Paznicul cărturar
Paznicul Filip stătea în mijlocul bucătăriei şi le făcea
celorlalţi morală. Doi feciori, vizitiul, două fete în casă, bucătarul,
bucătăreasa şi doi băieţi – copiii lui – ajutoare la bucătărie, ascultau. În
fiecare dimineaţă portarul le ţinea câte o predică; în dimineaţa aceea,
subiectul logosului său era cartea.
— Voi toţi trăiţi ca nişte porci, spunea el ţinându-şi în
mână şapca cu rozetă de paznic. Vă faceţi toată ziulica veacul pe aici – şi afar’
de neştiinţa voastră nu găseşte omul la voi nimic, nici urmă de civilizaţie.
Mişca joacă şaşchi, Matriona sparge alune, Nichifor se hlizeşte tot timpul.
Asta se cheamă minte? Aşa ceva nu face omul din deşteptăciune, ci din prostie.
N-aveţi niciun fel de înclinări intelectuale. Şi ştiţi de ce?
— Şi ştiţi de ce? urmă paznicul. Fiindcă trăiţi fără niciun
gând mai deosebit. Şi nu numai că nu citiţi cărţi, dar habar n-aveţi de ce-i în
ele. Ce bine aţi face dacă aţi lua câte o cărticică, v-aţi aşeza frumos şi aţi
începe să citiţi. Doar aţi învăţat la şcoală, puteţi buchisi slova tipărită.
Tu, Mişa, bunăoară, ce-ar fi dacă ai lua o cărticică şi te-ai apuca s-o citeşti
aici, cu glas tare? Ţi-ar fi de folos şi ţie şi ar fi plăcut şi pentru
ceilalţi. În cărţi se vorbeşte pe larg despre toate. Găseşti în ele şi ceva
despre firea lucrurilor şi despre dumnezeire şi despre celelalte ţări de pe
pământ… Din ce se face fiecare lucru, cum vorbeşte fiecare popor pe limba lui…
Cum sunt păgânii care se închină la chipuri cioplite. Despre toate găseşti câte
ceva în cărţi, numai să vrei. Pe când voi ce faceţi: staţi pe vatră, mâncaţi
şi beţi întocmai ca nişte dobitoace nevrednice! Ptiu!
— Niciandrîci, e timpul să te duci să-ţi vezi de pază! îi
aminti bucătăreasa.
— Ştiu. Nu-i treaba ta să mă înveţi ce am de făcut. Uitaţi-vă,
bunăoară, la mine. Care-i plăcerea mea, cu toate că nu mai sunt nici eu chiar aşa
tânăr? Cum îmi hrănesc eu sufletul? Nu-i nimic mai bun ca o cărticică sau un
ziar. Vedeţi, acum mă duc la pază. Am de stat vreo trei ceasuri la poartă. Şi
credeţi că am să casc gura sau am să flecăresc cu muierile? Nu-u, nu sunt eu
din ăia! Iau cu mine o cărticică, mă aşez şi citesc; nici nu-mi trebuie altceva
ca să fiu pe deplin mulţumit. Asta e!
Şi Filip scoase din dulap o carte jerpelită şi o băgă în sân.
— Vedeţi, asta e plăcerea mea. De mic copil m-am obişnuit
aşa. Cartea înseamnă lumină, iar neştiinţa, întuneric; aţi auzit doar şi voi
asta.
Filip îşi puse şapca în cap, tuşi scurt şi ieşi mormăind din
bucătărie. Ajuns în stradă, se aşeză pe banca din faţa porţii, întunecat la
faţă ca un nor.
— Ăştia nu sunt oameni, ci nişte panglicari nepricopsiţi – bodogăni
el, gândindu-se mereu la cei din bucătărie.
Când îi mai trecu năduful, scoase cartea, oftă trist şi se apucă
de citit.
„E scrisă cum nu se poate mai bine, gândi el după ce isprăvi
pagina întâi şi clătină din cap. Multă minte le-a mai dat unora Dumnezeu!”
Editată la Moscova, cartea era intitulată: „Cultura
rădăcinoaselor. Avem sau nu nevoie de gulii?” După ce citi şi pagina a doua,
portarul dădu aprobator din cap şi tuşi.
— E scrisă foarte bine!
Când isprăvi şi pagina a treia, Filip căzu pe gânduri. Îi venise
chef să cugete asupra învăţăturii în general şi, fără să ştie nici el de ce, începu
să se gândească la francezi. Capul i se lăsă pe piept, coatele i se sprijiniră
pe genunchi şi ochii i se făcură mici.
Şi Filip avu un vis. Se făcea că în jurul lui totul se schimbase. Pământul
însă rămăsese acelaşi; casele, poarta, la fel; numai oamenii erau cu totul
alţii. Toţi ajunseseră înţelepţi, nu mai găseai un singur prost, iar pe stradă
întâlneai numai francezi şi iar francezi. Până şi sacagiul discuta cu o carte
groasă în mână şi spunea: „Mărturisesc că sunt foarte nemulţumit de climă şi aş
vrea să mă uit la termometru”.
— Citeşte calendarul, îi spunea Filip.
Bucătăreasa, atât de toantă înainte, lua şi ea parte la discuţii
savante şi îşi dădea cu părerea în chip foarte judicios… Apoi Filip se ducea la
comisariatul de poliţie, ca să comunice lista celor ce locuiau în clădirea
păzită de el şi – ciudat! chiar în instituţia aceea atât de întunecată, se
vorbea numai de lucruri luminoase şi pe toate mesele se vedeau numai cărţi. Şi
iată că cineva se apropia de lacheul Mişa, îl înghiontea şi îi striga: „Dormi?
Te întreb: dormi?”
— Dormi în orele de pază, dobitocule? auzi Filip un glas
tunător. Dormi, netrebnicule, vită!
Filip sări în picioare şi se frecă la ochi: în faţa lui stătea
subcomisarul de poliţie.
— Dormi? Ai? Am să te pun la amendă, bestie ce eşti! Am să te
învăţ eu minte să-mi dormi în orele de pază, diavole!
Două ceasuri după aceea, paznicul fu chemat la comisariat. Apoi
se întoarse din nou în bucătărie. Pătrunşi de morala pe care le-o făcuse de
dimineaţă, toţi şedeau acum în jurul mesei, ascultându-l pe Mişa, care citea
ceva, silabisind încruntat şi roşu la faţă. Filip se apropie de Mişa, îi dădu
peste carte cu mănuşa lui groasă şi se răsti la el, posomorât:
— Las-o dracului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu