In 13 decembrie 1983 murea Nichita Stanescu. Eram student pe vremea aia si imi amintesc cum m-am dus cu vestea la seminarul de geometrie pe care-l tinea Nicolae Soare. Colegii mei n-au fost chiar extrem de impresionati, sau poate n-au vrut s-o arate. Unul dintre ei, insa, Mihai Tiper, a fost de-a dreptul zguduit. Era un tip de prin Brasov, genul ardeleanului molcom care nu se manifesta niciodata mai mult decat era cazul. De data asta, insa, parca a devenit alt om. Ma tot intreba daca nu cumva glumesc, ce sa spun, omul a fost cu adevarat marcat de moartea poetului. De altfel, ne-am dus amandoi la inmormantare. Era o vreme nenorocita, cu zloata, dar am fost acolo.
Nichita fusese coleg cu mama si de la ea stiam diverse povestioare interesante in care aparea si el. Imi spunea, spre exemplu, ca una din marile placeri ale lui Nichita era sa intocmeasca lungi liste cu cuvinte, dupa criterii mai mult sau mai putin obscure. Umbla cu listele astea si le completa mereu, functie de inspiratie. Mi-a mai povestit apoi cum a venit odata Nichita la facultate cu o spranceana rasa. Si mi-a mai dat a intelege - sau, poate, doar mi s-a parut mie - ca la un moment dat fusese vorba si de putina curte pe care i-o facuse tanarul Nichita.
Multi ani dupa moartea lui, inca mai ascultam discul cel minunat, din vinilin, in care poetul recita din propria opera, pe muzica lui Augustin Fratila. Stiu ca uneori mi se intampla sa ascult si sa plang. Da, plangeam si nu, nu eram beat. Nu stiu nici azi de ce ma faceau sa plang versurile alea. In special "Daimonul meu catre mine" ma facea sa ma ghemuiesc intr-un colt si sa plang acolo minute intregi. Cu timpul mi-a trecut, dar nici acum nu stiu ce-o fi fost. Uite AICI poezia cu pricina, pe care am mai suit-o pe blog, dar azi nu vad ce altceva as putea sa urc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu