Mici intamplari cu animale (122)

Vînătorul de capre negre care a sosit la munte pe vreme rea, dacă vede caprele negre ieşind din pădure şi năzuind la deal spre creste, e vesel, fiindcă ştie cu siguranţă că în curînd va străluci soarele. În schimb, toamna, oricît de lipsit de nori ar fi cerul, dacă observă caprele negre că se trag în jos spre pădure, se va grăbi şi el să coboare, viforul şi zăpada fiind în prag.

Capra neagră se fereşte să-şi înmoaie blana. Pe ploaie se adăposteşte sub streşini de stîncă sau în pădure, sub brazi cu cetină deasă. Se pare că ar cunoaşte anumiţi copaci cu de­osebire potriviţi să-i întindă deasupra coviltir bun. După ploi, în două rînduri am găsit locul de sub acelaşi molid mare plin de urmele proaspete ale caprelor negre. Stratul de ace moarte de jos era uscat şi ca răscolit de copite. Ca să nu-şi înmoaie blana, pe ploaie se feresc să intre în postăţile de smirdar şi de coacăzi. Îndată ce norii s-au răzbunat, ies la luminişuri, se usucă la soare, îşi ling de pe păr umezeala.

Pe vînt mare se adăpostesc pe sub pereţi de stîncă. Numai toamna tîrziu, în epoca alergatului, vezi cîte un ţap negru fluturîndu-şi „barba" de pe spinare în vîrful tancului izbit de vifor­niţă, în neodihna lui.

M-a surprins odată vreme rea sus în stîncărie. Trăgeau tu­nurile cereşti izbindu-şi răsunetele din perete în perete; norii negri se războiau între ei, împroşcîndu-se cu săgeţi de foc. Cădea în pietrele seci cîte un trăsnet, cu pocnet asurzitor; m-a cu­prins groaza şi nu ştiam unde ar fi mai bine să mă adăpostesc. Un pîlc de capre negre păştea într-un ocolaş verde. Nici nu-şi ridicau boturile din iarbă cînd bubuia şi parcă se cutremura pămîntul de cîte un trăsnet. Erau cu desăvîrşire nepăsătoare faţă de urgia de sus. Mă miram că, împotriva obiceiului, nu se trag în scuturi. Şi tot ele au avut dreptate. Norii mîniosi au trecut ca să-şi lepede povara de apă în alte părţi; nici pi­cătură de apă n-a căzut din ei în căldarea noastră.