Din povestile lui O. Henry (12)

Prinţul din hăţişuri

In fine, se făcuse ora nouă şi truda chinuitoare a zilei se sfîrşise. Lena urcă în camera ei, la al treilea etaj de la hotelul „Cariera de piatră". Robotise din zorii zilei, făcînd munca unei femei adulte, frecînd podelele şi spălînd farfuriile şi cănile grele de limonit, strîngînd măturile şi aducînd apă şi lemne în hanul deprimant şi gălăgios, ori de cîte ori fusese nevoie.

Zgomotul de la cariera de piatră din timpul zilei în­cetase — exploziile, foratul, scîrţîitul marilor macarale, strigătele maiştrilor, încărcatul şi expediatul vagoanelor-platformă care transportă blocuri masive de calcar. Jos, în biroul hotelului, trei sau patru muncitori ocărau şi mormăiau în jurul unui joc de dame care se întinsese pînă tîrziu în noapte. Prin încăperi atîrnau mirosurile grele de came fiartă, grăsime încinsă şi cafea ieftină, ca o ceaţă deprimantă.

    Lena aprinse un muc de lumînare şi se aşeză pe scaunul de lemn, sfîrşită. Avea unsprezece ani, era slăbuţă şi sub­nutrită. Îşi simţea spatele înţepenit şi mîinile şi picioa­rele o dureau. Dar cel mai rău o durea inima. Şi ultima picătură se adăugase la paharul şi aşa prea mare cu sufe­rinţe. I-l luaseră pe Grimm. Seara, de fiecare dată, oricît de obosită s-ar fi simţit, se ducea la Grimm pentru a afla alinare şi speranţă. De fiecare dată, Grimm îi şoptise că prinţul ei din poveşti va sosi s-o izbăvească de vrăjile cele rele. In fiecare seară prinsese curaj şi noi puteri de la Grimm.

Oricare ar fi fost povestea pe care o citea, nu se putea să nu găsească o asemănare cu propria ei soartă. Copilul pierdut al tăietorului de lemne, fetiţa nefericită care pă­zea gîştele, fiica vitregă persecutată, micuţa închisă în coliba vrăjitoarei — toate erau nişte deghizări transpa­rente pentru Lena, slujnica de bucătărie oropsită din ho­telul „Cariera de piatră". Şi ori de cîte ori lucrurile luau o întorsătură proastă, sosea în ajutor zîna bună sau prin­ţul cel viteaz.

La fel şi aici, în castelul căpcăunului, subjugată de o vrajă haină, Lena se bizuise pe Grimm şi aşteptase, tînjind să vadă cum binele biruie puterile răului. Dar cu o zi înainte, doamna Maloney găsise cartea la ea în cameră şi i-o luase, declarînd cu glas aspru că servitorii nu au voie să citească seara, pentru că aşa nu dorm suficient şi nu lucrează cum trebuie a doua zi. Poate oare o fiinţă de unsprezece ani, care trăieşte departe de mămica ei, şi n-a avut niciodată parte de timp pentru joacă, să trăiască fără să citească deloc din Grimm? Încercaţi şi o să vedeţi ce greu vă vine.

Casa Lenei era în Texas, printre dealurile domoale de pe rîul Pedernales, într-un orăşel numit Fredericksburg. Cei din Fredericksburg sunt toţi nemţi. Serile stau la mă­suţe scunde pe trotuar şi beau bere şi joacă pinaclu şi stos. Sunt oameni foarte economi.

Printre ei, cel mai econom era Peter Hildesmuller, ta­tăl Lenei. De aceea fusese Lena trimisă să muncească într-un hotel la cariera de piatră, la treizeci de mile depăr­tare. Fata cîştiga trei dolari pe săptămînă, pe care Peter îi adăuga la averea bine păzită. Peter avea ambiţia de a ajunge la fel de înstărit ca vecinul lui, Hugo Heffelbauer, care fuma dintr-o pipă de spumă de mare de trei picioare lungime, şi în fiecare seară avea la cină Wiener schnitzel şi Hassenpfeffer(*). Iar Lena era acum destul de mare ca să muncească şi să ajute la strîngerea averii. Dar dacă puteţi, închipuiţi-vă ce înseamnă să fii condamnat la vîrsta de unsprezece ani să-ţi părăseşti sătucul de pe Rin ca să trudeşti la castelul căpcăunului, unde trebuie să alergi să-i serveşti pe alţi căpcăuni, în timp ce ei devorează vaci şi oi, mîrîind înfricoşător şi bătînd în podea cu bocancii lor grosolani din care se împrăştie un nor de praf de cretă, pe care trebuie apoi să-l mături şi să-l rîcîi cu degetele slăbite şi chircite. Şi, în plus, să ţi se ia şi Grimm!

Lena deschise o cutie goală, veche, care pe vremuri conţinuse floricele, şi scoase o foaie de hîrtie şi un ciot de creion. Voia să-i scrie mamei. Tommy Ryan urma să pună scrisoarea la poştă, la Ballinger. Tommy avea şaptesprezece ani, lucra la carieră şi se ducea în fiecare zi acasă la Ballinger; acum aştepta în umbra ferestrei ca Lena să-i arunce scrisoarea. Numai aşa putea să trimită veşti acasă, la Fredericksburg. Doamnei Malonev nu-i plăcea ca fata să scrie scrisori.

Mucul de luminare se topea iute, aşa că Lena rupse repede cu dinţii lemnul din jurul vîrfului creionului şi începu. Scrisoarea avea următorul cuprins :

„Dragă mămico, îmi doresc nespus să te văd. Şi pe Gretel şi pe Heinrich şi pe micuţul Adolf. Sunt obosită rău de tot. Vreau să te văd. Azi, doamna Maloney m-a pălmuit şi nu mi-a dat cina. N-am putut să car multe lemne pen­tru că m-a durut mîna. Ieri mi-a luat cartea. Adică „Po­veştile Fraţilor Grimm“ pe care mi le-a dat unchiul Leo. Nu făceam niciun rău că citeam cartea. Încerc să muncesc cît pot de bine, dar este multă treabă de făcut. Citeam doar puţin în fiecare seară. Mămico dragă, să-ţi spun ce om de gînd să fac. Dacă mîine nu trimiţi după mine să mă iei acasă, am să mă duc la rîu, într-un loc adînc, şi mă înec. Cred că e un păcat să te îneci, dar vreau să te văd şi nu am cum altfel. Sunt foarte obosită şi Tommy aşteaptă să-i dau scrisoarea.Iartă-mă, mămico, dacă am să fac asta.

A ta care te iubeşte şi te respectă, Lena

Tommy aşteptă răbdător pînă cînd fata termină scri­soarea şi, cînd fereastra se deschise şi i-o aruncă, o luă şi porni să urce dealul. Lena suflă în lumînare şi, fără să se dezbrace, se cuibări pe salteaua de pe duşumea.

La ora zece şi jumătate, bătrînul Ballinger ieşi din casă în papuci, se sprijini de stîlpul porţii şi-şi fumă pipa. Se uită în josul drumului lat, alb în lumina lunii, şi-şi frecă glezna cu degetul mare de la celălalt picior. Se făcuse timpul să fie ridicată corespondenţa pentru Fredericksburg.

Bătrînul Ballinger aşteptase numai cîteva minute, cînd auzi tropotele iuţi ale micului atelaj de catîri negri ai lui Fritz; imediat căruţa cu coviltir trase în faţa porţii. Oche­larii mari ai lui Fritz luciră în lumina lunii şi el îi adresă lui Ballinger un salut cu vocea răsunătoare. Poştaşul sări din căruţă şi scoase hamurile de pe catîri, pentru că în­totdeauna le dădea ovăz la Ballinger.

Cît timp catîrii se hrăneau din straiţe, bătrînul Ballin­ger aduse sacul poştal şi-l aruncă în căruţă.

