Portretul lui Dorian Gray (11)

Ani de zile Dorian Gray nu s-a putut elibera de influenţa acestei cărţi. Sau, mai precis, nu s-­a străduit să se elibereze de ea. Şi-a procurat de la Paris nu mai puţin de nouă exemplare cu hîrtie ultrafină din prima ediţie, şi le-a legat în diverse culori pentru a fi în ton cu stările lui variate şi fanteziile schimbătoare ale unei firi asupra căreia părea, uneori, să-şi fi pierdut aproape în întregime controlul. Eroul, minunatul tînăr parizian, în care se amesteca în mod atît de curios temperamentul romantic şi cel ştiinţific, deveni un fel de tip care îi prefigura propria personalitate. Şi, într-adevăr, îi părea că întreaga carte conţine povestea propriei vieţi, scrisă înainte ca el s-o fi trăit.

     Sub un singur aspect era mai norocos decît eroul fantastic al romanului: nu cunoscuse niciodată - nu i se prilejuise acest lucru, acea spaimă oarecum grotescă de oglinzi şi de suprafeţe metalice lustruite, de ape stătătoare, care îl cotropise pe tînărul parizian în primii ani ai tinereţii şi care apăruse datorită declinului brusc al unei frumuseţi ce se pare că fusese remarcabilă. Cu o bucurie aproape crudă - şi probabil că există cruzime în aproape fiecare bucurie, cum există cu siguranţă în fiecare plăcere, obişnuia să citească ultima parte a cărţii, cu relatarea ei într-adevăr tragică, chiar dacă era oarecum supralicitată, despre acela care pierduse ceea ce preţuise el cel mai mult în sine şi în lume. Căci frumuseţea minunată, care îl fascinase în aşa măsură pe Basil Hallward şi pe mulţi alţii în afara lui, părea să nu se hotărască să-l părăsească. Chiar şi cei care auziseră cele mai oribile lucruri care se spuneau împotriva lui - din cînd în cînd se răspîndeau în Londra zvonuri ciudate şi deveneau bîrfa cluburilor - nu puteau crede nimic din ele în momentul în care îl vedeau. Avea mereu acea expresie a celui care reuşise să nu fie atins de lume. Bărbaţii care vorbeau vulgar, tăceau în momentul în care Dorian Gray intra în încăpere. Exista ceva în puritatea feţei lui care îi dojenea. Simpla lui prezenţă părea să le cheme amintirea inocenţei pe care ei o pătaseră. Cu toţii se întrebau cum reuşise o fiinţă atît de încîntătoare şi graţioasă ca el să scape de întunecimea unei epoci în egală măsură sordidă şi senzuală. Deseori, întorcîndu-se acasă după unele dintre absenţele prelungite şi misterioase care dădeau naştere unor supoziţii stranii în rîndul prietenilor lui sau a celor care credeau că îi sunt prieteni, el însuşi se strecura la etaj spre uşa încuiată, o descuia cu cheia pe care o ţinea în permanenţă la el şi stătea, cu o oglindă în mîină, în faţa portretului pe care i-l făcuse Basil Hallward, privind cînd la faţa răutăcioasă care îmbătrînea, cînd la blondul chip tînăr care îi rîdea din oglinda netedă. Chiar acest contrast izbitor îl făcea să simtă plăceri tot mai rafinate. Se îndrăgostea din ce în ce mai mult de propria frumuseţe şi devenea din ce în ce mai interesat de degradarea propriului suflet. Obişnuia să examineze cu o încîntare monstruoasă, teribilă, liniile hidoase care însemnau fruntea ce se rida sau care se tîrau în jurul gurii apăsat senzuale, întrebîndu-se uneori care sunt mai oribile - semnele păcatelor sau semnele vîrstei. Îşi alătura mîinile albe de mîinile pătate şi grosolane din tablou şi zîmbea. Îşi bătea joc de trupul diform şi de membrele şubrede. Noaptea, în special, erau momente în care, stînd treaz în propria cameră delicat mirositoare sau în camera sordidă a unei taverne rău famate de pe lîngă docuri, pe care o frecventa sub un alt nume şi deghizat, se gîndea la modul în care îşi ruinase sufletul, cu o milă care era şi mai sfâşietoare pentru că era pur egoistă. Acea curiozitate faţă de viaţă pe care i-o stîrnise la început lordul Henry pe cînd stăteau în grădina prietenului lor părea să sporească, oferindu-i o plăcere şi mai mare. Cu cît ştia mai mult, cu atît mai mult doarea să ştie. Avea dorinţe nebuneşti care deveneau şi mai devastatoare pe măsură ce le satisfăcea.

Totuşi, nu era total nesăbuit, cel puţin în relaţiile cu lumea bună. O dată sau de două ori pe lună iarna şi în fiecare miercuri seara în timpul sezonului, îsi deschidea frumoasa lui casă şi îi invita pe cei mai renumiţi muzicieni ai zilei pentru a-şi încînta musafirii cu minunile artelor. Dineurile lui restrînse, la aranjarea cărora îl ajuta întotdeauna lordul Henry, se remarcau atît pentru alegerea şi plasarea atentă a invitaţilor la masă, cît şi pentru gustul desăvîrşit arătat în decorarea mesei, cu subtilele aranjamente simfonice ale florilor exotice, cu feţele de masă brodate şi vechile farfurii de aur şi argint. Într-adevăr, mulţi, în special din rîndul celor foarte tineri, vedeau, sau îşi imaginau că văd în Dorian Gray reala întrupare a unui tip la care deseori visaseră în anii de şcoală petrecuţi la Eton sau Oxford, un tip ce avea să combine ceva din cultura autentică a unui cărturar cu întreaga distincţie, graţie şi manierele desăvîrşite ale unui cetăţean al lumii. Lor li se părea a fi unul dintre cei pe care Dante îi prezintă spunînd că au căutat să se perfecţioneze prin adorarea frumosului. Asemenea lui Gautier, el era unul pentru care "lumea vizibilă exista". Şi, desigur, pentru el Viaţa era cea dintîi, cea mai măreaţă dintre arte, pentru care toate celelalte arte păreau doar un exerciţiu pregătitor. Moda, prin care ceea ce este cu adevărat fantastic capătă pentru o clipă atributul universalităţii şi dandysmul, care în felul lui este o încercare de a afirma modernitatea absolută a frumosului, îşi exercitau, desigur, fascinaţia asupra lui. Modul în care se îmbrăca şi anumite stiluri pe care, din cînd în cînd, le afecta, aveau o influenţă marcantă asupra tinerilor filfizoni din sălile de bal din Mayfair şi asupra celor care se arătau la ferestrele clubului Pall Mall; aceştia îl copiau în tot ce făcea şi încercau să reproducă farmecul întîmplător al sclivisirilor lui graţioase, deşi el însuşi le lua doar pe jumătate în serios.

Căci, chiar dacă nu a aşteptat prea mult să fie rugat să accepte postura care i-a fost aproape imediat oferită în momentul majoratului şi a aflat, într-adevăr, o plăcere subtilă în gîndul că s-ar putea să devină pentru Londra epocii sale ceea ce fusese autorul Satyricon-ului pentru Roma neroniană, în forul lui interior dorea, totuşi, să fie ceva mai mult decît un simplu arbiter elegantiarum, să fie consultat în privinţa modului în care se poartă o bijuterie sau cum se leagă o cravată sau cum se ţine în mînă un baston. El căuta să elaboreze o nouă schemă de viaţă care să aibă filosofia ei raţională şi principiile ei ordonatoare şi care să-şi afle împlinirea în spiritualizarea simţurilor.

Cultul simţurilor a fost deseori şi pe bună dreptate condamnat, oamenii avînd un instinct natural de teroare faţă de pasiuni şi senzaţii care par a fi mai puternice decît ei înşişi şi despre care sunt conştienţi că le împart cu forme de existenţă inferior organizate. Dar lui Dorian Gray i se părea că adevărata natură a acestor simţuri nu fusese niciodată înţeleasă şi că ele rămăseseră sălbatice şi animalice doar pentru că lumea căutase să le înfometeze pentru a le supune sau să le ucidă prin chinuri, în loc să-şi dorească să le facă elemente ale unei noi spiritualităţi, a cărei caracteristică dominantă urma să fie un rafinat instinct al frumosului. Privind înapoi la mersul omului prin Istorie, el era bîntuit de sentimentul unei pierderi. Atîtea lucruri fuseseră abandonate, şi pe mai nimic! Respingeri voluntare, forme monstruoase de autotortură şi autonegare a căror origine era frica şi al căror rezultat era o degradare infinit mai teribilă decît acea degradare închipuită, de care, în ignoranţa lor, căutaseră să scape Natura, cu minunata ei ironie, trimiţîndu-l pe Anahoret să se hrănească cu animalele sălbatice ale deşertului şi dîndu-i pusnicului fiarele cîmpiei drept tovarăşi. Da, va apărea, aşa cum profetizase lordul Henry, un nou Hedonism care să recreeze viaţa şi să o salveze din asprul şi urîtul puritanism care, în zilele noastre, cunoaşte o renaştere curioasă. Desigur, se va servi de intelect, totuşi nu va accepta nicio teorie sau sistem care va presupune sacrificiul oricărei forme de experienţă pasională. Scopul lui va fi experienţa însăşi şi nu fructele experienţei, fie ele dulci sau amare. Va ignora total ascetismul care anihilează simţurile cum şi desfrînarea vulgară care le prosteşte. În schimb, îl va învăţa pe om să se concentreze asupra clipelor vieţii, care ea însăşi nu este decît o clipită.

Nu sunt puţini cei care s-au trezit înaintea zorilor,fie după una dintre acele nopţi fără vise care ne fac să ne îndrăgostim de moarte, fie după una dintre acele nopţi de oroare şi bucurie diformă, cînd prin cămările creierului se preumblă fantome mai teribile decît realitatea însăşi, pătrunse de acea viaţă care pîndeşte în toate formele groteşti şi care conferă artei gotice o vitalitate durabilă, această artă fiind în special arta celor a căror spirite au fost tulburate de maladia reveriei - cel puţin aşa ţi-ai putea închipui. Încetul cu încetul degete albe se strecoară printre perdele şi par să tremure. Sub forme negre şi fantastice,umbre mute se tîrăsc spre colţurile camerei şi se ghemuiesc acolo. Afară se aud păsările fremătînd printre frunze sau oamenii care merg la muncă sau oftatul şi suspinul vîntului venind de pe dealuri şi cutreierînd în jurul casei cufundate în tăcere de parcă s-ar teme să nu-i trezească pe cei ce dorm, dar care totuşi trebuie să alunge neapărat somnul din peştera lui albastră. Se ridică văl după văl de ceaţă fină, sumbră, şi încetul cu încetul lucrurile îşi recapătă formele şi culorile, iar noi vedem cum zorile refac lumea după tiparul ei vechi. Palidele oglinzi îşi recapătă viaţa lor mimată. Lumînările fără flacără stau acolo unde le-am lăsat, iar lîngă ele se află cartea cu paginile parţial tăiate pe care o studiam înainte de a ne culca sau floarea pusă pe sîrmă pe care am avut-o la bal sau scrisoarea pe care ne-am temut să o citim sau pe care am citit-o prea des. Nimic nu ni se pare schimbat. Din umbrele ireale ale nopţii revine viaţa reală pe care am cunoscut-o. Trebuie s-o reluăm de unde am părăsit-o şi în noi se strecoară încetul cu încetul teribilul simţ al necesităţii de perpetuare a energiei în acelaşi carusel obositor al obiceiurilor stereotipe, sau, poate, sălbatica dorinţă ca pleoapele noastre să se deschidă într-o dimineaţă asupra unei lumini care s-a remodelat în întuneric pentru propria noastră plăcere, o lume în care lucrurile ar avea contururi şi culori proaspete, una schimbată, cu alte secrete, o lume în care trecutul ar avea un loc restrîns sau nici măcar atît - n-ar supravieţui, oricum, sub vreo formă conştientă de obligaţie sau regret, unde chiar amintirea bucuriei să-şi aibă amărăciunea ei, iar amintirile plăcerii chinul lor.

Tocmai crearea unor asemenea lumi îi părea lui Dorian Gray a fi adevăratul scop sau unul dintre adevăratele scopuri ale vieţii şi în goana lui după senzaţii noi şi încîntătoare în acelaşi timp, care să posede acel element de stranietate, esenţial aventurii romantice, adopta uneori anumite ipostaze ale gîndirii despre care ştia că sunt străine naturii sale. Se abandona influenţelor lor subtile şi apoi, după ce le sesiza bine culoarea şi îşi satisfăcea curiozitatea intelectuală, le părăsea cu acea indiferenţă curioasă care nu este incompatibilă cu autentica ardoare a temperamentului şi care, după anumiţi psihologi moderni, este de multe ori însăşi condiţia existenţei lui. Odată s-a zvonit că era gata să devină membru al bisericii romano-catolice; desigur, ritualul romano-catolic exercita o mare atracţie asupra lui. Sacrificiul zilnic, mult mai teribil într-adevăr decît sacrificiile lumii antice, îl incita în aceeaşi măsură prin superba respingere a probei simţurilor şi prin simplitatea primitivă a elementelor sale şi patosul etem al tragediei umane pe care căuta să-l simbolizeze. Adora să îngenuncheze pe pardoseala rece de marmură şi să-l urmărească pe preot, în veşmîntul său ţeapăn şi înflorat, dînd la o parte încet, cu mîinile lui albe, vălul tabernacolului sau ridicînd ostensoriul ca un felinar bătut în pietre scumpe, în care se afla acea foiţă străvezie de azimă despre care uneori eşti înclinat să crezi că este într-adevăr panis caelestis, pîinea îngerilor. Sau îl vedea înveşmîntat în veşmintele Patimilor lui Cristos, rupînd anafura din potir şi lovindu-şi pieptul pentru păcatele lui. Cădelniţele fumegînde pe care băieţi gravi, îmbrăcaţi în dantelă şi purpură, le aruncau în aer ca pe nişte flori mari poleite, exercitau o fascinaţie subtilă asupra lui. În drum spre ieşire, se uita întrebător la confesionalele negre şi dorea nespus să se aşeze în umbra întunecată a unuia dintre ele şi să-i asculte pe oameni, bărbaţi sau femei, şoptindu-şi adevărata poveste a vieţii lor prin grilajul învechit. Dar nu a căzut niciodată în eroarea de a-şi lăsa intelectul reţinut din dezvoltarea lui de vreo acceptare formală a vreunui crez sau sistem, nici în greşeala de a confunda o casă de locuit cu un han potrivit doar pentru un răgaz de o noapte sau de numai cîteva ore dintr-o noapte în care pe cer nu-i nicio stea iar luna se chinuie să apară. Mistica, cu puterea ei incredibilă de a face lucrurile banale să ne pară stranii şi cu subtilul ei spirit antinomic ce pare a o însoţi de-a pururi, l-a atras o scurtă perioadă şi, tot o scurtă perioadă, a înclinat spre doctrinele materialiste ale mişcării Darwinismus din Germania şi a găsit o plăcere curioasă în a depista gîndurile şi pasiunile oamenilor în una din celulele perlate ale creierului ori în vreun nerv alb al trupului, plăcîndu-i intens concepţia dependenţei absolute a spiritului de anumite condiţionări fizice, fie morbide sau sănătoase, fie normale sau maladive. Totuşi, aşa cum s-a spus mai înainte, nicio teorie deapre viaţă nu-i părea prea importantă în comparaţie cu viaţa însăşi. Se simţea acut conştient de precaritatea oricărei speculaţii intelectuale în momentul în care aceasta era separată de acţiune şi experienţă. Ştia că simţurile, nu mai puţin decît sufletul, au propriile mistere spirituale de revelat.

Aşa că într-o perioadă a studiat parfumurile şi secretele fabricării lor, distilînd uleiuri cu mirosuri puternice, arzînd răşini mirositoare din Est. A văzut că nu era ipostază a minţii care să nu-şi aibă corespondentul în viaţa senzuală şi s-a apucat să caute să descopere adevăratele relaţii dintre ele, întrebîndu-se ce anume se află în tămîie, încît aceasta îl face pe om să fie mistic, şi în umbra care incită pasiunile, şi în violetele care trezesc amintirea iubirilor moarte, în mirosul ce tulbură creierul şi în acea specie de magnolie, care colorează imaginaţia. De cîteva ori a încercat să elaboreze o psihologie a parfumurilor, să evalueze numeroasele influenţe ale rădăcinilor dulci mirositoare şi ale florilor încărcate de polen sau ale balsamurilor aromate şi ale esenţelor de lemn parfumat, ale levănţicii care te îmbolnăveşte, ale hoveniei care-i înnebuneşte pe oameni şi ale aloei despre care se spune că alungă melancolia din suflet.

