputincios, mă apăram împotriva voinţei lor mult mai puternice, nu-ţi pot descrie; şi acum, scriindu-ţi, îmi tremură mâna când mă gândesc la asta. Adevăratul secret nu-l puteam trăda, aşa că împotrivirea mea nu părea decât încăpăţânare, sfidare şi răutate. Nimeni nu mai vorbea cu mine, toate se făceau pe ascuns. În vreme ce eu eram la şcoală, ei se ocupau cu mutatul; când mă întorceam acasă, găseam totdeauna un lucru fie mutat, fie vândut. Vedeam cum se destramă locuinţa, şi o dată cu ea şi viaţa mea; într-o zi, când m-am întors la prânz, hamalii căraseră tot. În odăile goale se aflau doar geamantanele burduşite şi două paturi de campanie: pentru mama şi pentru mine; pe ele aveam să dormim o noapte, ultima; iar a doua zi urma să plecăm la Innsbruck.

În acea ultimă zi, am simţit cu o bruscă hotărâre că nu puteam trăi decât în apropierea ta. Nu vedeam altă scăpare decât în tine. Niciodată n-am să pot spune ce aşteptam sau măcar dacă mă gândeam la ceva desluşit în orele acelea de desperare, dar odată — când mama nu era acasă — m-am ridicat, aşa cum eram, în uniforma mea de elevă, şi am trecut dincolo, la tine. Mai bine spus, ceva mă împingea magnetic spre uşa ta; picioarele mi-erau ţepene şi încheieturile îmi tremurau. Ţi-am mai spus, nu ştiam limpede ce voiam: poate să-ţi cad în genunchi şi să te rog să mă primeşti ca servitoare, ca sclavă. Ai să surâzi de fanatismul acesta nevinovat al unei fete de cincisprezece ani, dar, iubitule, n-ai mai surâde dacă ai şti cum am stat atunci afară, pe coridorul rece, încremenită de spaimă şi totuşi împinsă înainte de o forţă de neînţeles; cum mi-am smuls oarecum braţul tremurător ca să-l pot ridica, şi cum, după lupta care a durat veşnicia câtorva secunde groaznice, am apăsat degetul pe sonerie. Îmi răsună şi acum în urechi acel sunet strident, şi apoi tăcerea în care inima mi se oprise, sângele mi se închegase parcă în vine, în timp ce nu făceam decât să trag cu urechea dacă nu cumva vii.

Dar n-ai venit. N-a venit nimeni. Tu plecaseşi, desigur, în după-amiaza aceea, iar Johann ieşise după cumpărături; aşa că m-am întors împleticindu-mă în apartamentul nostru gol şi răvăşit, cu sunetul mort al soneriei în urechile ce-mi vâjâiau. M-am aruncat pe un pled, sleită de cei patru paşi pe care-i făcusem; mă obosiseră ca şi când aş fi umblat ceasuri întregi prin zăpadă groasă. Dar sub această istovire dogorea încă nestinsă hotărârea de a te vedea, de a-ţi vorbi înainte ca ei să mă smulgă de acolo. Nu intra niciun gând senzual în asta, ţi-o jur, eram încă neştiutoare, tocmai pentru că nu mă gândeam la nimic decât numai să te văd, să te mai văd odată, să mă sprijin de tine. Toată noaptea, toată acea lungă, înspăimântătoare noapte, te-am aşteptat, iubitule. Abia adormise mama, că m-am şi strecurat în vestibul, să pândesc întoarcerea ta. Toată noaptea am aşteptat, şi era o noapte geroasă de ianuarie. Eram obosită, trupul mă durea şi nu mai era niciun scaun pe care să mă aşez; m-am lungit pe podeaua rece, unde sufla curentul pe sub uşă. Numai în rochia mea subţire, am stat pe podeaua tare, rece; căci nu mă acoperisem cu nimic, nu voiam să-mi fie cald, de teamă să nu adorm şi astfel să nu-ţi aud paşii. Sufeream, stăteam cu genunchii la gură, braţele îmi tremurau. Trebuia să mă scol într-una, atât de frig era în întunericul înfricoşător. Dar te aşteptam, te aşteptam, ca şi când mi-aş fi aşteptat soarta.