Fritz Bergman avea trei sentimente, sau, ca să fim mai corecţi, patru — pentru că perechea de catîri merită să fie socotită individual. Catîrii erau principala distrac­ţie şi ocupaţie a existenţei sale. Pe urmă veneau, în ordine, împăratul Germaniei şi Lena Hildesmuller.

—     Ia spune-mi, zise Fritz cînd era gata să pornească, e prin sac freo scrisoare pentru Frau Hildesmuller de la micuţa Lena de la carieră? În ultima care a sosit scria că era puţin polnafă. Maică-sa e foarte îngrijorată.

—     Da, răspunse Ballinger, e o scrisoare pentru doamna Helterskelter, sau cum o mai cheamă. A adus-o Tomnvy Ryan. Lucrează acolo, zici?

—     La hotel, strigă Fritz în timp ce-şi aduna frîurile; are doar unsprezece ani şi nu-i mai mare ca un caltaboş. Zgîrie-brînză de Peter Hildesmuller! într-o bună zi am să-i dau freo cîteva cu o pîtă pe scăfîrlie de-o să-l scot din oraş. S-ar putea ca în scrisoarea asta Lena să scrie că se simte mai bine. Aşa că o să se pucure maică-sa. Auf wiedersehen, Herr Ballinger — e frig acum noaptea, vezi să nu răceşti la picioare.

—     La revedere, Fritzy. Ai o noapte răcoroasă şi plăcută înainte.

Catîrii mici şi negri urcară drumul în trapul lor regu­lat, în timp ce Fritz, cu glasul bubuitor, le adresa din cînd în cînd cuvinte de îmbărbătare şi răsfăţ.

Cu asta se ocupă poştaşul pînă ajunse la codrul des de stejari, la opt mile depărtare de Ballinger. Aici, gîndurile îi fură împrăştiate de focuri bruşte de pistol şi de chiui­turi, ca şi cum ar fi fost un întreg trib de indieni. Un grup de centauri în galop se adunară în jurul diligenţei poştale. Unul dintre ei se aplecă deasupra roţii din faţă şi, ţinîndu-l pe vizitiu în bătaia armei, îl somă să oprească. Ceilalţi apu­cară hăţurile lui Donder şi Blitzen.

—    Donnerwetter! strigă Fritz, cu o voce răsunătoare, wass ist? Ia mîna de pe catîri! Asta e poşta Statelor Unite!

—    Mişcă, olandezule! lălăi o voce melancolică. Nu vezi că eşti împresurat? întoarce catîrii şi dă-te jos.        ,

Se cuvine să menţionăm aici, pentru faima proastă atît de răspîndită a lui Hondo Bill, precum şi pentru rea­lizările de mare amploare sâvîrşite, că atacul poştei din Fredericksburg nu era rodul unei încercări temerare. Aşa cum leul, în căutarea unei prazi pe măsură, poate să pună laba în calea sa şi pe cîte un iepure răzleţ, la fel Hondo Bill şi banda sa se abătuseră zburdalnici asupra paşnicului transport al lui Meinherr- Fritz.

Adevăratul şi sinistrul lor raid de noapte avusese loc mai înainte. Fritz, sacul său poştal şi catîrii sosiseră ca o relaxare plăcută şi binevenită, după îndatoririle aprige ale profesiunii lor. La douăzeci de mile spre sud-est, se afla un tren cu locomotiva scoasă din funcţiune, pasagerii isterizaţi, cu un vagon de poştă şi unul de bagaje prădate. Asta era de fapt îndeletnicirea serioasă a lui Hondo Bill şi a bandei sale. Avînd o captură destul de bogată de banc­note şi argint, hoţii făceau un ocol spre vest, printr-o legiune mai puţin populată, cu intenţia de a trece printr-un vad în Rio Grande pentru a se pune la adănost în Mexic. Prada din tren îi transformase pe dihorii speriaţi din tu­fişuri în ciocîrlii vesele.

Fritz coborî în drum, punîndu-şi iar ochelarii care-i fu­seseră scoşi, cu o demnitale ultragiată şi cu o spaimă gro­zavă. Banda descălecase şi cînta, ţopaia şi chiuia, expri mîndu-şi astfel deplina satisfacţie cu privire la vesela viaţă de proscris. Rogers „Şarpele cu clopoţei”, care ţinea catîrii, trase cam tare de frîul lui Donder cel cu botul fraged - aşa că acesta se dădu înapoi şi scoase un sforăit de durere şi protest. Intr-o clipa, Fritz, cu un răcnet plin de mînie, se repezi la zdravănul Rogers şi începu să-i care hoţului surprins pumni cu nemiluita.

—    Ticălosule! urla Fritz. Cîine, itiotule! Catîrul ăsta are o rană la pot! O să vă zbor capetele, hoţilor!

—     Hi-hi! răcnea „Şarpele cu clopoţei", tăvălindu-se de rîs şi ferindu-şi capul, luaţi-l careva pe cotorul ăsta de varză de pe mine!

Unul din hoţi îl trase pe Fritz înapoi de poala hainei şi pădurile răsunară de vociferările „Şarpelui cu clopoţei”.

—    Mă, caltaboş nenorocit, strigă el binevoitor. Nu-i chiar un nemernic ăsta, deşi e olandez. Repede s-a băgat în bucluc pentru animal, nu? Îmi place să văd cum oa­menii ţin la cai, chiar dacă sunt catîri. Ce s-a mai repezit zurliul la mine! Hoo, catîre, că n-o să-ţi mai fac nici un rău.

Poate că sacii poştali n-ar fi fost deschişi, dacă Ben „Capriciosul”, locotenentul, n-ar fi avut o anume isteţime care se părea că promite alte fărădelegi.

—     Ştii ceva, şefule, se adresă el lui Hondo Bill, s-ar putea să găsim nişte lucruri interesante prin sacii poş­tali. Am făcut afaceri cu cai cu olandezii din Fredericks­burg şi ştiu cum procedează nătărăii ăştia. Trimit mulţi bani cu poşta în oraş. Îşi riscă o mie de dolari înfăşuraţi în hîrtie, ca să nu plătească formalităţile la bancă, să-i trimită ea.

Hondo Bill, înalt de aproape doi metri, cu o voce blîndă, dar aprig în acţiune, începu să tragă sacii din spatele diligenţei înainte ca Ben „Capriciosul” să-şi fi terminat dis­cursul. În mînă îi lucea un cuţit şi într-o clipă se auzi pînza cum pîrîie. Proscrişii se înghesuiră în jur şi începură să desfacă scrisorile şi pachetele, înviorîndu-şi truda cu înjurături la adresa expeditorilor, care parcă se vorbiseră să dejoace prezicerea lui Ben „Capriciosul”. În sacii poş­tali pentru Fredericksburg nu se găsi nici măcar un dolar.

—     Ar trebui să-ţi fie ruşine să cari de colo-colo hîrtiile alea prăpădite, se adresă Hondo Bill poştaşului pe un ton solemn. Ce treabă mai e şi asta? Ia spune, unde vă ţineţi voi olandezii banii?

Sacul poştal din Ballinger se deschise ca o gogoaşă de mătase sub cuţitul lui Hondo. Nu avea decît cîteva scri­sori. Fritz tremurase de nelinişte şi spaimă pînă cînd se ajunse la acesta. Acum îşi aminti de scrisoarea Lenei. Se adresă căpeteniei bandei, rugînd-o să cruţe măcar acea scrisoare.

—     Îţi rămînem îndatoraţi, olandezule! îi replică el poş­taşului tulburat. Cred că asta e scrisoarea pe care o cău­tăm. Sînt biştari în ea, ai? Uite-o. Ia faceţi lumină, băieţi.

Hondo deschise scrisoarea adresată doamnei Hildesmuller. Ceilalţi stăteau împrejur, luminînd scrisorile boţite. Hondo privi cu dezaprobare mută la foaia de hîrtie aco­perită cu scris ascuţit, nemţesc.

—     Ce, ne-ai dus de nas, olandezule? Asta numeşti tu scrisoare preţioasă?! Proastă glumă ai făcut cu prietenii tăi care au venit să te ajute să împărţi corespondenţa.

