O poveste vietnameza

Povestea arborelui de capoc

Tînărul şi chipeşul Trinh Trung Ngo, vlăstar al unei avute familii din ţinutul de miazănoapte, închiria deseori o joncă pentru a coborî în părţile de miazăzi să facă negoţ. După ce-şi ancora ca de obicei corabia sub podul Lieu-Khe (podul Sălciilor), se îndrepta către tîrgul din Nam Xang. în calea lui întîlnea adesea, venind dinspre Cătunul de Răsărit, o fată de-o frumuseţe răpitoare, în­soţită de-o mică slujnică. Deşi îi căzuse tare dragă, nu ştia cum să se apropie de ea, necunoscînd obiceiurile locului. Într-o zi, întîlnind-o din nou şi luîndu-şi inima în dinţi spre a-i vorbi, o auzi spunînd slujnicei sale, în timp ce grăbea pasul: 

—  E mult de cînd, amăgită de vinurile ameţitoare ale primă­verii şi ţintuită în patu-mi feciorelnic, n-am mai putut ieşi să mă plimb pe podul Lieu-Khâ; şase luni au şi trecut şi mă întreb dacă peisajul o fi rămas acelaşi! Pentru că în noaptea asta sunt liberă, n-ai vrea, draga mea, să mă-nsoţeşti pînă acolo? Poate prive­liştea acelui loc să-mi aline tristeţea.

Slujnica se învoi. La rîndul său, tînărul nostru, fericit că a surprins micul dialog, se hotărî să nu piardă acest neaşteptat prilej. În noaptea aceea, încă foarte devreme, se şi afla lîngă pod. Trecă­torii se răreau din ce în ce şi noaptea era întunecoasă. În curînd o văzu venind pe tînăra fată împreună cu slujnica ei, care ducea o ghitară. Ajungînd la pod, fata-şi roti privirea în jur şi spuse, suspinînd adînc:

—  Vai, priveliştea e neschimbată, numai noi ne-am schimbat! Cum să nu mă podidească plînsul?

Apoi se sprijini de parapet, luă ghitara şi cîntă cîteva melodii foarte populare: Armonia Sudului şi Tristeţe de toamnă. Dar cîntecul păru s-o obosească, deoarece lăsă ghitara şi, ridicîndu-se, spuse ca pentru sine :

—  Aş voi să mai îngîn cîteva cîntece pe ghitară, să-mi uşurez tristeţea; dar, vai! nu e nimeni pe lume să mă înţeleagă. Mai bine să ne întoarcem de îndată.

Atunci Trinh ieşi iute din ascunzătoarea lui şi se grăbi să-i spună:

—  Scumpă  domniţă, eu  sînt  sufletul  frate care  vă înţelege.

—  Ah, aici eraţi, domnul meu, răspunse tînăra fată cu un aer foarte surprins. Am avut de multe ori cinstea să vă întîlnesc pe drum şi să-mi dau seama că-mi purtaţi interes; vă sunt profund recunoscătoare. Dar eram foarte ocupată şi nu aveam timp să stăm de vorbă.  În  seara  asta,  fiind liberă,  am  vrut  să mă  plimb  pe pod şi poate că Providenţa a vrut să ne întîlnim. Dar dumneavoastră sînteţi ca o perlă strălucind cu mii de lumini, în timp ce eu, o biată fată, mă tem să nu vă stingheresc, şi, drept să vă spun, mi-ar fi tare ruşine.

—  Cum puteţi vorbi astfel? îi răspunse el. Modestia vă e pe măsura  frumuseţii.  E  o  mare  cinste  pentru  mine  să  vă  cunosc.

O întrebă apoi ce nume poartă. Tînăra fată îi răspunse, în­creţind sprîncenele :

—  Numele meu de familie este Nhi şi prenumele Khanh. Fa­milia  mea  este  nobilă, dar părinţii mei au murit  demult. De curînd soţul meu m-a părăsit şi de aceea locuiesc în afara satului. Cînd mă gîndesc că viaţa omenească nu e, la urma urmei, decît un vis, caut să mă bucur de zilele care mi-au mai rămas de trăit. De îndată ce-ai murit şi nu mai eşti decît un suflet chinuit, rătăcind în regatul celor nouă izvoare, nu mai poţi să guşti cu niciun chip voluptatea.

Tînărul nostru, care bineînţeles îi împărtăşea părerea, o pofti să urce în jonca lui. Tînăra fată îi spuse:

—  Nu sunt decît o biată femeie a cărei viaţă e aproape gea­mănă morţii. Trăiesc singuratică în locuinţa mea retrasă,  nimeni nu se interesează de mine. Aş vrea ca la atingerea voastră vie să renasc la viaţă ca o plantă veştejită. Veţi fi soarele care alungă întunericul  din  viaţa  mea îndurerată. Dacă-mi  veţi dărui  un pic de dragoste, voi fi prea fericită.

În scurtă vreme, tinerii noştri cunoşteau toate desfătările iubirii. În zbenguielile dragostei, el o găsi şi mai fermecătoare, şi mai atrăgătoare. Tînăra fată, la rîndul ei, improviză două poezii pentru a sărbători prima lor noapte de dragoste :

PRIMA  POEZIE

Primăvara lîncezeşte în alcovul pustiu,

Ah! cît de întristată e inima-mi de-apropiata despărţire.

Degetele fine ca mlădiţele de bambus mîngîie brăţara de jad,

E scoasă cingătoarea de mătase parfumată, ca şi pantofii brodaţi;

Se sfîrşesc plăcerile dragostei, se încheie noaptea de primăvară

Şi plînsetul cucului trece prin visul meu cu fluturi.

De ce nu pot oare muri ca să-mi dovedesc dragostea,

Ca să unim inimile noastre în acelaşi mormînt!

A  DOUA POEZIE

Frumoasă e noaptea, să ne bucurăm de fericita întîmplare,

Să luăm ghitara şi să cîntăm cîteva melodii;

Speka de jad e înfiptă în conciul meu înclinat,

Talia mea subţire bine încinsă se înmlădie ca o viespe de aur;

Roşul florii de scoruş abia înflorite este încă jilav,

Albul florii de pruni e încă departe de-a se irosi.

Să ne iubim, să ne iubim din zori şi pînă-n noapte,

Se ne bucurăm cu vîntul dimineţii şi cu luna înserării.

Trinh, care nu era decît un neguţător bogat, nu înţelese nimic din frumuseţea versurilor. Atunci ea îi explică sensul ascuns al poemelor sale, precum şi numeroasele aluzii literare. El îi admiră mult talentul.

—  Poţi  fi  comparată  cu  marea poetesă  chineză Di-An  din timpul dinastiei Song.

—  Rostul omului aici pe pămînt este să fie liber să facă ce-i place. Tot restul nu-i decît literatură! Ce mai rămîne din aceste femei renumite ale trecutului? Mai bine să gustăm plăcerile care ni se oferă acum,  ca să nu pierdem cele mai frumoase zile ale primăverii!   îi   răspunse   ea,   în   vreme   ce   noaptea   se   apropia de sfîrşit.

Cînd zorile începură să mijească, ea îl părăsi şi reveni astfel noapte după noapte. O lună se scurse repede şi, încet-încet, sănă­tatea tînărului, care se afunda cu patimă în desfătările unei iubiri ce i se părea pe de-a-ntregul minunate, începu să se şubrezească.

Unul dintre prietenii lui, neguţător ca şi el, aflînd despre ce e vorba, îl dojeni astfel :

—  Te   afli  pe   meleaguri   străine,   trebuie   să   ştii   să-ţi  cruţi puterile şi să nu dai loc unor urmări de care te-ai putea căi. Cu dragostea nu se glumeşte! Această fată pe care o primeşti adeseori la tine este ori o femeie uşoară, ori ţiitoarea vreunui dregător de aici, căreia îi plac aventurile sentimentale. Dacă vei duce mai departe această legătură primejdioasă, va veni o zi cînd n-o vei mai putea ascunde. Vei  fi  chemat în faţa judecăţii şi nimeni nu-ţi va lua apărarea. Ce-ai să faci atunci? De ce nu cauţi să-i cunoşti adresa şi familia? Dacă ai cu adevărat de gînd să te căsătoreşti, îţi va fi cu atît mai uşor. Dacă, dimpotrivă, vei voi mai tîrziu să curmi această legătură, care pînă la urmă te va obosi, îi vei fi cunoscut cel   puţin   originea   şi   condiţia.   Nu-i   asta   oare   cea   mai   bună dezlegare?

Trinh găsi că într-adevăr sfatul era înţelept. De aceea, într-o noapte, îi spuse tinerei fete:

—  Eu sînt străin de locurile acestea; o minunată întîmplare a făcut ca să ne întîlnim şi să ne iubim. Dar n-am avut încă cinstea să vin să-ţi cunosc frumoasa locuinţă şi să-ţi salut rudele. Acest lucru nu-mi dă pace.

—  Nu locuiesc departe de aici, îi răspunse ea; dar socot că iubirea noastră  e un lucru  care ne priveşte  numai pe noi; mă feresc să atrag atenţia oamenilor, pentru a nu aţîţa ura sau a trezi gelozia. De aceea am şi ţinut mereu să vin eu la tine, chiar cu preţul de-a mă întoarce acasă singură, pe drumul pustiu, doar în tovărăşia lunii sau a stelelor.

Dar pentru că el stăruia, ea îi răspunse surîzînd:

—  Mi-e ruşine de sărăcia casei mele; am vrut să ţi-o ascund; dar dacă ţii s-o vezi, fie, te poftesc la mine chiar în seara asta.

La miezul nopţii, sub un cer fără lună şi fără stele, îl călăuzi pe-un drum întortocheat şi acoperit de mărăcini. Ajunseră la o colibă de paie părăginită, cu pereţii acoperiţi de liane sălbatice şi bălării, în mijlocul unui ţarc împrejmuit de-un gard de bambuşi pitici. I-o arătă cu degetul, spunîndui:

—  Iată locuinţa mea, n-ai decît să împingi uşa ca să intri, eu mă duc să aduc foc.

În pragul uşii, Trinh se încovoie ca să treacă. Înăuntru era întuneric şi valuri de aer urît mirositor îl izbiră în faţă. N-apucă să-şi dea seama de unde venea acest miros urît, cînd deodată se făcu lumină, o lumină surdă, întunecoasă. Văzu atunci în partea stingă a încăperii un pat mic de răchită, pe care era aşezat un sicriu de lemn vopsit în roşu. Cu toate că nu cunoştea caracterele chinezeşti, izbuti să descifreze, pe o fîşie de mătase roşie care acoperea sicriul, cele cîteva semne care alcătuiau tocmai numele fetei. La picioarele sicriului se afla o figurină în teracotă reprezentînd o slujnică cu o ghitară.

Simţi sîngele îngheţîndu-i în vine. O groază ciudată îl cu­prinse, înţelese totul într-o clipă. Dădu să iasă, să fugă, dar tînăra moartă îi tăie calea:

— Pentru că vii de-atît de departe, îi spuse ea, n-ai nici o pricină să pleci atît de repede. De altfel, în versurile pe care ţi le-am închinat, nu spuneam oare că voiesc să-ţi dăruiesc viaţa mea? De ce nu vrei, acum cînd totul este pregătit pentru pecetluirea unirii noastre, să mori aici, cu mine? Vei avea inima să mă laşi singură în sicriul meu rece? Vino, nu te pot lăsa să pleci astfel.

Zicînd acestea, ea încercă să-l reţină, înfăşurîndu-l cu o pulpană a rochiei sale de mătase. Cu toate puterile lui de om viu, el reuşi să se smulgă din demonica strînsoare. Fugi mîncînd pămîntul pînă la podul Sălciilor, simţind că-i piere şi graiul de spaimă. A doua zi dimineaţa se întoarse în Cătunul de Răsărit şi află că într-adevăr o tînără fată cu numele de Nhi Khanh murise de mai bine de şase luni şi că sicriul îi fusese depus vremelnic într-o colibă în plin cîmp. Ceva se prăbuşi în el şi căzu grav bolnav. Un fel de nebunie îl cuprinse cu încetul. Pe deasupra, tînăra moartă nu-i dădea pace, în fiecare seară îi apărea pentru a-i şopti cuvinte de dragoste la fereastră. Voia să iasă, să-şi urmeze iubita, dar, din fericire, slujitorii lui îl împiedicară, legîndu-l cu străşnicie de pat. În nebunia sa, el îi ţinea de rău :

