Portretul lui Dorian Gray (12)

 Cum avea să-şi amintească mai târziu, era în seara de nouă noiembrie, în ajunul zilei cînd urma să împlinească treizeci şi opt de ani. În jurul orei unsprezece mergea spre casă, venind de la lordul Henry, unde cinase, şi era înfăşurat în blănuri grele, căci noaptea era rece şi ceţoasă.

      La colţul Pieţei Grosvenor cu strada South Alley a trecut pe lîngă el un om care mergea foarte repede, cu gulerul paltonului ridicat. În mînă ducea o geantă. Dorian l-a recunoscut. Era Basil Hallward. A fost cuprins de o stranie senzaţie de frică, pe care nu şi-o putea explica. Nu a dat niciun semn că l-ar recunoaşte şi şi-a continuat repede drumul spre casă.

     Dar Hallward îl văzuse. Dorian l-a auzit cum s-a oprit pe trotuar şi apoi s-a grăbit să-l ajungă din urmă. Peste cîteva clipe, mîna i se odihnea pe braţul lui.

-  Dorian! Vai, ce noroc nemaivăzut! Te-am aşteptat în bibliotecă de la ora nouă. În cele din urmă mi s-a făcut milă de servitorul tău obosit şi i-am spus să se ducă la culcare imediat ce mă va însoţi pînă la uşă. Plec la Paris cu trenul de miezul nopţii şi am vrut să te văd pe tine în mod special înainte de a pleca. Cînd ai trecut de mine mi-am imaginat că eşti tu sau, mai curînd, am recunoscut haina ta de blană. Dar nu eram prea sigur.Tu nu m-ai recunoscut?

-  Prin ceaţă, dragul meu Basil? Nici Piaţa Grosvenor n-o pot recunoaşte. Cred că propria mea casă e pe undeva pe aici, dar nu sunt cu totul sigur. Regret că pleci, pentru că nu te-am văzut de secole. Dar te vei întoarce curînd, îmi închipui?

-  Nu, voi lipsi din Anglia şase luni. Intenţionez să-mi iau un atelier la Paris si să mă închid acolo pînă voi termina un mare tablou pe care îl am în cap. Totuşi, nu despre mine doream să vorbim. Iată-ne în faţa uşii tale. Dă-mi voie să intru o clipă. Am ceva să-ţi spun.

-  Cu mare plăcere. Dar n-o să pierzi trenul? spuse Dorian apatic, în timp ce urma treptele şi deschidea uşa cu cheia. Lumina felinarului străbătea cu greutate prin ceaţă, Hallward se uită la ceas.

-  Am timp cît cuprinde, răspunse el. Trenul nu pleacă pînă la douăsprezece şi un sfert, iar

acum nu-i decît unsprezece. De fapt, cînd te-am întîlnit eram în drum spre club, să te caut acolo. Vezi, nu voi întîrzia din cauza bagajului, pentru că mi-am trimis înainte lucrurile grele. Tot ce am este această geantă şi pot ajunge în douăzeci de minute la gara Victoria.

Dorian îl privi şi zîmbi.

-  Ce mod de a călători pentru un pictor la modă! O geantă Gladstone şi un palton cu cordon! Intră, că altfel va intra ceaţa în casă. Şi, atenţie, nu vorbi despre nimic serios. Nimic nu e serios în zilele noastre. Cel puţin nimic nu ar trebui să fie. Hallward dădu din cap în timp ce intră şi îl urmă pe Dorian în bibliotecă. În căminul mare ardea un foc viu de lemne. Lămpile erau aprinse şi pe o măsuţă marchetată se afla o cutie olandeză de argint cu băuturi, cîteva sifoane şi pahare mari din sticlă.

-  După cum vezi, servitorul tău m-a făcut să mă simt ca acasă, Dorian. Mi-a dat tot ce doresc, inclusiv cele mai bune ţigări ale tale, acelea cu capete aurite. Este o fiinţă extrem de ospitalieră. Îmi place mai mult decît francezul pe care l-ai avut. A propos, ce s-a întîmplat cu francezul? Dorian dădu din umeri.

-  Cred că s-a însurat cu servitoarea lui lady Radley şi s-au stabilit la Paris, ea devenind croitoreasă englezoaică. Aud că acolo anglomania e la modă acum. E cam stupid din partea francezilor, nu crezi? Dar  ştii? - nu era deloc un servitor rău. Nu mi-a plăcut niciodată, dar n- am avut motive să mă plîng. Adesea îţi imaginezi lucruri absurde. Mi-a fost într-adevăr foarte devotat şi părea destul de întristat cînd a plecat. Mai vrei un brandy cu sifon? Sau preferi un hock-and-seltzer (vin alb cu apă minerală)? Eu obişnuiesc să beau hock-and-seltzer. Cu siguranţă mai este vreo sticlă în camera alăturată.

