Poveste de iubire (6)

Ray Stratton mi-e drag.

S-ar putea să nu fie un geniu, sau cine ştie ce glorie sportivă (cam mălai mare la fotbal), dar mi-a fost întotdeauna prieten sincer şi bun tovarăş de cameră. Dar câte n-a avut de îndurat din partea mea în ultimul an de colegiu! Mă întreb unde se aciua să studieze de atâtea ori când, venind acasă să se apuce de carte, pe clanţa de la intrare îl întâmpină cravata mea (semnal convenţional pentru: "Atenţie, înăuntru se lucrează"). Recunosc că nu se omora cu învăţătura, dar din când în când n-avea încotro, căci veneau examenele. Să spunem că mergea să înveţe în sala de lectură a căminului, sau la Lamont, sau chiar la "Pi Eta Club". Dar unde mergea să se culce în nopţile acelea de sâmbătă spre duminică, în care Jenny şi cu mine hotăram să încălcăm regulamentul şi să rămânem totuşi împreună? Săracul Ray era nevoit probabil să umble cu bogdaproste prin vecini, în presupunerea că ei n-aveau vreo combinaţie a lor. Noroc, cel puţin, că toate astea se petreceau în sezonul mort de fotbal. Aş fi făcut şi eu acelaşi lucru pentru el.

   Dar, vă întreb, care a fost răsplata lui Ray pentru acest tratament? Îi împărtăşeam pe vremuri orice amănunt al fiecărui punct marcat în triumfurile mele amoroase. Acum însă, nu numai că aceste inalienabile drepturi de dormitor îi erau tăgăduite, dar, mai mult decât atât, nici măcar o singură dată nu i-am mărturisit deschis realitatea despre ceea ce se petrecea între mine şi Jenny. Îi aduceam la cunoştinţă pur şi simplu ziua şi ora când aveam nevoie de cameră; doar atât. Stratton trăgea ce concluzie voia.

- Fii atent, Barrett, nu face pe nebunul, zi şi mie: da sau nu? mă întrebă el într-una.

- Raymond, în calitate de prieten îţi cer insistent un singur lucru: nu-mi cere să-ţi răspund.

- Dar Dumnezeule, Barrett, ce naiba tot faceţi împreună atâtea dupa-mese în timpul săptămânii, toate serile alea de vineri, toate nopţile de sâmbătă spre duminică? E musai; trebuie: ai avut-o.

- Atunci ce-ţi mai baţi gura să mă-ntrebi, Ray?

- Pentru că-i nesănătos.

- Ce?

- Toată situaţia asta, Ol. Ascultă la mine, aşa ceva nu s-a întâmplat cu tine niciodată. Niciodată n-ai pus aşa un embargo pe detalii - şi tocmai faţă de mine. Nu-mi spui nimic. E ilegal. E nesănătos. Doamne sfinte, ce naiba poate face atât de deosebit?

- Ray, dragă, într-un amor serios…

- Amor?

- Să nu te-apuci să spui că-i o vorbă murdară.

- La vârsta ta? Amor? Dumnezeule Doamne, mă înspăimânţi, mi-e frică.

- Ţi-e frică? Şi pentru ce? Ce-ţi închipui, că m-am ţăcănit?

- Mă tem pentru situaţia ta de burlac, Ol; pentru libertate. Pentru viaţa ta!

Săracul Ray. Vorbea serios.

- Te temi c-ai să pierzi un coleg de dormitor, ei?

- Aiurea. Am chiar un coleg în plus: de când dumneaei petrece atâta timp cu tine aici.

Mă pregăteam de concert, aşa că dialogul nostru trebuia să ia sfârşit foarte curând.

- Lasă morcovul, Raymond. O s-avem garsoniera aceea la New York. Alte bambine noi în fiecare seară! Să vezi ce viaţă o să fie!

- Nu-mi spune mie de morcov. Puştoaica asta te-a înhăţat, Ol, ascultă ce-ţi spun.

- Aiurea: totul e dirijat; fii calm când îţi spun!

Tocmai îmi potriveam nodul cravatei, pornind-o către uşă. Stratton nu părea prea lămurit.

- Hei, Ollie?

- Da!

- Dar ai avut-o, este?

- Dumnezeule, Stratton!

Nu mergeam la concert cu Jenny; mergeam de astă dată, s-o văd. În acea seară, la Dunster Hall, "Bach Society" cânta al cincilea concert brandenburgic şi Jenny era solistă la clavecin. O ascultasem, fireşte, de nenumărate ori, niciodată însă cu orchestră şi public. Doamne, cât eram de mândru! N-a făcut, din câte mă pricep, nici o greşeală.