Într-o altă perioadă s-a dedicat total muzicii şi, într-o încăpere lungă, cu ferestre zăbrelite, cu tavan roşiatic auriu şi pereţii lăcuiti în oliv, dădea nişte concerte stranii, la care ţigani nebuni smulgeau melodii sălbatice din ţitere mici sau tunisieni sobri, învăluiţi în şaluri galbene, ciupeau corzile întinse ale unor lăute monstruoase, în timp ce negri rînjind băteau monoton nişte tobe de aramă şi, ghemuindu-se pe covoraşe stacojii, indieni slabi cu turbane suflau în naiuri lungi de trestie sau alamă şi vrăjeau sau se prefăceau că vrăjesc şerpi sau vipere cu corn. Intervalele abrupte şi sunetele sfredelitoare, dizarmonice, ale muzicii barbare îl incitau atunci cînd graţia muzicii lui Schubert, frumoasele dureri ale lui Chopin şi armoniile maiestuuase ale lui Beethoven însuşi treceau pe lîngă el fără să-i impresioneze urechea. A colecţionat din toate colţurile lumii cele mai ciudate instrumente care puteau fi găsite fie în mormintele popoarelor dispărute, fie la puţinele triburi sălbatice care supravieţuiseră contactului cu civilizaţiile occidentale şi îi plăcea enorm să le atingă sau să le încerce. Avea acel misterios juruparis din piele de tigru al indienilor, la care femeile nu au voie să se uite şi pe care nici tinerii nu au voie să-l vadă decît după ce postesc şi sunt biciuiţi, şi vasele din pămînt ale peruanilor, care scot sunete sfredelitoare de păsări, şi flaute din oase de om despre care Alfonso de Ovallea auzise că există în Chile, şi jaspuri verzulii din zona Cuzco, renumite pentru nota lor de o dulceaţă deosebită. Pictase tărtăcuţe umplute cu pietricele care zăngăneau cînd le scuturai. Avea şi acel clarinet lung al mexicanilor, în care instrumentistul nu suflă, ci inspiră aer, aspru tub al triburilor amazoniene, în care suflă santinelele care stau toată ziua urcate în copacii înalţi şi despre care se spune că poate fi auzit de la o distanţă de trei leghe. Mai avea şi un teponazal cu două limbi de lemn care vibrează şi în care se bate cu beţe înmuiate într-o răşină elastică, obţinută din sucul lăptos al plantelor; clopoţei ai aztecilor, strînşi ca într-un ciorchine de stru­gure şi o imensă tobă cilindrică, acoperită cu piei de şarpe, asemănătoare cu aceea pe care Bernal Diaz a văzut-o atunci cînd l-a însoţit pe Cortes în templul mexican, şi despre al cărei sunet dureros ne-a lăsat o descriere atît de alertă.

Caracterul fantastic al acestor instrumente îl fascina şi simţea o plăcere stranie gîndindu-se că Arta, asemenea Naturii, îşi are monştrii ei, lucruri cu forme animalice şi voci hidoase. Totuşi, după o vreme, s-a plictisit de ele şi a început să se ducă în loja lui de la Operă, unde stătea fie singur, fie în compania lordului Henry, ascultînd ca în transă şi văzînd în preludiul acestei capodopere descrierea tragediei propriului suflet.

Odată s-a apucat să studieze bijuteriile şi a apărut la un bal costumat ca Anne de Joyeuse, amiral al Franţei, într-un costum acoperit cu cinci sute şaizeci de perle. Acest gust pentru bijuterii l-a fascinat ani de zile şi se poate spune că nu l-a părăsit niciodată. Deseori petrecea după-amieze întregi aranjînd şi rearanjînd în cutiile lor diversele minerale şi pietre preţioase pe care le colecţionase, cum ar fi crisoberilul verde-oliv, care devine roşu la lumina lămpii, cimufanul, cu stratul lui de argint, peridotul de culoarea fisticului, topaze rozalii şi galbene ca vinul, rubine de un stacojiu ca focul şi stele tremurătoare în patru colţuri, esonite roşii ca flacăra, spineli portocalii şi violet şi ametiste cu straturile lor alternative de rubin şi safir.

Adora auriul roşiatic al pietrei soarelui, albeaţa de perlă a pietrei lunii şi curcubeul continuu din opalul lăptos. De la Amsterdam şi-a procurat trei smaralde de o extraordinară mărime şi bogăţie a culorii şi poseda un turcoaz de la Vieille Roche pentru care îl invidiau toţi cunoscătorii. A mai descoperit şi poveşti minunate despre bijuterii. În cartea lui Alphonso Clericalis "Disciplina", e menţionat un şarpe cu ochi de hiacint autentic, iar în viaţa romanţată a lui Alexandru se spune că acesta, cuceritorul Ematiei, a găsit în valea Iordanului şerpi „cu şiruri de rubine autentice crescîndu-le pe spinare”.

Filostrat ne spune că în creierul unui dragon era o gemă şi că prin "arătarea unor litere aurii şi aunei mantii stacojii " monstrul putea fi adormit şi ucis. După marcle alchimist Pierre de Boniface, diamantul îl face pe om invizibil, iar agata de India îi dă elocinţă. Calcedonia potoleşte furia, hiacintul provoacă somnul, iar ametistul alungă aburii beţiei. Granatul alungă demonii, iar hidropicusul poate lipsi luna de culoarea ei. Selenitul creşte şi descreşte o dată cu luna, iar meloceus, cu ajutorul căruia sunt descoperiţi hoţii, poate fi influenţat doar de sîngele iezilor. Leonardus Camillus văzuse cum este scoasă o piatră albă din creierul unei broaşte ţestoase tocmai ucise, şi care era un antidot sigur împotriva otrăvirii. Bezoarul, găsit în inima unei căprioare de Arabia, este un leac împotriva ciumei. În cuiburile păsărilor arabe se găseşte aspilatul care, după Democrit, îl păzeşte pe cel care îl poartă de pericolul focului.

La ceremonia încoronării, regele Ceylonului a mers călare prin oraş cu un mare rubin în mînă. Porţile palatului lui loan Duhovnicul erau făcute din sardiniu încrustat cu corn de şarpe cu coarne, astfel încît nimeni să nu aducă otravă cu el înăuntru. Deasupra frontonului erau două mere aurii, în care erau două rubine, încît aurul să strălucească la lumina zilei şi rubinele la lumina nopţii, în ciudatul roman al lui Lodge „A Margarite of America”, se afirma că în camera reginei puteai vedea toate doamnele pure din lume dăltuite din argint, privind prin frumoase oglinzi de crisolite, rubine, safire şi smaralde verzi. Marco Polo îi văzuse pe locuitorii din Zipangu punînd perle roz în gurile morţilor. Un monstru marin era îndrăgostit de perla pe care scufundătorul i-o adusese regelui Perozes; l-a ucis pe hoţ şi a plîns şapte luni perla pierdută. Cînd hunii l-au ademenit pe rege într-un puţ imens, el a aruncat-o, ne spune Procopius - şi nu a mai fost găsită, deşi împăratul Anastasius a oferit cinci măsuri de bani de aur pentru ea. Regele Malabarului i-a arătat unui anume veneţian un rozariu din trei sute patru perle, cîte una pentru fiecare zeu pe care-l adora.

