Exercitiul

Prima miscare - iti scoti ochelarii si ii asezi fara zgomot pe tastatura. Apoi te ridici brusc, in asa fel incat scaunul pe care ai stat sa nu-si tîrîie niciun milimetru picioarele pe dusumea. Ramai nemiscat pret de o clipa, ascultand incordat - cine stie, poate de data asta il vei auzi pe omul cel dinauntru, nascut odata cu tine, in aceeasi secunda cu tine, cel pe care l-ai ingropat clipa de clipa in adancuri tot mai intunecate. Nu, nu se aude nimic. Esti singur. Foarte bine.

Acum, incepe sa mergi catre covorul din fata semineului. N-ai de facut decat cativa pasi, dar trebuie sa ii faci cu multa grija - de ei depinde starea ta de spirit din momentul in care vei ajunge la covor. Uite, ai ajuns. In jur, toate sunt cum le stii. Nu e niciun semn ca de undeva, pe cai nevazute, s-ar fi strecurat vreo farama de schimbare. Culorile sunt aceleasi. Verdele nu s-a luminat, rosul nu a prins luciri de diamant, aerul nu a devenit de un mov imperceptibil, pe care l-ai putea recunoaste doar dupa fluturii care se grabesc sa se adune acolo ca sa isi miste aripile la unison. Afara, infundat, se aud motoarele masinilor.

Pune piciorul stang pe covor si apoi priveste in sus, catre tavan. Incordeaza-ti privirea incercand sa ti-o strecori prin vreun por al lemnariei, sa vezi daca nu cumva deasupra, in spatiul liber de sub acoperis, se petrece ceva, o rasucire a spatiului, o miscare nelamurita, confuza, insotita de prelingerea rapida a unei umbre ascutite,  precum un tipat de frunza smulsa de vant, ceva care sa ramana el insusi desi ai putea crede ca este in acelasi timp si altceva, de altundeva. Nu, nu reusesti, privirea ta nu e atat de patrunzatoare, nu poate trece.

Pune si al doilea picior pe covor - dreptul. Ramai asa, intr-o pozitie oarecum sfielnica si incearca sa simti trecandu-ti prin talpi o tremurare mica, sacadata, ca un ecou indepartat al loviturilor de ciocan din atelierele subpamantene ale lui Hefaistos, zeul grec. Asteapta, sperand ca pentru o fractiune de secunda gravitatia va slabi, atata cat sa simti ca e posibil sa te desprinzi, dar fara sa vrei sa o faci cu adevarat. Nu, nu, nu se intampla nimic, esti singur pe covorul din fata semineului in care focul s-a stins demult si toate sunt cum le stii.

Acum inchide ochii si incepe sa te lasi pe vine. Prinde-ti mainile pe dedesubtul genunchilor si, chircindu-te tot mai mult, da-ti drumul pe covor. Incearca sa ajungi in pozitia fatului, pe care ar trebui sa o cunosti pentru ca a fost o vreme cand era singura in care puteai sta. Strange bine, strange-te ca un pumn. Asa. E bine asa.

Acum striga inabusit. Striga-ti neputinta, setea de nestins. Striga, nu te opri, doar asa vei putea simti cum incepe sa te strabata acea groaza fara obiect care prevesteste, de obicei, neantul.

Cand ai ajuns la limita, destinde-te. Desprinde-ti mainile, intinde picioarele. Deschide ochii si priveste in jurul tau de-acolo, de pe covor. Oh, nu, nu s-a schimbat nimic. Toate sunt la fel ca la inceput.

Ridica-te de pe covor si du-te inapoi la treaba ta. Exercitiul a luat sfarsit.