În sfârşit — trebuie să fi fost ora două sau trei dimineaţa — am auzit deschizându-se uşa de jos şi apoi paşi urcând scara. Senzaţia de frig m-a părăsit, mă năpădise căldura. Am deschis încet uşa să mă arunc înaintea ta, să-ţi cad la picioare… Ah! nu ştiu ce aş fi făcut atunci, în nerozia mea de copil. Paşii se apropiau, pâlpâia flacăra unei lumânări. Ţineam clanţa tremurând. Soseai?

Da, tu erai, iubitule — dar nu singur! Am auzit un râs înăbuşit, chicoteli, foşnetul unei rochii de mătase şi, slab, vocea ta — te întorceai acasă cu o femeie…

Cum am putut supravieţui acelei nopţi, nu ştiu. A doua zi dimineaţă, la opt, m-au târât la Innsbruck; nu mai aveam forţa să mă împotrivesc.

Copilul meu a murit astă-noapte, acum am să fiu iarăşi singură, dacă îmi va fi dat să mai trăiesc. Mâine vor veni nişte oameni în negru, nişte străini, nişte neciopliţi şi vor aduce un sicriu în care-l vor aşeza pe singurul meu copil. Au să vină poate şi prieteni care vor aduce coroane, dar ce sunt florile pe un sicriu? Mă vor consola spunându-mi vorbe, vorbe oarecare, vorbe; dar cu ce alta m-ar putea ajuta? Ştiu că tot singură voi rămâne pe urmă. Şi nu e nimic mai groaznic decât să fii singur printre oameni. Asta am aflat atunci, în acei nesfârşiţi doi ani petrecuţi la Innsburck, acei ani de la al şaisprezecelea la al optsprezecelea, când am trăit ca o prizonieră, ca o renegată în mijlocul familiei mele. Tatăl vitreg, un om foarte liniştit, zgârcit la vorbă, era bun cu mine, mama, ca pentru a-şi ispăşi o nedreptate făcută în mod inconştient, era gata să-mi împlinească toate dorinţele; în jurul meu roiau tineri, dar îi respingeam pe toţi cu o îndărătnicie pătimaşă. Departe de tine nu voiam să fiu fericită, mulţumită, şi mă cufundam într-un univers sumbru de singurătate, în care mă chinuiam singură. Rochiile noi şi vesele pe care mi le cumpărau nu voiam să le îmbrac; refuzam să mă duc la concerte şi la teatru ori să iau parte la excursii în societate veselă. De-abia ieşeam pe stradă; ai să crezi, iubitule, că n-am văzut nici zece străzi din orăşelul acela unde am trăit doi ani? Eram ca îndoliată şi voiam să fiu îndoliată; mă îmbătam de orice privaţiune care se adăuga la imposibilitatea de a te mai vedea. Şi apoi, nu voiam să mă las distrasă de la patima mea de a nu trăi decât în tine. Stăteam singură acasă, ore întregi, zile întregi, şi nu făceam altceva decât să mă gândesc la tine, să-mi reîmprospătez iarăşi şi iarăşi sutele de amintiri mărunte despre tine, fiece întâlnire, fiece aşteptare, să joc pentru mine însămi aceste mici episoade, ca la teatru. Şi pentru că în chipul acesta am evocat de nenumărate ori fiecare clipă din tot trecutul meu, copilăria mi-a rămas atât de arzătoare în amintire, încât până astăzi fiece minut din anii aceia e viu în mine; atât de fierbinte, atât de viu de parcă mi-ar fi zvâcnit prin sânge abia ieri.