Cînd ducele de Valentinois, fiul lui Alexandru al Vl-lea, l-a vizitat pe Ludovic al XlI-lea, regele Franţei, Brantome ne spune că avea calul încărcat cu petale de aur, iar pălăria îi era împodobită cu două şiruri de rubine care aruncau o lumină puternică. Charles al Angliei călărise pe o şa prinsă cu patru sute douăzeci de diamante. Richard al II-lea avea o haină, preţuită la trei mii de mărci, acoperită cu spineli rosii. Edward Halle l-a descris pe Henric al VIII-lea, în drumul lui spre Turn, înainte de încoronare, purtînd "o haină dintr-o ţesătură de aur în relief, brodată cu diamante şi alte pietre preţioase şi cu un mare colan din spineli rosii". Favoritele lui Iacob I purtau cercei de smaralde montaţi în filigran de aur. Eduard al Il-lea i-a dăruit lui Piers Gaveston o armură roşu-aurie împodobită cu hiacint, un colier din trandafiri de aur în care erau încrustate turcoaze şi o scufie cu perle.

Henric al II - lea purta mănuşi pînă la cot, încărcate cu pietre scumpe, şi avea o mănuşă de călărie pe care erau cusute douăsprezece rubine şi cincizeci şi două de perle strălucitoare. Pe pălăria ducală a lui Carol cel Aprig, ultimul duce al Burgundiei, atîrnau perle în forrmă de pară şi era ornată cu safire.

Cît de rafinată era viaţa odată! Ce splendori de pompă şi ornament! Chiar şi lectura despre luxul celor morţi era minunată.

Apoi şi-a îndreptat atenţia asupra broderiilor şi tapiseriilor care jucau rolul de fresce în camerele răcoroase ale popoarelor nordice din Europa. Pe măsură ce investiga acest subiect - şi avea o facultate extraordinară de a se lăsa absorbit o vreme de ceea ce se apuca să studieze, se întrista de ruina pe care Timpul o aducea asupra lucrurilor frumoase şi minunate. El, oricum, scăpase de asta. O vară trecea după alta şi ghioceii galbeni înfloreau şi mureau de multe ori şi nopţi ale ororii îşi repetau povestea ruşinii, dar el rămînea neschimbat. Nicio iarnă nu-i deteriora faţa şi nu-i întina înflorirea. Ce soartă diferită aveau cele materiale! Ce deveneau ele? Unde era mantia de culoarea şofranului pe care zeii s-au luptat cu giganţii, aceea lucrată de fete cafenii pentru plăcerea Atenei? Unde era acel imens velarium pe care Nero îl întinsese deasupra Colosseumului din Roma, acea pînză purpurie titanică pe care era desenat cerul înstelat şi Apollo conducînd carul tras de armăsari albi cu frîie aurite? Tînjea să vadă curioasele şervete lucrate pentru Preotul Soarelui, pe care erau aşezate delicatese şi mîncăruri necesare unui festin, giulgiul regelui Chilperic, cu cele trei sute de albine aurii, veşmintele fantastice care treziseră indignarea episcopului de Pontus şi pe care erau reprezentaţi  „lei, pantere, urşi, cîini, păduri, stînci, vînători - tot ce poate copia un pictor din natură” şi haina pe care a purtat-o cîndva Charles de Orleans, pe mînecile căreia erau brodate versurile unui cîntec începînd cu Madame, je suis tout joyeux, acompaniamentul muzical al cuvintelor fiind lucrat cu aţă de aur şi fiecare notă, de formă pătrată pe vremea aceea, alcătuită din cîte patru perle. A citit despre camera pregătită la palatul din Reims pentru folosinţa reginei Jeanne de Burgundia, şi care a fost decorată cu "trei sute douăzeci şi unu de papagali făcuţi din broderie cu blazonul conţinînd armele regelui şi cinci sute şaizeci şi unu de fluturi, ale căror aripi erau ornamentate cu armele reginei, întreaga operă fiind lucrată în aur".

Catherine de Medicis avea un pat de doliu făcut pentru ea din catifea neagră presărată cu semilune şi sori. Perdelele erau din damasc, cu ghirlande şi coroniţe desenate pe un fond de aur şi argint, mărginite cu broderii de perle; patul se afla într-o cameră unde era emblema reginei tăiată în catifea neagră şi montată pe o ţesătură cu fir de argint. Ludovic al XIV-lea avea în apartamentul lui cariatide brodate, înalte de patru metri şi jumătate. Patul lui Sobieski, regele Poloniei, era din brocart de aur de Smirna, pe care erau brodate în turcoaze versete din Coran. Avea stîlpi poleiţi în argint, frumos sculptaţi, acoperiţi cu o profuziune de medalioane din email şi pietre preţioase. Patul fusese luat din tabăra turcească instalată la porţile Vienei, iar flamura lui Mahomed fusese pusă sub poleiala tremurătoare a baldachinului.

Şi aşa, un an întreg, el a căutat să acumuleze cele mai rafinate specimene de textile şi broderie, obţinînd muselină delicată din Delfi, lucrată fin cu palmete din fir auriu, peste care erau cusute aripi iradiante de gîndăcei, ţesături străvezii de Dacea, ştiute în Est sub numele de "aer ţesut", "apă curgătoare" şi "rouă de seară", ţesături din Java, cu figuri stranii, draperii galbene chinezeşti meşteşugite, cărţi legate în satinuri roşiatice sau mătăsuri albastre şi încrustate cu fleurs de lys, păsări şi imagini, văluri de laci lucrate în punct unguresc, brocarturi siciliene şi catifele spaniole ţepene, lucrătură georgiană cu monedele ei poleite şi foukousas japoneze cu aurul lor în tonuri verzi şi păsările cu penaj uluitor de frumos.

Avea pasiune şi pentru veşmintele bisericeşti, cum avea faţă de tot ce era legat de serviciul religios. În cufere lungi de cedru, care stăteau aliniate în galeria vestică a casei, el depozitase multe specimene rare şi frumoase care reprezintă într-adevăr veşmîntul Miresei lui Cristos, care trebuie să poarte purpură şi bijuterii şi ţesături fine pentru a-şi ascunde trupul palid şi macerat, epuizat de suferinţa pe care o caută şi rănit de durerea pe care singură şi-o provoacă. Avea un extraordinar veşmînt religios din mătase carmin, lucrat cu un motiv repetat de rodii aurii puse în interiorul unor flori cu şase petale, dincolo de care, pe ambele laturi era ananasul lucrat în perle. Tivul de aur era împărţit în casete care prezentau scene din viaţa Fecioarei, iar încoronarea Fecioarei era reprezentată în mătăsuri colorate pe glugă. Era lucrătură italienească din secolul al cincisprezecelea. Un alt veşmînt religios era din catifea verde, brodat cu grupuri de frunze de acant în formă de inimă, din care plecau flori albe cu tulpini lungi, ale căror detalii erau scoase în relief cu fir de argint şi cristale colorate. Închizătoarea avea o lucrătură în fir de aur în relief. Tivul de aur era ţesut dintr-o mătase roşie şi aurie, presărată cu medalioanele multor sfinţi şi martiri, printre care şi Sfîntul Sebastian. Avea odăjdii, de asemenea din mătase de culoarea ambrei şi azurului, din brocart de aur, din damasc galben de mătase şi din ţesătură cu fir de aur, decorate cu scene ale Patimilor şi Crucificării lui Cristos, brodate cu lei şi păuni şi alte embleme; mai avea şi odăjdii din satin alb şi damasc roz, decorate cu lalele, delfini şi fleurs de lys, perdele pentru altar din catifea carmin şi pînză albastră şi o mulţime de şervete, acoperitoare de potir şi sudarii. Exista ceva care îi trezea imaginaţia în rolurile mistice pe care aceste obiecte le aveau.

Căci aceste comori şi tot ce colecţiona în frumoasa lui casă aveau să fie mijloace de uitare, maniere prin care putea evada un timp de teama care, uneori, devenea mult prea mare pentru a fi îndurată. În camera încuiată în care-şi petrecuse copilăria agăţase cu mîinile lui portretul groaznic ale cărui trăsături schimbătoare îi arătau adevăratul nivel al degradării vieţii sale. În faţa lui pusese vălul mortuar de culoarea purpurei şi aurului.

     Săptămîni întregi nu mergea acolo şi-şi recăpăta inima uşoară, minunatul lui spirit vesel, preocuparea pasionată faţă de simpla existenţă. Apoi, brusc, într-o noapte se strecura din casă şi mergea în locurile acelea blestemate de lîngă Blue Gate Fields şi rămînea acolo pînă era alungat. Cînd se întorcea, se aşeza în faţa tabloului, uneori detestînd în egală măsură tabloul şi pe sine însuşi, dar alteori se umplea cu acea mîndrie a individualismului care este pe jumătate fascinaţie a păcatului, zîmbind cu o plăcere secretă la umbra diformă care trebuia să poarte povara pe care singur ar fi trebuit s-o ducă.

După cîţiva ani nu a mai putut suporta să lipsească mult timp din Anglia şi a renunţat la vila pe care o împărţea cu lordul Henry la Trouville şi la casa înconjurată de ziduri din Algiers, unde nu o dată îşi petrecuseră iarna. Nu suferea să fie despărţit de tabloul care făcea parte în acest mod din viaţa lui şi se mai temea că în timpul absenţei lui cineva ar putea să aibă acces în cameră, în ciuda complicatului sistem de drugi montat la uşă.

Era deplin conştient că nu le-ar spune nimic. Portretul încă păstra, dincolo de josnicia şi urîţenia feţei, o asemănare marcată cu el însuşi - dar ce puteau afla ei din asta? Ar rîde, pur şi simplu, dacă cineva ar încerca să-şi bată joc de el. Nu el îl pictase. Ce avea el de-a face cu faptul că arăta ticălos şi acoperit de ruşine? Chiar dacă le-ar spune, ar crede oare?

     Totuşi se temea. Cîteodată, cînd se afla în casa lui din Nottinghamshire, distrîndu-i pe tinerii mondeni din lumea lui, care erau în acelaşi timp principalii lui tovarăşi, şi uimind ţinutul prin luxul nebunesc şi splendoarea magnifică a felului lui de viaţă, brusc îşi părăsea oaspeţii şi se repezea înapoi în oraş să vadă dacă nu cumva cineva încercase să deschidă uşa şi dacă tabloul mai era acolo. Dacă fusese cumva furat? Simplul gînd îl făcea să îngheţe de spaimă. Desigur, atunci lumea i-ar afla secretul.

     Poate că oamenii deja suspectau ceva. Căci, dacă îi fascina pe mulţi, nu puţini erau cei care nu aveau încredere în el. Era gata-gata să fie respins din clubul West End al cărui membru avea dreptul să devină datorită originii şi poziţiei pe care o ocupa în societate si se spune că, o dată, cînd a fost dus de un prieten în fumoarul de la Churchill, ducele de Berwick şi un alt domn s-au ridicat ostentativ şi au părăsit încăperea. După ce a trecut de douăzeci şi cinci de ani au apărut şi au circulat pe seama lui nişte poveşti ciudate. Se zvonea că fusese văzut făcînd scandal cu marinari străini într-un bîrlog de joasă speţă din zonele îndepărate din Whitechapel, că se însoţea cu hoţii şi falsificatorii de bani şi le ştia secretele meseriei. Extraordinarele lui absenţe au devenit notorii şi, atunci cînd reapărea în societate, bărbaţii şuşoteau pe la colţuri sau treceau pe lîngă el privindu-l sarcastic ori iscodindu-l atent de parcă erau hotărăţi să-i descopere secretul.

Desigur, el nu băga în seamă asemenea gesturi insolente şi încercări de înjosire, iar după părerea majorităţii oamenilor, comportamentul lui franc şi degajat, încîntătorul lui zîmbet copilăresc şi infinita graţie a minunatei tinereţi care părea că nu vrea să-l părăsească, erau toate un răspuns suficient la calomniile - pentru că astfel le etichetau aceştia - care circulau pe seama lui. Totuşi, s-a remarcat faptul că unii dintre cei care-i fuseseră extrem de apropiaţi, după o vreme, se fereau de el. Femeile care îl adoraseră la nebunie şi de dragul lui sfidaseră cenzura socială şi convenţiile, păleau de ruşine sau de groază dacă Dorian Gray intra în încăpere.

În ochii multora, totuşi, aceste scandaluri şuşotite nu făceau decît să sporească farmecul lui straniu şi periculos. Marea lui avere era un element de siguranţă. Societatea, cel puţin societatea civilizată, nu e niciodată gata să creadă nimic în detrimentul celor care sunt deopotrivă bogaţi şi fascinanţi. Simte instinctiv că manierele au mai mare importanţă decît moravurile, iar deplina respectabilitate are cu mult mai puţină valoare decît faptul de a avea un bun şef bucătar. Şi, la urma urmelor, nu-ţi slujeşte drept consolare faptul că omul care ţi-a servit o masă proastă sau ţi-a dat un vin de proastă calitate este un om ireproşabil în viaţa lui particulară. Nici măcar virtuţile cardinale nu pot compensa nişte sentimente pe jumătate reci, cum a remarcat odată lordul Henry într-o discuţie în jurul acestui subiect, şi se pot spune multe în apărarea părerii lui.

     Pentru că întotdeauna canoanele lumii bune sunt, sau ar trebui să fie, aceleaşi ca ale artei. Forma este lucrul esenţial în ceea ce o priveşte. Ar trebui să posede demnitatea unei ceremonii şi, în aceeaşi măsură, irealitatea ei, şi ar trebui să combine caracterul nesincer al unei piese romantice cu maniera spirituală şi frumuseţea care ne produc încîntare. Este sinceritatea chiar atît de groaznică? Nu cred. E pur şi simplu doar o metodă prin care ne putem multiplica personalitatea.

Opinia lui Dorian Gray era, oricum, asta. Se minuna în faţa acelui gen plat de psihologie care concepea Eul din om drept un lucru simplu, permanent, fidel şi dotat cu o unică esenţă. După el, omul era o fiinţă cu miriade de vieţi şi miriade de senzaţii, o creatură multiformă şi complexă care ducea în sine ciudate moşteniri de gîndire şi pasiune şi a cărui carne era viciată de maladiile morţilor. Adora să se plimbe în voie prin recea şi pustiita galerie de tablouri din casa lui de la ţară şi să privească diversele portrete ale celor al căror sînge îi curgea în vine. Iată-l pe Philip Herbert, descris de Francis Osborne în Memoires on the Reigns Of Queen Elizabeth and King James drept unul care era alintat de Curte pentru faţa lui frumoasă, care nu l-a însoţit mult timp. Oare a dus uneori viaţa tînărului Herbert? Se strecurase prin venele lui un germene otrăvitor,unul care trecuse de la un corp la altul pînă ajunsese la el? Oare acel simţ obscur al graţiei distruse îl făcuse să rostească brusc şi aproape fără niciun temei în atelierul lui Basil Hallward acea rugăciune nesăbuită care îi schimbase în asemenea măsură viaţa? Iată-l, în jiletca roşie cu broderie de aur şi tunica acoperită de pietre preţioase, cu gulerul plisat şi manşete aurite, stătea Sir Anthony Sherard, cu armura negru- argintie strînsă la picioarele lui. Ce moştenire lăsase acest om? Îi lăsase oare iubitul Giovannei de Neapole vreo urmă de păcat şi ruşine în zestrea lui? Erau acţiunile lui doar visele pe care cei morţi nu îndrăzniseră să le realizeze? Din tabloul ale cărui culori păleau îi zîmbea lady Elizabeth Devereux, cu gluga ei străvezie, cu brîul de perle şi mînecile roz, tăiate drept. În mîina dreaptă ţinea o floare, iar în stînga strîngea un guler smălţuit cu roze albe de Damasc. Lîngă ea, pe o măsuţă, erau o mandolină şi un măr. Pe pantofii ei ascuţiţi erau rozete mari, verzi. Îi ştia viaţa şi cunoştea ciudatele poveşti despre iubiţii ei. Avea oare ceva din temperamentul ei? Ochii alungiţi, cu pleoape grele păreau să-l privească într-un mod curios. Dar George Willoughby cu părul pudrat si akinitele lui fantastice? Cît de diabolic arăta! Avea faţa întunecată şi oacheşă, iar buzele senzuale se strîmbau într-o expresie dispreţuitoare. Manşete din dantelă delicată îi cădeau peste mîinile gălbejite, slabe, atît de încărcate de inele. Fusese un filfizon al secolului al optsprezecelea şi, în tinereţe, prietenul lordului Ferrars. Dar cel de-al doilea lord Beckenham, tovarăşul Prinţului Regent în perioada lui George al IV-lea şi unul dintre martorii căsătoriei lui secrete cu doamna Fitzherbert? Ce mîndru şi frumos era, cu buclele lui castanii şi poza insolentă! Ce pasiuni îi lăsase moştenire? Lumea îl consideraun infam. El fusese capul orgiilor de la Carlton House. Pe piept îi strălucea steaua ordinului Jartierei. Alături de el era portretul soţiei lui, o femeie palidă, cu buze subţiri, îmbrăcată în negru. Şi sîngele ei bătea în el. Ce straniu era totul! Şi mama lui, cu faţa ei de lady Hamilton, cu buzele ei umede ca de vin - ştia ce avea din ea. De la ea avea frumuseţea şi pasiunea pentru frumuseţea altora. Rîdea la el, îmbrăcată în veşmîntul lejer, de bacantă. În păr avea frunze de viţă. Din cupa pe care o ţinea în mînă se revărsa purpura. Culoarea carnaţiei se veştejise, dar ochii erau încă minunaţi prin profunzimea şi strălucirea culorii. Păreau că-l urmăresc oriunde mergea.

