Nils Holgersson (19)

Capul de la sudul insulei Öland

La extremitatea de miazăzi a insulei Öland se află un vechi domeniu regal, numit Ottenby. E o proprietate destul de mare, care se întinde de la un ţărm la altul, de-a curmezişul insulei, şi e renumită prin faptul că aici exista înainte vreme mult vânat. În secolul al XVII-lea, când regii veneau la vânătoare pe această insulă, întregul domeniu nu era decât un parc mare de cerbi. În secolul al XVIII-lea se afla acolo o herghelie pentru prăsirea cailor de rasă şi o stână cu câteva sute de oi. Azi nu mai există la Ottenby nici cai de rasă, nici oi, ci numai herghelii mari de cai de remontă pentru regimentele de cavalerie.

În toată ţara nu se găseşte, de bună seamă, un loc mai bun şi mai potrivit pentru creşterea animalelor. De-a lungul coastei răsăritene se întinde, pe o distanţă de doi kilometri şi jumătate, fostul islaz al oilor, cea mai mare câmpie din toată insula, pe care animalele pot să pască şi să se zbenguie în toată libertatea. Tot acolo se află şi vestita dumbravă Ottenby, cu stejari de sute de ani, care dau umbră şi oferă adăpost împotriva vânturilor puternice, care bat pe insulă. Nu trebuie uitat nici zidul cel lung ce desparte domeniul Ottenby, de la un ţărm la altul, de restul insulei, astfel că animalele pot să pască pe toată întinderea lui fără să aibă nevoie să treacă pe teritoriul învecinat, unde nu sunt apărate atât de bine.

Nu este însă de ajuns că la Ottenby se află multe animale domestice. Cele sălbatice şi-au făcut socoteala că un domeniu regal le poate adăposti şi pe ele, ceea ce explică de ce trăiesc în număr atât de mare acolo. Pe lângă cerbii de rasă veche, iepurii, călifarii şi potârnichile care se găsesc aici primăvara şi la sfârşitul verii, acest domeniu este şi loc de popas şi odihnă pentru mii de păsări călătoare. Lor le place îndeosebi să pască pe ţărmul mlăştinos de miazăzi, dincoace de fostul islaz al oilor.

Într-un sfârşit, când gâştele sălbatice, împreună cu Nils Holgersson, ajunseră deasupra insulei Öland, ele coborâră să poposească pe acel ţărm, ca şi toate celelalte păsări. Insula era învăluită de o ceaţă la fel de groasă ca şi aceea care plutea deasupra mării.

Năpârstoc rămase uimit de numărul mare de păsări pe care îi fu dat să le vadă pe o fâşie atât de îngustă a ţărmului. Era un ţărm jos, presărat cu pietre, cu bălţi şi cu multă iarbă de mare aruncată de valuri. Dacă ar fi fost după el, n-ar fi ales pentru nimic în lume un astfel de loc de odihnă, dar pentru păsări acolo era raiul pe pământ. Raţele sălbatice şi gâştele sure s-au dus să pască pe islaz. Becaţinele şi alte păsări de ţărm stăteau pe lângă apă, iar bodârlanii se aflau în mare număr la pescuit. Dar însufleţirea cea mai vie domnea pe bancurile lungi de iarbă de mare împrăştiate de-a lungul coastei. Păsările stăteau acolo strâns lipite unele de altele şi ciuguleau gâze, care se aflau, de bună seamă, în număr nesfârşit de mare, căci nu se auzea niciun protest că nu aveau mâncare destulă.

Cele mai multe trebuiau să-şi continue călătoria şi nu se opriseră acolo decât pentru un scurt popas. De îndată ce căpetenia vreunui stol găsea de cuviinţă că tovarăşele ei de drum se odihniseră îndeajuns, le şi îndemna:

— Acum, pregătiţi-vă de plecare!

— Mai stai, mai stai! Nu ne-am săturat încă! răspundeau păsările din stol.

— Voi credeţi că am de gând să vă las să vă ghiftuiţi bine, ca pe urmă să nu vă mai puteţi mişca?... le lua la rost conducătoarea stolului.