Numai în tine am trăit pe atunci. Îmi cumpăram toate cărţile tale; când numele tău apărea în vreun ziar, pentru mine era o sărbătoare. Mă crezi că ştiu pe de rost fiecare rând din cărţile tale, atât le-am citit şi le-am recitit? Dacă într-o noapte m-ar trezi cineva din somn şi mi-ar spune un rând răzleţ din ele, aş putea încă şi azi, după treisprezece ani, să recit mai departe, ca în vis, în aşa măsură era fiecare cuvânt al tău evanghelie şi rugăciune. Întreaga lume nu exista decât în legătură cu tine. Urmăream în ziarele vieneze concertele şi premierele, numai ca să mă gândesc care dintre ele te-ar putea interesa; şi în acele seri te însoţeam de departe: acum intri în sală, acum te aşezi. De o mie de ori am visat asta, numai pentru că te-am văzut o singură dată la un concert.

Dar la ce bun să-ţi mai vorbesc de toate astea, de fanatismul acesta tragic, nebunesc, fără speranţă, dezlănţuit împotriva mea, un copil părăsit? De ce să i-l povestesc cuiva care nu l-a simţit, nu l-a ştiut niciodată? Dar pe atunci să mai fi fost eu cu adevărat copil? Ajunsesem de şaptesprezece ani, apoi de optsprezece, tinerii începuseră să se uite după mine pe stradă, dar nu făceau decât să mă exaspereze. Căci iubirea, chiar numai jocul de-a iubirea, fie el şi imaginar, cu altcineva decât cu tine mi se părea absurd, neînchipuit de străin, ba chiar simpla tentaţie mi s-ar fi părut o crimă. Pasiunea mea pentru tine rămăsese aceeaşi, numai că se transformase odată cu trupul meu, cu simţurile mele, acum mai treze; era mai arzătoare, mai trupească, mai feminină. Şi ceea ce copilul de odinioară, care sunase la uşa ta, copilul cu voinţa lui confuză şi neştiutoare nu putea nici bănui, era acum singurul meu gând: să fiu a ta, să mă dăruiesc ţie.

Oamenii din jurul meu mă socoteau sălbatică, ziceau că sunt timidă (nu scosesem nicio vorbă despre secretul meu). Dar în mine creştea o voinţă de fier. Toate gândurile şi toate năzuinţele mele aveau o singură ţintă: înapoi la Viena, înapoi la tine! Şi am izbutit să-mi impun voinţa, oricât de absurdă, oricât de uimitoare li se părea celorlalţi. Tatăl meu vitreg era avut şi mă considera copilul lui. Dar cu o încăpăţânare îndârjită am stăruit să-mi câştig singură existenţa; şi am reuşit în cele din urmă să mă întorc la Viena, la o rudă, ca funcţionară într-o mare casă de confecţii. Mai e nevoie să-ţi spun care a fost primul meu drum când, pe o seară ceţoasă de toamnă, am ajuns — în sfârşit, în sfârşit! — la Viena? Am lăsat geamantanele la gară, m-am urcat într-un tramvai — ce încet îmi părea că merge, fiecare oprire mă exaspera — şi am alergat în faţa casei. Ferestrele tale erau luminate, inima întreagă îmi cânta. Abia acum începea să trăiască oraşul, până în clipa aceea mi se păruse un tumult fără sens, abia acum trăiam şi eu iarăşi, fiindcă te presimţeam pe tine, visul meu de totdeauna. Dar nu-mi dădeam seama că, în realitate, atunci când văi, munţi şi râuri ne despărţeau, eram tot atât de departe de gândul tău ca şi acum, când între tine şi privirea mea radioasă nu se afla decât geamul subţire al ferestrei tale luminate. Priveam în sus, în sus; acolo era lumină, era casa, erai tu, acolo era lumea mea. Doi ani visasem clipa aceasta; acum o trăiam. În faţa ferestrei tale am stat toată seara aceea lungă, mângâioasă, învăluită în toamnă, până s-a stins lumina. Abia atunci mi-am căutat o locuinţă.