—     Parcă-i pe chinezeşte, făcu Sandy „Palavragiul”^l, ui tîndu-se peste umărul lui Hondo.

—     Te-ai înşelat, declară altul din bandă, un tînăr zdra­văn, acoperit cu batiste de mătase şi insigne. Asta-i ste­nografie. Am văzut la tribunal.

—     Ach, nu, nu, nu — asta-i în germană, spuse Fritz. O fetiţă îi scrie mamei ei. O fetiţă necăjită, polnafă, care munceşte teparte de casă. Ach! e ruşine! Bunule domn Pungaş, pot să iau scrisoarea?

—     Drept cine ne iei, mă, drept nişte guguştiuci? spuse Hondo cu o severitate bruscă şi surprinzătoare. Doar nu insinuezi că noi ăştia nu avem suficientă politeţe ca să vedem cum stă domnişoara cu sănătatea, hai? Ia citeşte tare mîzgăleala aia şi zi clar pe limba Statelor Unite pentru grupul nostru de oameni educaţi.

Hondo răsuci pistolul pe deget, copleşindu-l pe neam­ţul mic de statură cu trupul lui masiv. Fritz se apucă să ci­tească scrisoarea şi să traducă cuvintele simple în engle­zeşte. Banda de haimanale rămase într-o tăcere mormîntală, ascultînd încordată.

—     Cîţi ani are puştoaica? întrebă Hondo cînd se ter­mină scrisoarea.

—    Unsprezece, răspunse Fritz.

—    Şi unde e?

—     La cariera de piatră — lucrează acolo. Ach, mein Gott — mititica de Lena, forbeşte de înec. Nu ştiu dacă aşa fa face, dar jur că dacă aşa se va întîmpla, îl împuşc pe Peter Hildesmuller.

—     Voi, olandezii, spuse Hondo Bill, cu vocea plină de dispreţ, îmi provocaţi greaţă. Vă puneţi copiii la munca atunci cînd ar trebui să se joace cu păpuşile. Sunteţi un grup tare al dracului. O să vă dau eu o lecţie, ca să vă arăt ce părere avem noi de naţia asta a voastră de nătăfleţi. Hei, băieţi!

Hondo Bill vorbi ceva repede cu banda, pe urmă îl înşfăcă pe Fritz şi-l duseră într-o parte a drumului. Il le­gară strîns de un copac cu nişte lassouri. Atelajul îl legară de un alt copac din apropiere.

—    N-o să te doară prea tare, spuse Hondo, încurajator. Nu-ţi strică să stai legat o vreme. Te lăsăm acum, pentru că trebuie să plecăm. Augespielt, olandezule. Nu te mai frămînta.

Fritz auzi cum scîrţîie şeile cînd oamenii încălecară, pe urmă chiote puternice şi tropot de cai cînd porniră în galop de-a lungul drumului spre Fredericksburg.

Mai bine de două ore, Fritz rămase legat de copac, dar fără să simtă vreo durere. Pe urmă, ca reacţie la aven­tura palpitantă prin care trecuse, îl apucă toropeala. Nu ştia cît a dormit, dar fu trezit de o zgîlţîitură puternică. Cineva îi desfăcea frînghiiie. Fu ridicat în picioare; se simţea ameţit, buimac şi sleit de puteri. Se frecă la ochi, privi în jur şi văzu că se afla din nou în mijlocul bandei de bandiţi fioroşi. Îl împinseră pe capra diligenţei şi-i pu­seră hăţurile în înînă.

—     Dă-i drumul spre casă, olandezule, porunci Hondo Bill. Ne-ai dat destul de furcă şi nu vrem să te mai ve­dem. Spiel! Zwei bier! Valea!

Hondo se întinse şi-l croi pe Blitzen cu biciul.

Catîrii mititei o zbughiră, veseli că o pornesc iar la drum. Fritz îi îndemnă şi el, ameţit şi tulburat de aventura sa teribilă.