Şi, dând din aripi, o pornea la drum. Dar era nevoită totuşi să se mai întoarcă de câteva ori, întrucât celelalte păsări nu voiau s-o urmeze.

Dincolo de ultimele bancuri de iarbă de mare se afla un stol de lebede. Nu se gândeau câtuşi de puţin să treacă pe uscat, preferând să stea pe loc şi să se legene pe apă. Din când în când îşi cufundau gâturile, ca să scoată de-ale mâncării de pe fundul mâlos. Când nimereau câte ceva bun, scoteau strigăte de bucurie, de parcă ar fi răsunat nişte trâmbiţe. Auzind lebedele lângă ţărm, Năpârstoc dădu fuga pe bancurile de iarbă de mare. Până atunci nu mai văzuse de aproape lebede sălbatice. Fiind băiat norocos, ajunse repede lângă ele.

Nu auzise numai el strigătul lebedelor. Gâştele sălbatice şi cele sure, precum şi lişiţele şi bodârlanii care înotau printre bancurile de iarbă de mare dădură fuga şi se adunară roată în jurul stolului de lebede, să se uite la ele. Văzând atâta păsăret în jurul lor, lebedele se umflau în pene, îşi întindeau aripile ca nişte pânze de corabie şi îşi înălţau gâturile. Uneori, câte una din ele înota până la o gâscă, până la un bodârlan mare sau până la o lişiţă şi binevoia să-i spună câteva cuvinte. Păsările cărora li se adresa păreau că abia cutează să ridice pliscul, ca să-i răspundă.

Un bodârlan mic şi negru, care era un ghiduş şi jumătate, nu mai putu suferi atmosfera aceea solemnă. Se cufundă la repezeală şi dispăru sub apă. Una din lebede scoase îndată un strigăt şi începu să înoate cu repeziciune, făcând apa să spumege. Se opri apoi să privească cu acelaşi aer maiestuos dinainte. Pe urmă începu să strige la fel a doua şi a treia oară.

Bodârlanul cel mic nu mai putea rămâne totuşi cufundat în apă. Ieşi la suprafaţă negru şi plin de răutate. Lebedele se năpustiră atunci asupra lui. Văzându-l însă atât de pricăjit, se întoarseră, ca şi cum ar fi voit să arate că nu au chef să-şi pună mintea cu el. Bodârlanul se cufundă atunci din nou şi le ciupi iar de picioare. Lucrul ăsta le supără, fireşte. Partea proastă era însă alta: că nu-şi mai puteau păstra demnitatea... Deodată se hotărâră. Prinseră a bate aerul cu aripile, făcând un zgomot, asurzitor, merseră o bucată bună de drum, ca şi cum ar fi alergat pe apă, iar după aceea îşi luară vânt şi se înălţară în văzduh.

După plecarea lebedelor, celelalte păsări le simţiră lipsa, iar cele care se distraseră cu poznele micului bodârlan îl dojeniră pentru îndrăzneala lui.

Năpârstoc se întoarse pe uscat, de unde venise. Acolo se aşeză să privească joaca becaţinelor. Acestea semănau cu nişte cocori mărunţi. Ca şi ei, aveau trupuri mici, picioare şi gâturi lungi şi se mişcau cu sprinteneală, dar nu erau cenuşii, penele lor bătând în negru. Stăteau aliniate într-un şir lung pe ţărm, în bătaia necontenită a valurilor care le împroşcau cu stropi. Cum venea un val spre ele, tot şirul se dădea ca racul înapoi. Când se retrăgea, veneau pe locul dinainte. Şi tot aşa, ceasuri întregi...

Cele mai frumoase dintre toate păsările erau călifarii. Se înrudeau, desigur, cu raţele sălbatice obişnuite, având ca şi acestea trupuri grele şi îndesate, ciocuri late şi labe înotătoare, însă erau mult mai împodobite. Aveau pene albe, iar în jurul gâtului, un colier lat şi galben. Rotogoalele de pe aripi străluceau în verde, roşu şi negru, iar către margini erau negre. Pene negre şi verzi, care făceau ape ca mătasea, le împodobeau capul.

Cum apărură pe ţărm, celelalte păsări începură, care mai de care:

— Ia uitaţi-vă la ele! Nu-i aşa că ştiu să se gătească?

— Dacă n-ar fi atât de frumoase, n-ar avea nevoie să-şi îngroape cuiburile în pământ, ci le-ar avea la lumina zilei, ca şi alte păsări... fu de părere un răţoi sălbatic, negru ca smoala.

— Oricum ar fi ele, nasul le strică tot chichirezul! zise o gâscă sură.

Aşa şi era în adevăr. Călifarii aveau la rădăcina pliscului un cucui mare care numai bine nu le şedea.

În faţa ţărmului zburau deasupra apei pescăruşi şi rândunele de mare care pescuiau.

— Cum se cheamă peştele pe care-l prindeţi voi? vru să ştie o gâscă sălbatică.

— Răspăr – răspunse un pescăruş – răspăr de Öland. E cel mai bun răspăr din lume. Nu vrei să-l guşti?

Zbură apoi spre gâscă, ţinând în gură doi peştişori, şi voi să i-i dea.

— Ptiu!... Tu crezi că noi mâncăm astfel de scârboşenii? zise gâsca sălbatică.

A doua zi în zori, ceaţa tot nu se ridicase. Gâştele sălbatice se duseseră la păscut pe islaz, dar Năpârstoc coborî iar pe ţărm să strângă scoici. Erau destule doar. Gândindu-se că în ziua următoare avea să fie, poate, într-un loc unde nu se găsea nimic de mâncare, se hotărî să-şi facă un rost de un săculeţ pe care să-l umple cu scoici. Găsi pe islaz nişte rogoz uscat şi tare şi începu să-şi împletească o raniţă. Treaba asta îi luă câteva ceasuri, dar băiatul rămase mulţumit de ce făcuse.

Pe la amiază, gâştele sălbatice veniră în goană să-l întrebe dacă nu-l văzuse cumva pe gâscanul cel alb.

— Nu l-am văzut deloc! M-am preumblat toată vremea singur, răspunse băiatul.

— A stat cu noi până mai adineauri – zise Akka – dar acum nu mai ştiu unde e...

La auzul acestor vorbe, Năpârstoc sări ca ars, speriat foarte. Apoi le întrebă pe gâşte dacă nu dăduse târcoale pe acolo vreo vulpe, vreun vultur, ori dacă nu văzuseră vreun om prin apropiere. Dar niciuna din ele nu observase să se fi ivit vreo primejdie. Pesemne că gâscanul se rătăcise în ceaţă.

În orice chip ar fi dispărut gâscanul, pentru băiat nenorocirea era la fel de mare, astfel că el plecă îndată să-l caute. O luă spre miazăzi, pe ţărmul mării, şi merse neabătut până la far şi la tunul pentru împroşcat ceaţa de la extremitatea insulei. Pretutindeni pe unde trecea era acelaşi furnicar de păsări. Gâscanul însă, nicăieri. Se duse şi la casa fermei din Ottenby. Scotoci toate scorburile bătrânilor stejari din dumbravă, dar nu-l află nici acolo. Căută el ce căută, până când începu să se lase amurgul. Atunci trebuie să se înapoieze pe coasta de răsărit. Mergea cu paşi greoi, cuprins de o nespusă tristeţe. Nu ştia ce avea să se întâmple cu ei dacă nu găsea gâscanul. Pentru Năpârstoc nu putea să fie o pierdere mai dureroasă.

Mergând aşa pe izlaz, văzu deodată prin ceaţă ceva mare şi alb. Era chiar gâscanul. Nu păţise nimic, era teafăr şi-şi arăta bucuria că avea să fie iarăşi împreună cu tovarăşii săi. Ceaţa, spuse el, îl ameţise şi din pricina asta toată ziulica pribegise în neştire pe izlaz. De bucurie, Năpârstoc îi cuprinse gâtul cu braţele şi-l rugă să fie cu băgare de seamă pe viitor şi să nu se mai despartă de ai săi. Gâscanul îi făgădui din toată inima. Da, niciodată nu va mai face aşa ceva.

În dimineaţa următoare însă, pe când băiatul strângea scoici pe ţărm, gâştele sălbatice veniră din nou într-un suflet la el să-l întrebe unde este gâscanul.

Năpârstoc habar n-avea. Gâscanul dispăruse iar. Se rătăcise pesemne în ceaţă, ca şi în ajun. Îngrozit nevoie mare, băiatul fugi repede să-l caute. Găsi un loc unde zidul de la Ottenby era surpat, aşa că se putu căţăra pe el. Cutreieră apoi ţărmul care se lărgea treptat, ajungând atât de mare, încât se aflau pe el ogoare, livezi şi gospodării ţărăneşti, cât şi tăpşanul de sus, care ocupa jumătate din insulă. Aici nu se aflau alte clădiri decât mori de vânt, iar covorul de verdeaţă ce-l acoperea era atât de subţire, încât se vedea lucind sub el terenul calcaros.

Pe gâscan nu-l găsi nicăieri. Înserând iar, băiatul fu nevoit să se înapoieze la ţărm. De astă dată era încredinţat că-şi pierduse definitiv tovarăşul de drum. În deznădejdea lui, nu ştia ce să mai facă.

Se căţără iar pe zid şi numai că auzi o piatră căzând nu departe de el. Întorcându-se cu faţa într-acolo, ca să vadă ce s-a întâmplat, i se păru că zăreşte ceva ce se mişcă pe o movilă de pietre la poalele zidului. Se apropie tiptil de locul acela şi-l văzu pe gâscan urcându-se anevoie pe movilă, cu nişte fire de rădăcini în gură. Gâscanul nu-l observase pe băiat, iar acesta nu suflă o vorbă, voind să descopere pricina care-l făcea pe Martin să dispară mereu.

Iar pricina o descoperi îndată. Sus, deasupra movilei de pietre, se afla, o gâscă sură care tresărea de bucurie ori de câte ori se ivea gâscanul. Năpârstoc se dădu mai aproape, ca să audă ce-şi spuneau cei doi, şi din vorbele lor află că gâsca era rănită la una din aripi, astfel că nu putea să zboare. Stolul din care făcuse parte plecase şi o lăsase acolo de izbelişte. În ajun, când gâscanul o auzise văicărindu-se şi se dusese la ea, era lihnită de foame. Pe urmă, gâscanul avusese grijă mereu să-i aducă ceva de mâncare. Trăgeau amândoi nădejde că până la plecarea lui Martin de pe insulă, ea se va înzdrăveni, dar până la acel ceas sărmana gâscă tot nu putea să umble, necum să zboare. Era foarte mâhnită din această cauză, dar gâscanul o îmbărbăta, spunându-i că nu va pleca aşa de curând. În cele din urmă se despărţi de ea, făgăduindu-i că va veni iar a doua zi.

Năpârstoc îl lăsă să plece şi pe urmă se furişă el însuşi pe movila de pietre. Era supărat că gâscanul îşi bătuse joc de el şi voia să-i spună acelei gâşte să nu pună temei pe vorbele lui. El îi era stăpân şi gâscanul urma să-l ducă în Laponia, în tovărăşia gâştelor sălbatice, şi nu putea deci să rămână acolo de dragul ei... Văzând-o însă de aproape, băiatul înţelese de ce gâscanul nu voise să-i spună şi lui că o ajuta. Gâsca avea un căpşor de mai mare dragul. Penele ei erau catifelate, iar ochii blânzi şi rugători.

Cum îl văzu pe Năpârstoc, dădu să fugă. Aripa stângă era însă desprinsă şi se târa pe pământ, aşa că pasărea nu putea să facă nicio mişcare.

— Nu-ţi fie teamă de mine! zise băiatul, fără a mai fi supărat, cum voise să pară. Eu sunt Năpârstoc, tovarăşul de drum al gâscanului Martin, adăugă el.