Apoi, în fiecare seară, am stat aşa în faţa casei tale. Până la şase lucram la magazin, o muncă grea, încordată, dar care îmi plăcea; preocuparea asta nu-mi lăsa timp să o simt prea dureros pe a mea. Iar îndată ce obloanele se lăsau scârţâind, alergam drept la ţinta iubită. Să te mai văd odată, să te mai întâlnesc odată; singura mea dorinţă era ca, de departe, să-ţi pot prinde chipul cu privirea. După vreo săptămână, s-a întâmplat în fine să te întâlnesc, şi anume într-un moment când nu mă aşteptam; pe când tocmai priveam la ferestrele tale, ai apărut traversând strada. Şi dintr-o dată am fost iar copilul de treisprezece ani, am simţit cum sângele îmi năvăleşte în obraji, involuntar şi — împotriva impulsului meu celui mai intim, care dorea să-ţi simtă ochii — am plecat capul şi am luat-o fulgerător la fugă, trecând ca hăituită pe lângă tine. Mai târziu, de fuga asta speriată de şcolăriţă mi-a fost ruşine, căci acum dorinţa îmi era limpede, voiam să te întâlnesc, te căutam, voiam să mă recunoşti; după toţi acei ani întunecaţi, ani de dor, voiam să mă iei în seamă, să mă iubeşti…

Dar multă vreme nu m-ai observat, deşi te pândeam în fiecare seară pe străduţă, chiar pe viscol, pe vântul pătrunzător şi tăios din Viena. Adesea te aşteptam zadarnic ceasuri întregi, adesea te vedeam ieşind din casă însoţit de cunoştinţe; de două ori te-am văzut şi cu femei. Atunci am înţeles că mă făcusem mare; am simţit ceea ce era nou şi diferit în sentimentul meu pentru tine după brusca tresărire a inimii, care mi-a sfâşiat sufletul când am văzut o femeie străină mergând atât de sigură la braţul tău. Nu eram mirată, doar cunoşteam încă din copilărie aceste veşnice vizitatoare ale tale; dar de data asta am fost cuprinsă deodată de o durere fizică, ceva se încorda în mine, duşmănos şi în acelaşi timp invidios împotriva acestei vădite intimităţi trupeşti cu alta. De o mândrie copilăroasă cum eram, şi cum am rămas poate, o zi întreagă nu m-am apropiat de casa ta, dar cât de înspăimântător de goală a fost acea seară de revoltă şi de orgoliu! În seara următoare stam iar în faţa casei tale, aşteptând supusă, cum am aşteptat de-a lungul întregului meu destin în faţa vieţii tale închise. În sfârşit, într-o seară, m-ai remarcat. Te văzusem de departe venind. Şi mi-am concentrat toată voinţa să nu te evit. Întâmplarea a vrut ca strada să fie îngustată de un camion ce trebuia descărcat, încât ai fost nevoit să treci foarte aproape de mine. Instinctiv, privirea ta distrată a alunecat pe mine şi întâlnindu-mi ochii plini de interes — ah, cum mă fac să tresar amintirile! — a devenit privirea ce o ai întotdeauna pentru femei: privirea care te învăluie şi în acelaşi timp te dezvăluie, tandră şi cuceritoare, acea privire care făcuse pe vremuri pentru întâia dată din copilul ce eram o femeie, o îndrăgostită. Două-trei clipe privirea aceea a reţinut-o pe a mea, care nu putea şi nu voia să se smulgă — apoi ai trecut. Inima îmi bătea: fără voie, a trebuit să-mi încetinesc pasul şi când, dintr-o curiozitate nestăpânită, m-am întors, am văzut că te-ai oprit şi că te uitai după mine. Şi, în felul cum mă examinai, curios şi interesat, am ştiut numaidecât: nu m-ai recunoscut!