Uneori, lui Dorian Gray i se părea că întreaga istorie nu era decît povestea propriei lui vieţi, nu cum o trăise în fapt şi împrejurări, ci în modul în care imaginaţia lui o crease pentru el, cum era în creierul şi pasiunile lui. Simţea că le cunoscuse pe toate, că ştia toate figurile stranii şi teribile care s-au perindat pe scena lumii, care au făcut păcatul să apară atît de uluitor şi răul atît de plin de subtilitate. I se părea că într-un mod cu totul misterios, vieţile lor fuseseră propriile lui vieţi.

Chiar eroul acelui roman minunat care îi influenţase viaţa într-o aşa măsură cunoscuse asemenea fantezii curioase. În al şaptelea capitol el spune cum, încununat cu laur ca nu cumva să-l atingă fulgerul, el se aşezase ca Tiberiu într-o grădină din Capri, citind cărţile ruşinoase ale lui Elephantis, în timp ce pitici şi păuni păşeau ţanţoşi în jurul lui, iar naistul îşi bătea joc de cel care cădelniţa. Precum Caligula chefuise cu jocheii în cămăşi verzi prin grajduri şi cinase într-o iesle de fildeş cu un cal a cărui frunte era împodobită cu bijuterii şi, la fel ca Domiţian, vagabondase printr-un coridor pe ai cărui pereţi erau oglinzi din marmură, căutînd cu o privire rătăcită reflectarea pumnalului care avea să-i sfîrşească zilele, fiind bolnav de plictis, de acel teribil tadium vitae ce se abate asupra acelora cărora viaţa nu le refuză nimic. Printr-un smarald clar scrutase piaţa de carne de lîngă Circ şi apoi într-o litieră împodobită cu perle şi purpură, trasă de catîri cu potcoave de argint, fusese dus în strada Rodiilor, la Casa de Aur şi, în trecere, îi auzise pe oameni proclamîndu-l pe Nero, Cezar. La fel ca Elagabalus, îşi pictase faţa în culori, mînuise furca de tors alături de femei, adusese Luna din Cartagina şi o unise cu Soarele într-o căsătorie mistică.

Dorian citise şi răscitise acest capitol fantastic şi următoarele două capitole în care, ca într- o tapiserie ciudată sau ca în emailurile viclean lucrate, erau reprezentate formele oribile sau frumoase ale celor pe care Viciul, Sîngele şi Oboseala îi transformaseră în monştri sau nebuni: Filippo, ducele de Milano, care şi-a ucis soţia şi i-a pictat buzele cu otravă roşie pentru ca iubitul ei să-şi soarbă moartea de la trupul fără viaţă pe care-l dezmierda; Piertro Barbi, Veneţianul, cunoscut sub numele de Paul al II-lea, care, în vanitatea lui, căutase să-şi ia titlul de Formosus şi a cărui tiară, evaluată la două sute de mii de florini, a fost cumpărată cu preţul unui păcat teribil; Gian Maria Visconti, care folosea cîini de vănătoare pentru a-i hăitui pe oameni si al cărui trup ucis a fost acoperit cu roze de o femeie de atradă care-l iubise; Pietro Riario, tînărul cardinal arhiepiscop al Florenţei, copil şi favorit al lui Sixtus al IV-lea, a cărui frumuseţe îşi găsea egal doar în desfrînarea lui şi care a primit-o pe Leonora de Aragon într-un pavilion de mătase albă şi carmin, plin cu nimfe şi centauri, şi a îmbrăcat în aur un băiat ca să poată servi la festin în chip de Ganymede sau Hylas; Ezzelin, a cărui melancolie putea fi vindecată doar de spectacolul morţii şi care avea o pasiune pentru sîngele roşu la fel cum alţii au pentru vinul roşu - fiul Diavolului, după cum se aflase, care îşi înşelase tatăl la zaruri cînd jucase cu el pentru propriul suflet; Giambattista Cibo, care în bătaie de joc îşi luase numele de Inocentul şi în ale cărui vene amorţite un doctor evreu a introdus sîngele a trei băieţi; Sigismondo Malatesta, iubitul Isottei şi stăpînul cetăţii Rimini, a cărui efigie a fost arsă la Roma pentru că era duşmanul lui Dumnezeu şi al omului, cel care o strangulase pe Poysaena cu un şervet şi-i dăduse otravă Ginevrei d'Este într-o cupă de smarald şi care, în cinstea unei pasiuni ruşinoase construise o biserică păgînă pentru cultul creştin; Carol al VI-lea, care o adorase atît de nebuneşte pe soţia fratelui său, încît un lepros îl avertizase despre nebunia care avea să-l cuprindă şi care, atunci cînd creierul i se îmbolnăvise şi începuse să o ia razna, putea fi calmat doar de cărţi ale Saracinilor pictate cu imaginile Dragostei, Morţii şi Nebuniei; îmbrăcat în vesta brodată şi pălăria cu pietre preţioase şi bucle ca de acant, Grifonetto Baglioni, care i-a ucis pe Astorre şi pe mireasa lui, şi Simonetto cu pajul lui, a cărui faţă era atît de atrăgătoare încît în momentul agoniei, întins în piaţa galbenă din Perugia, cei care îl urau n-au putut să nu-l plîngă, şi Atlanta, care îl blestemase şi îl binecuvîntase deopotrivă.

Toţi exercitau o fascinaţie oribilă asupra lui. Îi vedea noaptea şi-i tulburau imaginaţia în timpul zilei. Renaşterea cunoştea modalităţi ciudate de otrăvire, otrăvirea cu o cască şi o torţă aprinsă, cu o mănuşă brodată şi un evantai cu pietre preţioase, cu o sferă aurită cu ierburi sau cu un lanţ de chihlimbar. Dorian Gray fusese otrăvit de o carte. Erau momente în care considera răul doar o modalitate prin care îşi putea atinge concepţia lui despre frumos.