— Cu ce drept mă împiedicaţi să-mi urmez soţia? Ea locuieşte într-un palat strălucit, plin de flori şi de păsări. Nu mai vreau să rămîn pe acest pămînt nefericit. Lăsaţi-mă să plec, lăsaţi-mă... Într-o bună dimineaţă, cum supravegherea slăbise puţin, găsiră patul gol. Însoţitorii lui înţeleseră că se produsese sfîrşitul inevitabil. Cercetară împrejurimile şi-l găsiră în coliba de paie, întins ţeapăn, acoperind cu trupul său de adolescent sicriul moartei. Îi îngropară în grabă şi nimeni nu se mai îngriji de mormîntul lor. Şi de-atunci, în nopţi de furtună, fără lună, erau văzuţi amîndoi rătăcind pe cîmpuri, printre mărăcini, acum rîzînd, acum plîngînd. Pricinuiau epidemii şi molime în tot ţinutul. Îi sileau pe săteni să le aducă tot felul de jertfe. La capătul puterilor, locuitorii satului le dezgropară osemintele şi le aruncară în apele fluviului care curgea în apropiere, crezînd că astfel îi vor sili să plece aiurea. Dar pe malul fluviului se înălţa o veche pagodă părăsită şi, în faţa pagodei, un arbore de capoc, bătrîn de cîteva sute de ani. Sufletele celor doi tineri, neostoiţi în dragostea lor pămînteană, se reîntru­pară în arborele centenar, prefăcîndu-se în doi demoni răufăcători. De astă dată nimeni nu izbuti să doboare copacul, adăpostul dra­gostei lor. Toate securile folosite se sfărîmau sau se toceau.

Într-o noapte, un preot budist, om plin de înţelepciune şi har, trecu pe acolo. Văzînd pagoda părăsită, o găsi foarte confor­tabilă şi se hotărî să poposească în ea peste noapte. În jurul orelor trei spre ziuă, pe cînd liniştea era încă atotstăpînitoare şi luna începea să pălească într-un cer ceţos, văzu o pereche de tineri cu desăvîrşire goi zbenguindu-se dinaintea copacului. Crezînd că sunt nişte dezmă­ţaţi de prin partea locului, se făcu a nu auzi şi nu deschise uşa. A doua zi îi căută pe bătrînii satului pentru a le povesti cele văzute. Un bătrîn venerabil îi răspunse:

—  Nu  ştii  blestemul  care  ne  apasă;  aceşti  doi  tineri   care ţi-au  tulburat somnul nu sunt făpturi  vii. Sunt  doi  demoni  care şi-au găsit sălaş în bătrînul arbore dinaintea pagodei. Ei bîntuie locurile acestea de mai mulţi ani şi nu s-a găsit nici un vraci destul de priceput ca să-i nimicească. Dacă un mare înţelept ar stăpîni o spadă divină cu care să-i ucidă, ar binemerita recunoştinţa în­tregului ţinut.

—  Am socotit întotdeauna de datoria mea să-i ajut pe oamenii în suferinţă, spuse preotul. Dacă astăzi n-aş încerca să vă ajut, ar însemna că fug dinaintea unui om care se îneacă.

Bătrînul preot, a cărui bunătate nu cunoştea margini, rămase o clipă pe gînduri, apoi se hotărî să curme răul. Cu ajutorul oame­nilor din sat, înălţă un altar în aer liber, pentru a cere ajutorul zeilor spre înfrîngerea demonilor. Scrise trei amulete sfinţite. Pe una o atîrnă în copacul bîntuit, pe o alta o aruncă în apele fluviu­lui şi pe a treia o arse pe altar. Apoi, cu voce puternică, strigă în cele patru vînturi: „Zeii şi zeiţele sunt chemaţi să vină în ajutorul meu pentru a-i înfrînge pe aceşti demoni. Împlinească-se pe dată dorinţa mea!”  După o lungă rugăciune, făcu semne magice şi deodată se văzură nori mari adunîndu-se în zare. În acelaşi timp se porni să sufle un vînt rece şi puternic, şi cerul se întunecă dintr-o dată în plină zi. Pe fluviu se ridicară valuri înalte cît casa şi cu­rentul apei clocoti vijelios. Apoi, totul se linişti. Într-o clipă, un soare strălucitor se ivi din nou într-un azur fără pată. Oamenii văzură atunci bătrînul arbore despicat de sus pînă jos. Puternicele rădăcini noduroase fuseseră smulse şi date la iveală de-o putere supraomenească.  Iar înăuntrul  copacului  parcă  se  auzeau plînsete şi strigăte amestecate cu lovituri de ciomag. Într-un vîrtej de nori, sătenii putură să desluşească, înmărmuriţi, o escortă de ostaşi ce­reşti, cu figuri ameninţătoare şi înfricoşătoare, ducîndu-i pe cei doi demoni legaţi fedeleş. Izbăvit de flagel, tot satul alergă să îngenuncheze dinaintea bătrînului preot şi, drept recunoştinţă, îi aduseră numeroase daruri. Dar acesta, dispreţuind bunurile materiale şi tre­cătoare, nu primi nimic, ci, vînturîndu-şi mîneca largă a veşmîntului, se făcu nevăzut, într-o clipă, în munţi.

Nguyen-du (sec XVI)