După orar, ar fi trebuit să ajungă în Fredericksburg în zori. Dar aşa cum stăteau lucrurile, străbătu străzile oraşului la ora unsprezece. Ca să ajungă la poştă, trebuia să treacă pe la poarta lui Peter Hildesmuller. Opri dili­genţa şi-l strigă. Dar Frau Hildesmuller îl pîndea de la fereastră. Toată familia năvăli afară.

Frau Hildesmuller, grasă şi îmbujorată, se interesă dacă are vreo scrisoare de la Lena, iar Fritz ridică glasul şi-i povesti întîmplarea. Îi relată şi conţinutul scrisorii pe care hoţul îl pusese să i-o citească şi atunci Frau Hildesmuller izbucni într-un plîns nestăvilit. Să se înece micuţa ei Lena! De ce o trimiseseră de acasă? Ce se putea face? Poate că acum era prea tîrziu să trimită după ea. Peter Hildesmuller scăpă pe trotuar pipa care se sparse în bucăţi.

—    Femeie! strigă el la nevastă-sa. De ce ai lăsat copila să plece de acasă? E vina ta dacă nu se mai întoarce.

Toată lumaa ştia că era vina lui Peter Hildesmuller, aşa că nimeni nu dădu nicio atenţie vorbelor lui.

O clipă mai tîrziu se auzi slab o voce ciudată „Mămico!“ Frau Hildesmuller crezu la început că o cheamă spiritul Lenei; pe urmă se repezi în spatele căruţei acoperite a lui Fritz şi, cu un strigăt puternic de bucurie, o prinse în braţe chiar pe Lena, acoperindu-i chipul micuţ şi palid cu sărutări şi înăbuşind-o cu îmbrăţişările. Ochii Lenei erau grei de oboseală profundă, dar zîmbea şi se afla lîngă cei după care tînjise. Acolo, printre sacii poştali, acoperită ca într-un cuibar ciudat, de pături şi şaluri, dormise pînă cînd vocile o treziseră.

Fritz o privea cu ochii holbaţi, de după ochelari.

—     Gott in Himmel! strigă el. Cum ai ajuns în căruţă? Am înnepunit şi am fost omorît şi spînzurat azi de tîlhari?

—     Ne-ai adius-o, Fritz, strigă Frau Hildesmuller. Cum am putea vreodată să-ţi mulţumim?

—     Povesteşte-i mamei cum ai ajuns în căruţa lui Fritz, spuse Frau Hildesmuller.

—     Nu ştiu, răspunse Lena. Dar ştiu cum am scăpat din hotel. M-a luat Prinţul.

—     În numele împăratului! strigă Fritz, simt că ne pierdem minţile cu toţii!

—     Am ştiut întotdeauna că o să vină, spuse Lena, aşezîndu-se pe trotuar, pe bocceluţa ei cu aşternuturi de pat. Azi-noapte a venit cu cavalerii înarmaţi şi au capturat castelul căpcăunului. Au spart farfuriile şi au lovit uşile cu picioarele. L-au băgat pe domnul Maloney într-un bu­toi cu apă de ploaie şi au turnat făină peste doamna Maloney. Munciorii din hotel au sărit pe fereastră şi au fugit în pădure cînd cavalerii au început să tragă. M-am trezit şi m-am uitat pe scări în jos, iar Prinţul a urcat pînă la mine, m-a învelit în cearşaf şi m-a luat de acolo. Era înalt şi puternic şi chipeş. Avea un obraz aspru ca o perie de frecat, vorbea frumos şi mirosea a schnapps. M-a pus pe calul lui şi am călărit alături de cavaleri. M-a ţinut să nu cad şi eu am adormit şi nu m-am mai trezit pînă acasă.

—     Prostii! strigă Fritz Bergmann. Astea-s basme! Cum ai ajuns în căruţă de la carieră?

—     M-a adus Prinţul, răspunse încrezătoare Lena.

Nici pînă în ziua de azi, cetăţenii cumsecade din Fredericksburg n-au fost în stare s-o facă să dea o altă ex­plicaţie.

(*) Şniţel vienez şi tocană de iepure