-  Mulţumesc, nu mai beau nimic, spuse pictorul scoţîndu-şi pălăria şi haina şi aruncîndu-le pe geanta pe care o pusese într-un colţ. Şi acum, dragă prietene, vreau să vorbesc serios cu tine. Nu te încrunta aşa. Îmi îngreunezi şi mai mult situaţia.

-  Despre ce e vorba? strigă Dorian cu tonul de susceptibilitate care îl caracteriza, aruncîndu-se pe canapea. Sper că nu-i vorba despre mine. Sunt obosit de mine însumi în seara asta. Aş vrea să fiu o altă persoană.

-  Despre tine e vorba, răspunse Hallward cu vocea lui adîncă, sobră, şi trebuie să-ţi spun acest lucru. Nu te voi reţine decît o jumătate de oră.

-  O jumătate de oră! murmură el.

-  Nu-ţi cer prea mult, Dorian, şi doar de dragul tău îţi vorbesc. Cred că se cuvine să ştii că în Londra se spun cele mai îngrozitoare lucruri despre tine.

-  Nu doresc să ştiu nimic despre asta. Ador scandalurile despre alţi oameni, dar scandalurile despre mine nu mă interesează. Nu au farmecul noutăţii.

-  Trebuie să te intereseze, Dorian. Orice gentleman este interesat de bunul lui nume. Cred că nu vrei ca oamenii să discute despre tine ca despre o fiinţă ticăloasă şi decăzută. Desigur, ai o poziţie şi eşti bogat - mă rog, şi altele de acest gen. Dar poziţia şi bogăţia nu sunt totul. Atenţie, eu nu cred aceste zvonuri. Cel puţin nu le pot crede cînd te văd. Păcatul se întipăreşte pe faţa omului. Nu poate fi ascuns. Oamenii vorbesc uneori despre vicii secrete. Nu există asemenea lucruri. Dacă un nefericit are un viciu, acesta apare în linia gurii, în pleoapele căzute şi chiar în forma mîinilor. Cineva, nu-ţi voi spune cine, dar îl cunoşti - a venit la mine anul trecut să-i fac portretul. Nu-l văzusem înainte şi nu auzisem nimic despre el la acea dată, deşi după aceea am auzit o mulţime de lucruri. Mi-a oferit un preţ extravagant. L-am refuzat. Ceva din forma degetelor lui nu-mi plăcea absolut deloc. Acum ştiu că am avut dreptate în ceea ce mi-am închipuit despre el. Viaţa lui e îngrozitoare. Dar tu, Dorian, cu faţa ta luminoasă, pură şi inocentă, cu tinereţea ta statornică - nu pot crede nimic din ce se spune împotriva ta. Şi totuşi te văd foarte rar, tu nu mai vii la atelier, iar cînd nu mai sunt cu tine şi aud asemenea lucruri hidoase care se şuşotesc pe seama ta nu mai ştiu ce să cred. Cum se face, Dorian, că un om ca ducele de Berwick părăseşte încăperea de la club în momentul în care intri tu? Cum se face că atîţia domni din Londra nu vor să-ţi intre în casă şi nici nu te invită acasă la ei? Erai prieten cu lordul Staveley. L-am întîlnit la cină săptămîna trecută. Numele tău a fost pomenit întîmplător în conversaţie în legătură cu miniaturile pe care le-ai împrumutat expoziţiei de la Dudley. Staveley şi-a strîns buzele şi a spus că poate că ai gusturi artistice superioare, dar că eşti un om cu care nicio fată cu mintea curată nu ar trebui să vorbească şi că nicio femeie cinstită n-ar trebui să stea în aceeaşi cameră cu tine. I-am amintit că-ţi sunt prieten şi l-am rugat să-mi spună la ce se referă. Şi mi-a spus. Mi-a spus în faţa tuturor. A fost oribil! De ce prietenia cu tine este fatală pentru cei tineri? Băiatul acela nefericit din corpul de gardă s-a sinucis.Tu ai fost marele lui prieten. Sir Henry Ashton a trebuit să părăsească Anglia cu numele pătat. Tu şi cu el eraţi de nedespărţit. Şi ce zici despre Adrian Singleton şi îngrozitorul lui sfîrşit? Ce zici despre unicul fiu al lordului Kent şi cariera lui? I-am întîlnit tatăl ieri în strada St. James. Părea sfîşiat de ruşine şi durere. Ce zici despre tînărul duce de Perth? Ce fel de viaţă are acum? Ce gentleman s-ar mai întovărăşi cu el?

-  Opreste-te, Basil. Vorbesti despre lucruri despre care nu ştii nimic, spuse Dorian Gray muşcîndu-şi buzele şi cu o notă de dispreţ infinit în glas. Mă întrebi de ce Berwick părăseşte camera în momentul în care intru eu. Pentru că eu ştiu totul despre viaţa lui, nu pentru că el ştie ceva despre mine. Cu sîngele care-i curge-n vine, cum ar putea să aibă o reputaţie curată? Mă întrebi despre Henry Ashton şi tînărul Perth. Oare eu l-am învăţat pe unul să aibă vicii şi pe celălat sa fie desfrînat? Dacă fiul prostuţ al lui Kent ia de nevastă o femeie de pe stradă, ce am eu de-a face cu asta? Dacă Adrian Singleton scrie numele prietenului său pe o poliţă, eu sunt păzitorul lui? Ştiu cum pălăvrăgesc oamenii în Anglia. Burghezii îşi vîntură prejudecăţile morale la mesele lor grosolane şi şuşotesc despre ceea ce ei numesc libertinajul aristocraţiei pentru a pretinde că fac parte din lumea bună si sunt intimi cu oamenii pe care-i jignesc. În ţara asta e de ajuns ca un om să fie distins şi inteligent pentru ca orice gură banală să trăncănească împotriva lui. Şi ce fel de viaţă duc aceşti oameni care pozează în fiinţe morale? Dragul meu, uiţi că te afli în ţara de baştină a ipocriziei.

-  Dorian, spuse Hallward, nu asta e problema. Ştiu că Anglia e rea iar societatea engleză greşeşte. De aceea vreau ca tu să fii bun. Nu ai fost bun. Ai dreptul să judeci un om ţinînd cont de efectul pe care îl are asupra prietenilor. Ai tăi se pare că au pierdut tot simţul umorului, al bunătăţii şi purităţii. Tu nu le-ai inspirat decît o pasiune nebunească pentru plăceri. S-au prăvălit în adîncurile lor.Tu i-ai condus acolo. Da, tu i-ai dus acolo şi încă mai poţi zîmbi cum zîmbeşti şi acum. Şi ceva mai rău se află în spatele acestor lucruri. Ştiu că tu şi Harry sunteţi inseparabili. Tocmai pentru acest motiv, dacă nu pentru altul, n-ar fi trebuit să-i faci numele de rîsul lumii.

-  Ai grijă, Basil. Mergi prea departe.

-             Acum eu vorbesc şi tu trebuie să mă asculţi. Mă vei asculta neapărat. Cînd ai întîlnit-o pe lady Gwendolen, niciun zvon de scandal nu o atinsese. Mai e vreo femeie decentă din Londra care ar merge alături de ea prin Park acum? Uite, nici copiilor nu li se dă voie să locuiască împreună cu ea. Apoi mai sunt şi alte poveşti - poveşti despre tine care ai fost văzut strecurîndu-te în zori din cele mai oribile case ale Londrei şi intrînd pe furiş, deghizat, în cele mai mizere bîrloguri. Sunt adevărate?  Pot fi oare adevărate? Am rîs cînd le-am auzit prima oară. Le aud acum şi mă fac să mă cutremur. Ce zici despre casa ta de la ţară şi viaţa de acolo? Dorian, nu ştii ce se spune despre tine. Nu-ţi voi spune că nu vreau să-ţi ţin predici. Îmi amintesc cum Harry spunea odată că orice om care devine o clipă vicar amator începe cu astfel de cuvinte şi îşi încalcă apoi cuvîntul dat. Nu vreau într-adevăr să-ţi ţin predici. Vreau să duci o asemenea viaţă încît să-i faci pe oameni să te respecte. Vreau să ai un nume curat şi o bună reputaţie. Vreau să te debarasezi de oamenii cu care te întovărăşeşti. Nu mai da aşa din umeri. Nu mai fi atît de indiferent.Tu exerciţi o influenţă inimaginabilă. Fă-o să fie bună, nu diabolică. Se spune că-i corupi pe toţi cei care îţi devin intimi şi că e suficient să intri într-o casă ca după aceea să apară acolo ceva ruşinos. Nu ştiu dacă e sau nu e aşa. De unde vrei să ştiu? Dar aşa se vorbeşte despre tine. Mi se spun nişte lucruri de care e imposibil să te îndoieşti. Lordul Gloucester a fost cel mai bun prieten al meu la Oxford. Mi-a arătat o scrisoare pe care soţia lui i-a scris-o pe cînd murea singură în vila ei din Mentone. Numele tău era amestecat în cea mai teribilă confesiune pe care am citit-o vreodată. I-am spus că e absurd, că te cunosc foarte bine, că eşti incapabil de asemenea lucruri. Te cunosc? Mă întreb: oare te cunosc? Înainte de a răspunde ar trebui să-ţi văd sufletul.