Nu m-ai recunoscut, nici atunci şi nici altădată. Cum să-ţi zugrăvesc dezamăgirea din acea secundă — atunci era prima oară când înduram soarta de a nu fi recunoscută de tine, soartă pe care am trăit-o o viaţă întreagă şi pe care o voi duce în mormânt; nerecunoscută, mereu nerecunoscută de tine. Cum să-ţi zugrăvesc dezamăgirea mea! Vezi, în cei doi ani pe care i-am trăit la Innsbruck, când mă gândeam la tine în fiece ceas şi când nu făceam altceva decât să-mi închipui întâia noastră revedere la Viena, visasem cele mai năprasnice posibilităţi ca şi pe cele mai fericite, după toanele în care mă aflam. Dacă se poate spune aşa, visasem toate posibilităţile. În momente negre, îmi închipuisem că ai să mă respingi, ai să mă dispreţuieşti pentru că sunt prea neînsemnată, prea urâtă sau prea inoportună. Toate formele defavoarei, ale răcelii, ale indiferenţei tale le străbătusem în viziuni pasionate — dar pe asta, pe asta singură, în pornirile cele mai sumbre ale sufletului meu, în conştiinţa cea mai profundă a nulităţii mele, această grozăvie nu îndrăznisem să mi-o închipui: că tu nici nu ştiai că exist. Astăzi înţeleg — ah! tu m-ai învăţat să înţeleg — că obrazul unei fete, al unei femei este ceva extrem de schimbător pentru un bărbat; de cele mai multe ori nu este decât o oglindă în care se reflectă când pasiune, când candoare, când oboseală — şi care se modifică mereu, ca apele unei oglinzi, încât un bărbat poate cu atât mai uşor să uite chipul unei femei cu cât intervine şi vârsta cu umbrele şi luminile ei, cu cât şi îmbrăcămintea îl încadrează mereu altfel. Resemnatele, vezi tu, ele sunt adevăratele înţelepte. Dar eu, fata de atunci, nu puteam încă pricepe că m-ai uitat. Ocupându-mă intens şi neîncetat de tine, îmi încolţise în minte o himeră: că şi tu te gândeşti ades la mine şi că mă aştepţi. Crezi că aş mai fi putut măcar respira dacă aş fi ştiut că nu însemn nimic pentru tine, că niciodată amintirea mea nu-ţi alunecă prin gând, cât de cât? Şi această trezire în faţa privirii tale, care îmi arăta că nimic în tine nu mă mai recunoaşte, că nicio amintire, nici cât un fir de păianjen, nu aruncă o punte între viaţa ta şi a mea, a fost întâia prăbuşire în realitate, întâia presimţire a sorţii mele.

Nu m-ai recunoscut atunci. Şi când, după două zile, într-o nouă întâlnire, privirea ta m-a cuprins cu oarecare familiaritate, iar n-ai recunoscut-o pe aceea care te iubise şi pe care tu o treziseşi la viaţă; ai recunoscut-o numai pe fata cea frumuşică de optsprezece ani, care, cu două zile înainte, îţi ieşise în cale în acelaşi loc. M-ai privit cu o surprindere prietenoasă; un zâmbet uşor îţi juca în jurul gurii. Din nou ai trecut pe lângă mine şi ţi-ai încetinit îndată pasul; eu tremuram, jubilam şi mă rugam în gând să-mi spui o vorbă. Simţeam că pentru prima oară eram vie pentru tine: mi-am încetinit şi eu pasul şi n-am fugit. Deodată, fără să mă întorc, te-am simţit în spatele meu; ştiam că pentru întâia dată am să-ţi aud glasul iubit. Aşteptarea mă paralizase parcă, începusem să mă tem că va trebui să mă opresc, atât de tare îmi bătea inima… Atunci m-ai ajuns din urmă. Mi-ai vorbit în felul tău vesel, parcă am fi fost prieteni vechi — desigur, până atunci nu bănuiai că exist, nu ştiai nimic din viaţa mea! — mi-ai vorbit cu o spontaneitate atât de fermecătoare, încât am fost în stare chiar să-ţi răspund. Am mers împreună de-a lungul întregii străzi. Pe urmă m-ai întrebat dacă vreau să iau masa cu tine. Am spus „da”… Aş fi îndrăznit să-ţi refuz ceva?

