Crăciunul în viziunea lui Buzzati

Poveste de Crăciun

Posomorât şi hieratic este palatul episcopal, cu zidurile ce-şi picură sarea; să stai înăuntru e un supliciu în nopţile de iarnă. Şi catedrala de lângă el este imensă, ca s-o străbaţi toată nu ţi-e de-ajuns o viaţă şi dai peste o asemenea învălmăşeală de capele şi sacristii, încât, abandonate de secole, unele au rămas aproape necercetate. Ce va face în seara de Crăciun - se întreabă lumea - uscatul arhiepiscop, de unul singur, în timp ce oraşul petrece? Cum îşi va învinge melancolia? Cu toţii au câte o consolare: copilaşul are un tren şi coconari, surioara are o păpuşă, mama are copiii pe lângă ea, bolnavul - o nouă speranţă, bătrânul celibatar - pe tovarăşul de petreceri, puşcăriaşul - vocea unuia din celula alăturată. Cum o să se descurce arhiepiscopul? Sârguinciosul don Valentino, secretarul Excelenţei Sale, zâmbea auzind ce vor­beşte lumea.

Arhiepiscopul îl are pe Dumnezeu în seara de Crăciun. Îngenuncheat, singur-singurel, în mijlocul catedralei îngheţate şi pustii, la prima vedere ar stârni milă, dar dacă s-ar afla! Sin­gur-singurel nu-i şi nici frig nu-i este, nici părăsit nu se simte. În seara de Crăciun, Dumnezeu umple biserica pentru arhiepiscop, naosul chiar dă pe dinafară, încât uşile se închid cu greu şi, cu toate că lipsesc sobele, este atât de cald încât bătrânii şerpi albi se trezesc în mormintele stareţilor memo­rabili şi urcă prin răsuflătorile  din subteran, arătându-şi drăguţ capul de după balustradele confesionalelor.

Tot aşa era în seara aceea domul, plin de Dumnezeu. Deşi ştia că nu era de datoria lui, don Valentino mai întârzia bucuros ca să pregătească scăunelul de rugăciune al prelatului. Ce pomi de Crăciun, curcani şi şampanie? Asta da, seară de Crăciun. Cufundat în asemenea gânduri, a auzit o bătaie în uşă.

„Cine bate la porţile domului, s-a întrebat don Valentino, în seara de Crăciun? Nu s-au rugat destul? Ce frenezie i-a cuprins?" Spunându-şi în gând toate astea, s-a dus să deschidă şi, împreună cu o rafală de vânt, a intrat un amărât în zdrenţe.

— Cât Dumnezeu se află aici!  a exclamat zâmbind, privind în jurul lui. Câtă frumuseţe! O simţi de afară. Monseniore, puteţi să-mi daţi şi mie puţin? E seara de Crăciun.

— Este pentru Excelenţa Sa, arhiepiscopul, a răspuns preotul, are nevoie de el peste câteva ore. Excelenţa Sa duce deja o viaţă de sfânt, doar n-ai pretenţia ca acum să renunţe şi la Dumnezeu! Iar eu n-am fost niciodată monsenior.

— Nici un pic, părinte ? E destul! Excelenţa Sa nici n-o să-şi dea seama!

— Ţi-am spus că nu... Du-te...  Domul este închis pentru public; şi l-a trimis afară pe amărât, dându-i o bancnotă de cinci lire.

Dar chiar în clipa în care nefericitul a ieşit din biserică, Dumnezeu a dispărut. Înspăimântat, don Valentino s-a uitat în jur, cercetând bolţile întune­coase; Dumnezeu nu era nici acolo sus. Specta­culosul ansamblu de coloane, statui, baldachine, altare, catafalcuri, candelabre şi drapări, de obicei atât de misterios şi impunător, devenise brusc neprimitor şi sinistru. Şi peste câteva ore arhiepiscopul avea să coboare.

Îngrozit, don Valentino a întredeschis una din porţi şi s-a uitat în piaţă. Nimic. Afară, deşi era Crăciunul, nici urmă de Dumnezeu. De la miile de ferestre luminate se auzeau ecouri de râsete, pahare sparte, muzică şi chiar înjurături. Nu sunete de clopote, nu cântări.

Don Valentino a ieşit în noapte, a luat-o pe străzile profane, prin zgomotul banchetelor dezlănţuite. El avea însă adresa potrivită. Când a intrat în casă, familia de prieteni era la masă. Toţi se priveau cu bunătate unul pe celălalt şi în jurul lor era şi un pic de Dumnezeu.

