Din povestirile lui Dürrenmatt(3)

Cîrnatul

Un om şi-a ucis soţia şi-a făcut-o cîrnaţi. Fapta a de­venit notorie. Omul a fost arestat. S-a mai găsit doar un cîrnat. Indignarea a fost mare. Cazul a fost preluat de judecătorul cu cel mai înalt rang al ţării.

Sala de şedinţe a tribunalului e luminoasă. Prin fe­reastră pătrunde soarele. Pereţii sunt oglinzi orbitoare. Oamenii — o masă clocotitoare. Umplu sala. Se aşează pe pervazul ferestrelor. Atîrnă de candelabre. La dreapta, arde ca un foc chelia procurorului. E roşie. La stînga stă apărătorul. Ochelarii îi sunt ca nişte discuri oarbe. Acuzatul stă în mijloc, între doi poliţişti. Mîinile-i sunt mari. Degetele au vîrfurile albastre. Deasupra tuturor, tronează judecătorul suprem. Roba îi e neagră. Barba — un steag alb. Ochii — serioşi. Fruntea — limpezime. Sprîncenele — mînie. Chipul — omenie. În faţa lui — cîrnatul. Se află pe o farfurie. Deasupra judecătorului suprem tronează Dreptatea. Ochii-i sunt legaţi. În mîna dreaptă ţine o spadă. În stînga, o balanţă. E toată din piatră. 

     Judecătorul suprem ridică mîna. Oamenii tac. Mişcarea încremeneşte. Sala se potoleşte. Timpul stă la pîndă. Procurorul se ridică în picioare. Pîntecul îi este ca un glob pămîntesc. Buzele — o ghilotină. Limba — cuţitul ghilotinei. Cuvintele au efectul unui ciocan asupra sălii. Acuzatul se cutremură. Judecătorul ascultă atent, între sprîncene i s-a format o cută. Ochii îi sunt ca nişte sori. Razele lor îl lovesc pe acuzat. Acesta se prăbuşeşte. Genunchii îi tremură. Mîinile imploră. Limba îi atîrnă. Urechile i se pleoştesc. Cîrnatul din faţa judecătorului suprem e roşu. Stă acolo. Umflat. Capetele lui sunt ro­tunde. Sfoara din capăt e galbenă. Nu se mişcă. Jude­cătorul suprem se uită la cel mai umil dintre oameni. Acesta-i mic. Pielea îi este tăbăcită. Gura — ca un cioc. Buzele — sînge uscat. Ochii — ca nişte vîrfuri de an­drele. Degetele — groase. Fruntea — plată. Cîrnatul miroase plăcut. Se apropie. Pielea este aspră. Cîrnatul este moale. Este consistent. Unghia lasă o urmă în formă de semi­lună. Cîrnatul este cald. Are o formă durdulie. Procurorul tace. Acuzatul ridică ochii. Privirea-i — un copil chinuit. Judecătorul suprem ridică mîna. Apărătorul sare în sus. Ochelarii dansează. Cuvintele sar în sală. Cîrnatul scoate aburi. Aburii sunt calzi. Se aude pocnetul unui briceag ce se deschide. Cîrnatul stropeşte. Apărătorul tace. Ju­decătorul suprem se uită la acuzat. E jos de tot. E un purice. Judecătorul suprem scutură din cap. Privirea-i exprimă dispreţ. Judecătorul suprem începe să vorbească. Cuvintele-i sunt spade ale Dreptăţii. Ele cad peste acuzat ca nişte munţi. Frazele-i sunt frînghii. Ele biciuiesc. Su­grumă. Omoară. Carnea e gingaşă. Dulce. Se topeşte ca untul. Pielea e ceva mai rezistentă. Pereţii ameninţă. Tavanul îşi strînge pumnii. Ferestrele scrîşnesc. Uşile se zguduie în ţîţîni. Pereţii bat din picioare. Oraşul păleşte. Pădurile se usucă. Apa se transformă în vapori. Pămîntul se cutremură. Soarele moare. Cerul se prăbuşeşte. Acu­zatul este condamnat. Moartea îşi deschide botul. Bri­ceagul stă pe masă. Degetele sunt cleioase. Se şterg de roba neagră. Judecătorul suprem tace. Sala e moartă. Aerul — greu. Plămînii — plini de plumb. Oamenii tre­mură. Acuzatul stă lipit de scaun. E condamnat. Are dreptul la o ultimă dorinţă. Stă chircit. Dorinţa i se fu­rişează din creier. E mică. Creşte. Devine uriaşă. Se umflă. Prinde contur. Obligă buzele să se deschidă. Se năpusteşte în sala tribunalului. Răsună. Perversul ucigaş ar dori să mănînce ce a mai rămas din sărmana lui soţie: cîrnatul. Se aud strigăte de oroare. Judecătorul suprem ridică mîna. Oamenii tac. Judecătorul suprem este ca un Dumnezeu. Vocea lui este o surlă a Judecăţii de Apoi. 

Aprobă îndeplinirea dorinţei. Condamnatul poate mînca cîrnatul. Judecătorul suprem priveşte în farfurie. Cîrnatul a dispărut. Tace. Tăcerea e surdă. Oamenii se uită la judecătorul suprem. Ochii condamnatului s-au mărit, în ei se citeşte o întrebare. Întrebarea este îngrozitoare. Ea se prelinge în sală. Coboară pe podea. Se agaţă de pereţi. Se tîrăşte sus pe tavan. Îi cuprinde pe oameni. Sala se lărgeşte. Lumea devine un uriaş semn de în­trebare.