Am cinat împreună într-un mic restaurant — mai ştii unde? Ah, nu, desigur, nici vorbă că nu mai deosebeşti acea seară dintr-atâtea seri asemănătoare, căci ce eram eu pentru tine? Una printre sute, o aventură într-un lanţ neîntrerupt de aventuri. Şi, într-adevăr, ce ţi-ar putea aminti de mine, doar vorbeam atât de puţin, fiindcă era o fericire fără margini să te am alături, să te aud vorbindu-mi! Nu voiam să irosesc nicio clipă cu vreo întrebare, cu vreo vorbă prostească. Niciodată recunoştinţa mea n-are să uite ceasul acela! Nu, nu ai dezamăgit veneraţia mea pătimaşă! Ce delicat, ce natural, ce plin de tact ai fost, fără insistenţe, fără o tandreţe insinuantă şi prea zorită. Din prima clipă, atitudinea ta a fost atât de prietenoasă, de sigură, încât m-ai fi câştigat chiar dacă nu aş fi fost demult a ta, cu întreaga mea voinţă şi cu întreaga mea fiinţă. Ah! nu ştii ce merit neţărmurit ţi-ai câştigat, nedezamăgindu-mă după cinci ani de aşteptare copilărească!

Se făcuse târziu, am plecat. La uşa restaurantului, m-ai întrebat dacă mai aveam timp. Cum aş fi putut să-ţi ascund că sunt la dispoziţia ta? Ţi-am răspuns că mai am timp. Pe urmă m-ai întrebat, după o scurtă ezitare, dacă nu voiam să vin la tine să mai stăm puţin de vorbă.

— Bucuros! am rostit din toată inima, ca un lucru de la sine înţeles şi am observat numaidecât că ai fost impresionat, plăcut sau neplăcut, de repeziciunea răspunsului meu; în orice caz, vădit surprins. Astăzi îţi înţeleg mirarea, ştiu că de obicei femeile, chiar atunci când doresc arzător să se dăruiască, ascund această acceptare, simulează spaimă sau indignare, care vrea să fie întâi potolită prin rugăminţi insistente, prin minciuni, jurăminte sau făgăduieli. Ştiu că poate numai profesionistele amorului, prostituatele, răspund la o asemenea invitaţie consimţind atât de deplin şi de bucuros — sau copilele naive, foarte tinere. În mine însă era numai — dar cum puteai să bănui asta? — numai voinţa devenită grai, dorul comprimat al miilor de zile, care izbucnea dintr-odată. Oricum, erai impresionat: începeam să te interesez. Îmi dădeam seama că, în timp ce mergeam şi vorbeam împreună, mă cercetai dintr-o parte, oarecum mirat. Simţul tău, simţul tău de o siguranţă magică în tot ce e omenesc, ghicise ceva neobişnuit, ceva tainic în fata aceea drăguţă şi complezentă. În tine se trezise curiozitatea, şi am observat după întrebările tale ocolite şi subtile, cum voiai, dibuind, să afli secretul. Dar eu mă feream să-ţi răspund, preferam să par proastă, numai să nu-ţi trădez taina mea. Ne-am urcat la tine. Iartă-mă, iubitule, dacă îţi spun că tu nu poţi să înţelegi ce a însemnat pentru mine să urc acea scară, ce beţie, ce ameţeală, ce fericire nebună, chinuitoare, ucigătoare aproape. Nici acum nu-mi pot aminti fără să-mi dea lacrimile, şi lacrimi nu mai am. Dar gândeşte-te că pentru mine fiecare obiect de acolo era parcă îmbibat de pasiunea mea, fiecare lucru era un simbol al copilăriei mele, al dorului meu — uşa în faţa căreia te aşteptasem de mii de ori seara, de unde îţi ascultam pasul şi unde te văzusem prima dată, ferestruica de unde mi-am dat aproape sufletul urmărindu-te, preşul din faţa uşii tale, pe care o dată am îngenuncheat, scârţâitul cheii care mă punea pe fugă de la postul meu de supraveghere. Era cuibul întregii mele copilării, al întregii mele patimi; acolo, în acel spaţiu de câţiva metri, era toată viaţa mea. Şi deodată totul se realiza: intram cu tine, cu tine, în casa ta, în casa noastră, totul năvălea asupră-mi ca o vijelie. Gândeşte-te — da, sună banal, dar nu ştiu s-o spun altfel — gândeşte-te că până la uşa ta, totul nu era decât realitatea, lumea cotidiană şi ternă, iar acolo începea lumea fermecată a copilului — împărăţia lui Aladin. Gândeşte-te că de mii de ori îmi aţintisem ochii învăpăiaţi asupra acelei uşi pe care acum o treceam clătinându-mă şi ai să înţelegi vag — o, numai să înţelegi, n-ai să ştii cu adevărat niciodată — ce însemna în viaţa mea acel minut năvalnic.