— Crăciun fericit, părinte, i-a urat capul fami­liei, doreşti ceva?

— Mă grăbesc, dragilor, a răspuns el. Pentru o nesăbuinţă de-a mea, Dumnezeu a părăsit dom­ul, şi peste puţin timp Excelenţa Sa o să coboare la rugăciune. Nu-mi puteţi da dintr-al vostru? Oricum, voi sunteţi împreună şi nu aveţi absolută nevoie de el.

— Dragul meu don Valentino, i-a spus capul familiei, dumneata ai uitat că azi este Crăciunul. Tocmai astăzi copiii mei ar trebui să renunţe la Dumnezeu? Mă minunez, don Valentino.

Şi, chiar în clipa în care bărbatul a rostit ase­menea cuvinte, Dumnezeu s-a strecurat afară din încăpere, zâmbetele fericite s-au stins şi curcanul prăjit a părut nisip printre dinţi.

Şi a plecat din nou prin noapte, pe străzile pustii. Şi a mers ce-a mers don Valentino, până când, în cele din urmă, l-a revăzut. Ajunsese la porţile oraşului şi în faţa lui se întindea în întuneric, albită puţin din cauza zăpezii, câmpia cea mare. Peste câmpuri şi şirurile de duzi plutea Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost în aşteptare. Don Valentino a căzut în genunchi.

— Dar ce faci, părinte? l-a întrebat un ţăran. Vrei să te-alegi cu vreo boleşniţă, pe frigul ăsta?

— Priveşte acolo, fiule. Nu vezi? Ţăranul s-a uitat, fără mirare.

— E al nostru, a spus, de fiecare Crăciun vine şi ne binecuvântează câmpurile.

— Ascultă, i-a spus preotul, n-ai putea să ne dai şi nouă puţin? In oraş am rămas fără, până şi bisericile sunt goale. Lasă-ne şi nouă puţin, pentru ca arhiepiscopul să poată avea un Crăciun decent.

— Nici prin gând nu-mi trece, dragă părinte! Cine ştie ce păcate scârboase aţi făcut voi în ora­şul vostru. Vina e a voastră. Descurcaţi-vă.

— Am păcătuit, desigur. Cine nu păcătuieşte ? Dar ai putea să salvezi multe suflete, fiule, numai să-mi spui da.

— Trebuie să-l salvez pe al meu, a râs şiret ţăranul.

Şi, în clipa în care a rostit aceste cuvinte, Dumnezeu s-a ridicat de pe pământurile sale şi a dispărut în întuneric.

S-a dus mai departe, tot căutând. Dumnezeu părea să devină tot mai rar, şi cine avea puţin nu voia să-l cedeze (dar în momentul în care răs­pundea „nu", Dumnezeu dispărea, îndepărtându-se încet).

Iată-l ajuns pe don Valentino la marginea unei lande şi in depărtare, chiar la orizont, strălucea dulce Dumnezeu, ca un norişor lung. Preotul s-a aruncat în genunchi pe zăpadă.

— Aşteaptă, Doamne, îl implora, din cauza mea arhiepiscopul a rămas singur şi astă-seară e Crăciunul!

Avea picioarele îngheţate, a luat-o prin ceaţă, se afunda până la genunchi, din când în când cădea cât era de lung. Cât avea să reziste?

Deodată a auzit un nesfârşit cor cu glasuri de înger, o rază de lumină se filtra prin ceaţă. A deschis o portiţă de lemn; era o biserică imensă şi în mijlocul ei, la lumina câtorva lumâ­nări, un preot se ruga. Şi biserica era plină de rai.

— Frate, a gemut don Valentino, la capătul puterilor, acoperit de ţurţuri, fie-ţi milă de mine. Din cauza mea, arhiepiscopul a rămas singur şi are nevoie de Dumnezeu. Dă-mi puţin dintr-al tău, te rog.

S-a întors încet cel care se ruga. Şi don Valentino, recunoscându-l, s-a făcut, dacă era posibil, şi mai palid.

— Crăciun fericit, don Valentino, i-a urat arhi­episcopul venindu-i în întâmpinare, înconjurat de Dumnezeu. Copile binecuvântat, unde te-ai ascuns? Se poate şti ce-ai căutat afară în noaptea asta câinoasă?