- Ai fost nemaipomenită, i-am mărturisit la ieşire.

- Asta arată cât de mult te pricepi la muzică.

- Mă pricep destul.

Ne aflam în perimetrul Dunster Hall. Era o după-amiază de aprilie când ai impresia că la Cambridge, Massachussetts, primăvara soseşte de-adevăratelea. Colegii ei se perindau prin apropiere (inclusiv Martin Davidson, care mă bombarda cu taciturne priviri duşmănoase), aşa că mi-a fost imposibil să mă lansez cu ea în demonstraţii despre chei, solfegii şi game.

Am traversat Memorial Drive şi am luat-o de-a lungul apei.

- Potoleşte-ţi entuziasmele, Barrett. Fă-mi plăcerea asta. Nu cânt deloc extraordinar. Sunt pur şi simplu OK. Nici măcar la nivelul unei "reprezentative universitare" Doar OK. Asta-i tot: OK?

Ce mai puteam să spun, când singură declina în acest fel orice elogiu?

- OK. Cânţi OK. Vreau să mai spun un singur lucru: să te ţii de treabă tot aşa.

- Ce-ţi veni? Cine-ţi spune că n-am să mă ţin de treabă? Am să iau chiar lecţii cu Nadia Boulanger...

Ce naiba mai era şi asta? Din felul brusc cum n-a mai adăugat nimic, am înţeles numaidecât că o luase gura pe dinainte.

- Cine? am întrebat eu intrigat.

- Nadia Boulanger. O profesoară celebră. La Paris. Ultimele cuvinte le rostise însă cam precipitat.

- La Paris? am întrebat eu pe invers, domol.

- Nu ia americani decât pe ochi şi pe sprânceană. Am avut un noroc colosal. E o bursă fantastică.

- Jennifer, să nu spui că pleci la Paris.

- Dar n-am văzut Europa niciodată. Abia aştept să plec, s-o văd.

Am apucat-o de umeri. Poate devenisem brutal, nu ştiu.

- Ascultă: şi de cât timp păstrezi secretul ăsta pentru tine?

Atunci, pentru prima dată Jenny nu m-a putut privi în ochi.

- Ollie, nu fi stupid, spuse ea. E inevitabil.

- Ce-i inevitabil?

- Absolvim ultimul an şi ne vedem de treabă, fiecare pe calea lui. Tu mergi la Drept ...

- Moment: explică-mi te rog la ce te referi.

Acum mă privea drept în ochi. Şi expresia feţei ei tristă.

- Preppie, familia ta e foarte bogată, eu sunt un zero din punct de vedere social.

O ţineam mai departe de umeri.

- Nu văd ce naiba are chestia asta de-a face cu "fiecare pe calea lui". Acum suntem împreună; suntem fericiţi.

- Ollie, nu fi stupid, a repetat ea. Harvard e ca sacul lui Moş Crăciun. Poţi îndesa în el fel de fel de jucării: tot ce-ţi trece prin cap. Dar a doua zi, sacul se răstoarnă cu gura-n jos şi e golit; gata sărbătoarea...

Ezită.

- ... şi atunci trebuie să te întorci de unde ai plecat.

- Vrei să spui c-ai să te-ntorci să toci tăieţei la Cranston, Rhode Island?

Spuneam lucruri disperate.

- Paste făinoase, corectă ea. Şi nu glumi pe socoteala tatălui meu.

- Dar atunci, Jenny, te implor, nu mă părăsi.

- Dar atunci, Ollie, despre bursă ce-ai de spus? Şi despre Paris ce-ai de spus? Despre Parisul pe care nu l-am văzut niciodată?

- Dar despre căsătoria noastră ce-ai de spus?

Eu eram cel ce scosese aceste cuvinte, deşi pentru o fracţiune de secundă nici nu mi-a venit să cred că ieşiseră din gura mea.

- A spus cineva ceva de căsătorie?

- Da, eu. Ţi-o spun acuma.

- Vrei să devin soţia ta?

- Da.

Înclină capul, fără să zâmbească, şi întrebă doar :

- Pentru ce?

Am privit-o drept în ochi.

- Pentru că, am spus.

- Oh, făcu ea. Nu-i un motiv chiar atât de rău ...

M-a luat de braţ (nu de mânecă, de astă dată) şi am pornit mai departe amândoi de-a lungul apei. Nu mai era, într-adevăr, nimic de adăugat.