Rămase apoi locului, neştiind ce să mai spună.

La animale surprinzi uneori un gest, o privire, un fel de a se comporta, care te face să te întrebi ce fel de vieţuitoare sunt. Te miri parcă să nu le vezi transformate în fiinţe omeneşti. Aşa era şi cu gâsca cea sură. Când băiatul îi spuse cine era, ea îşi plecă gâtul şi capul în faţa lui cu atâta graţie şi i se adresă cu un glas aşa de frumos, încât lui Năpârstoc abia îi venea să creadă că-i vorbea o gâscă.

— Mă bucur nespus de mult c-ai venit aici să-mi dai o mână de ajutor! glăsui ea. Gâscanul cel alb mi-a spus că nu se află în toată lumea o fiinţă mai bună la suflet şi mai înţeleaptă ca tine.

Rostise aceste cuvinte cu atâta demnitate, că băiatul se simţi de-a dreptul mişcat. „Asta nu poate fi pasăre – îşi zise el – ci de bună seamă o domniţă fermecată!...”

Îi făcu o mare plăcere s-o ajute şi îşi băgă amândouă mâinile sub pene, ca să-i pipăie osul aripii. Osul nu era rupt, ci doar desprins din încheietură. Băiatul vârî degetul în scobitura încheieturii şi-i zise scurt, aproape poruncitor:

— Stai aşa!

Apoi apucă deodată osul şi-l aşeză la locul lui. Ca pentru o primă încercare, treaba merse destul de repede şi de bine. Sărmana gâscă avea însă dureri cumplite. Ea scoase un singur ţipăt sfâşietor, după care se prăvăli pe mormanul de pietre, fără să mai dea niciun semn.

Năpârstoc trecu printr-o spaimă îngrozitoare. Voise s-o ajute şi când colo pasărea zăcea acum fără simţire... Sări jos de pe movilă şi o luă la picior, simţindu-se nespus de vinovat, de parcă ar fi ucis o fiinţă omenească.

În dimineaţa următoare era senin. Ceaţa se ridicase şi Akka spuse gâştelor sălbatice să se pregătească de drum. Toate erau bucuroase să plece, numai gâscanul se împotrivea. Năpârstoc înţelese imediat că nu voia să se despartă de gâsca cea sură, Akka nu ţinu totuşi seamă de şovăiala gâscanului şi porni la drum.

Băiatul sări în spatele gâscanului, iar acesta se luă după stol, dar încet şi în silă. Năpârstoc se bucura că pleacă de pe insulă. Avea mustrări de cuget din pricina gâştei celei sure şi nu voia să-i spună tovarăşului său ce se petrecuse, când căutase s-o vindece. „E mai bine ca gâscanul să nu afle nimic în privinţa asta!...” îşi zicea el. Totodată se mira de Martin că se îndurase să plece fără protejata lui.

Gâscanul făcu însă deodată cale întoarsă. Gândul la gâsca în suferinţă nu-l părăsise nicio clipă. Nu-i mai păsa de călătoria spre Laponia. Nu putea să le urmeze pe gâştele care-i fuseseră tovarăşe de drum până atunci, când ştia că cealaltă rămăsese singură, bolnavă şi muritoare de foame.

Din câteva bătăi de aripă ajunse la movila de pietre. Acolo însă n-o mai găsi pe gâscă.

— Dunfin! Dunfin! Unde eşti! strigă gâscanul.

Băiatul se gândea că pesemne venise vreo vulpe şi o mâncase, dar în clipa următoare auzi un glas nespus de atrăgător răspunzând:

— Aici sunt, gâscane! Aici sunt! Mi-am făcut baia de dimineaţă.

Teafără şi voioasă, gâsculiţa venea, în adevăr, de la scăldătoare şi povesti cum îi pusese Năpârstoc aripa la loc, adăugând că se simţea acum bine şi era gata să pornească şi ea la drum în tovărăşia lor.

Picăturile de apă sclipeau ca nişte mărgăritare pe penele-i mătăsoase, şi băiatului i se păru iarăşi că era o mică domniţă

P20