Am rămas la tine toată noaptea. Tu n-ai bănuit că până atunci niciun bărbat nu mă atinsese, că nimeni nu-mi simţise sau văzuse trupul. Dar cum ai fi putut bănui, iubitule, când nu ţi-am opus nicio rezistenţă, când înfrânsesem orice pudoare, numai ca să nu ghiceşti secretul dragostei mele, care te-ar fi speriat; căci ţie îţi place doar ce e facil, uşor şi neimportant. Ţi-e teamă să intervii în soarta cuiva. Vrei să te cheltuieşti, în toate, în lume, şi nu vrei jertfe. Când îţi spun acum că m-am dăruit ţie fecioară, te implor, nu mă pricepe greşit! Nu te acuz. Tu nu m-ai ademenit, nu m-ai minţit, nu m-ai sedus — eu, eu am făcut primul pas, m-am azvârlit la pieptul tău, m-am azvârlit în soarta mea. Niciodată, niciodată n-am să te învinovăţesc, nu, ci am să-ţi mulţumesc mereu, căci atât de bogată, atât de scânteietoare de bucurie, atât de radioasă a fost pentru mine noaptea aceea! Când deschisesem ochii în întuneric şi te-am văzut alături, m-am mirat că nu sunt stele deasupra mea, atât de tare simţeam cerul — nu, niciodată n-am regretat nimic, mulţumită acelui ceas. Mai ştiu şi că, în timp ce dormeai, în timp ce-ţi auzeam răsuflarea şi-ţi simţeam trupul atât de aproape de mine, am plâns de fericire; în întuneric.

Dimineaţa am plecat devreme, grăbită. Trebuia să mă duc la magazin, şi voiam să plec înainte de sosirea servitorului tău. Când, îmbrăcată, am stat în faţa ta, m-ai luat în braţe şi m-ai privit lung; era cumva o amintire întunecată, depărtată, care plutea în tine, sau numai, fericită cum eram, îţi păream frumoasă? Pe urmă m-ai sărutat pe gură. M-am desprins încet şi am dat să plec. Atunci m-ai întrebat:

— Nu vrei să iei câteva flori?

Am spus că da. Ai luat patru trandafiri albi din vasul de cristal de pe birou (ah, îl cunoşteam din acea singură privire furişată din copilărie) şi mi i-ai dat. Zile întregi i-am tot sărutat.

Înainte vorbisem să ne întâlnim într-o seară. Am venit, şi din nou a fost minunat. Mi-ai dăruit şi o a treia noapte. Apoi mi-ai spus că trebuie să pleci într-o călătorie — oh, cât uram încă de copil călătoriile astea — şi mi-ai făgăduit că vom sta de vorbă îndată după întoarcerea ta. Ţi-am dat o adresă la post-restant — nu voiam să-ţi spun numele meu. Îmi păzeam secretul. Iar mi-ai dat câţiva trandafiri când ne-am luat rămas bun — rămas bun.

În fiecare zi, timp de două luni, am întrebat… dar nu, la ce să-ţi descriu acel canon infernal al aşteptării, al deznădejdii? Nu te acuz, te iubesc aşa cum eşti, fierbinte şi uitând repede, darnic şi necredincios. Te iubesc aşa, numai aşa cum ai fost totdeauna şi cum eşti încă azi… Te întorseseşi de mult — vedeam asta după ferestrele tale luminate — dar nu mi-ai scris. Niciun rând nu am de la tine în ultimul meu ceas, de la tine căruia mi-am dăruit viaţa. Am aşteptat, am aşteptat ca o disperată. Dar nu m-ai chemat. Nu mi-ai scris niciun rând… niciun rând…

P2