-  Să-mi vezi sufletul! rosti Dorian Gray, ridicîndu-se brusc de pe canapea şi aproape albindu-se de frică.

-  Da, răspunse Hallward, cu gravitate şi cu o durere profundă în glas - să-ţi văd sufletul. Dar numai Dumnezeu poate face acest lucru. Din gura celui mai tînăr dintre bărbaţi ieşi un rîs amar de batjocură.

-  O să-l vezi tu însuţi în seara asta! strigă el, înşfăcînd lampa de pe masă. Vino, e propria ta creaţie. De ce să nu te uiţi la el? Vei putea spune lumii tot după aceea, dacă vrei. Nimeni nu te va crede. Dacă te-ar crede, pe mine m-ar plăcea cu atît mai mult. Îmi cunosc epoca mai bine decît tine, deşi flecăreşti despre ea într-o manieră plictisitoare. Vino, îţi zic. Ai pălăvrăgit destul despre depravare. Acum te vei întîlni cu ea faţă în faţă.

În fiecare cuvînt pe care îl rostea era nebunia mîndriei. Bătu cu piciorul în podea cu insolenţa lui băieţească. Simţea o bucurie teribilă la gîndul că altcineva îi va cunoaşte secretul şi că omul care pictase portretul care se afla la originea întregii lui ruşini va purta tot restul vieţii povara amintirii hidoase a ceea ce făcuse.

-  Da, continuă el, apropiindu-se mai mult de el şi privind fix în ochii lui severi. Îţi voi arăta sufletul. Vei vedea lucrul despre care îţi imaginezi că numai Dumnezeu îl poate vedea. Hallward se dădu înapoi.

-  Dorian, asta-i o blasfemie! Strigă el. Nu trebuie să spui asemenea lucruri. Sunt oribile şi nu reprezintă nimic.

-  Aşa crezi? Şi rîse din nou.

-  O ştiu. Cît priveşte cele spuse de mine în seara asta, am facut-o pentru binele tău. Ştii că ţi-am fost mereu un prieten devotat.

-  Nu mă atinge. Termină ce ai de spus. Un zvîcnet de durere trecu fulgerător peste faţa pictorului. Se opri o clipă si fu cuprins de un cutremurător sentiment de milă. La urma urmelor, ce drept avea el să se amestece în viaţa lui Dorian Gray? Dacă ar fi făcut doar o cîtime din ce se zvonea, cît de mult trebuie să fi suferit! Apoi se îndreptă şi porni spre şemineu şi stătu acolo, privind la buturugile care ardeau, la scrumul lor ca de gheaţă şi la inima zvîcnindă a flăcării lor.

-  Aştept, Basil, spuse tînărul, cu o voce dură, clară.

El se întoarse.

-  Iată ce am de zis, spuse el. Trebuie să-mi dai un răspus în privinţa acestor acuzaţii nedrepte care ţi se aduc. Dacă îmi vei spune că sunt absolut neadevărate de la început la sfîrşit, pe tine te voi crede. Neagă-le, Dorian, neagă-le! Nu vezi prin ce trec? Doamne! Nu-mi spune că eşti rău, decăzut şi mîrşav.

Dorian Gray zîmbi. Pe buzele lui se citea o expresie dispreţuitoare.

-  Vino sus, Basil, spuse el liniştit. Ţin un jurnal zilnic, un jurnal care nu părăseşte camera în care e scris. Ţi-l voi arăta dacă vei veni cu mine.

-  Voi veni cu tine, Dorian, dacă doreşti. Văd că am pierdut trenul. Asta nu contează. Pot să mă duc mîine. Dar nu-mi cere să citesc ceva în seara asta. Tot ce vreau e un răspuns drept la întrebarea mea.

-  Îl vei primi sus. Nu-l pot da aici. Nu va trebui să citeşti mult.