duminică, 23 decembrie 2012

Poveste de iubire (7)

Ipswich, Massachussetts, e la aproximativ 40 de minute de Mystic River Bridge - depinde de cum conduci şi de starea vremii. Personal, mi se întâmplase o dată să parcurg distanţa şi în 29 de minute. Un anume domn şi foarte distins bancher din Boston susţine că ar fi parcurs-o într-un timp mai scurt; dar atunci când intră în discuţie cronometraje sub 30 de minute între Bridge şi vila Barrett devine foarte greu să poţi deosebi realitatea de fantezie. Părerea mea rămâne că 29 de minute reprezintă aici o limită absolută. Mă refer şi la faptul că stopurile de pe autostrada 1 nu pot fi ignorate de nimeni, nu ştiu ce credeţi dumneavoastră.
- Conduci ca un dement, îmi spuse Jenny.
- Suntem la Boston, am replicat. Toţi conduc ca nişte demenţi.
  Un stop la autostrada 1 mă obligă să frânez.
- Ai să ne omori pe amândoi, aici, înainte ca părinţii tăi să apuce să ne ucidă cu zile.
- Jenny, te-aş ruga să ţii cont de faptul că părinţii mei sunt nişte oameni foarte drăguţi.
Se aprinse semnalul verde. În mai puţin de 10 secunde, MG-ul meu atingea suta.
- Până şi Moaş'sa pe gheaţă? întrebă ea.
- Cine?
- Oliver Barrett III.
- Ah, tata-i băiat bun. Zău c-o să-ţi placă.
- De unde ştii?
- Place tuturora, am replicat eu.
- Atunci ţie de ce nu-ţi place?
- Tocmai pentru că toată lumea-l place, am spus eu.
La urma urmelor, nu ştiu ce mă apucase să le-o prezint. Asta îmi mai lipsea - binecuvântarea bătrânului "Stonyface". În parte era şi din cauza ei: dorise acest lucru. ("Aşa se face, Oliver"); în parte era la mijloc simplul fapt că Oliver III reprezenta efectiv banca mea de credit, în cel mai direct sens cu putinţă: îmi plătea universitatea.
Era duminică seara - altfel nici nu se putea; vreau să spun că împrejurarea era obligatoriu foarte comme îl faut: duminică deci, când o groază de maşini se înghesuie pe autostrada 1 şi împiedică omul să se grăbească. Am părăsit autostrada, cotind pe Groton Street, o alee laterală cu ale cărei viraje eram obişnuit de la 14 ani.
- Dar nu văd nicio casă, observă Jenny. Nu sunt decât crânguri de copaci.
- Casele sunt în spate, după copaci.
Pe Groton Street, dacă nu eşti foarte atent, rişti din viteză să te trezeşti trecând pe dinaintea bifurcaţiei spre propria ta adresă. Este exact ce mi s-a întâmplat în acea după-amiază. Trecusem de intrare cu circa 200 de metri când mi-am dat seama şi am frânat brusc.
- Unde-am ajuns? a întrebat ea.
- Am trecut, am bâiguit printre dinţi, înjurând de mama focului.
O fi fost ceva simbolic în faptul că m-am întors îndărăt 300 de metri până la vilă. Oricum, odată intrat cu maşina pe teritoriul Barrett am redus viteza. De la şosea la vilă e circa o jumătate de milă. Pe drum mai întâlneşti ici şi colo - să le spunem - anexe. Probabil că, văzute pentru prima oară, produc o impresie extraordinară.
- Ei, drăcia dracului, exclamă dintr-o dată Jenny.
- Care-i chestia, Jen?
- Fără bancuri. La loc comanda, Oliver. Opreşte maşina.
Am oprit. Era complet panicată.
- Ei, Ol, nu mi-am închipuit c-o să fie chiar aşa.
- Cum adică?
- În halul ăsta de bogăţie. Probabil că aveţi şi servi pe aici.
Am vrut să mă întind, s-o domolesc cu o mângâiere, dar palmele mi-erau transpirate (pentru mine un lucru total neobişnuit), aşa că m-am mărginit să-i dau asigurări verbale.
- Jen, lasă prostiile. O să vezi că nu-i decât apă de ploaie.
- De acord, dar poţi să-mi explici de ce îmi vine acum, aşa, dintr-o dată, să mă fi numit mai curând Abigail Adams sau, ştiu eu, Wendy Wasp? (*)
Am parcurs restul distanţei fără să ne mai spunem nimic; am frânat în faţa vilei, în dreptul treptelor de la intrare. După ce-am sunat, în extremis, Jenny a cedat unui ultim acces de panică.
- Să fugim! a exclamat ea în secunda când tocmai aşteptam să se deschidă uşa.
- Să rămânem şi să combatem, i-am răspuns.
Nu-mi pot da seama dacă vreunul din noi glumea spunând acestea.
Uşa ne-a fost deschisă de Florence, o bătrână şi devotată servitoare a familiei.
- Vai, domnişorul Oliver! m-a întâmpinat ea.
Dumnezeule, ce nesuferită mi-era formularea asta de adresare! "Domnişorul" - cu acea implicită distincţie peiorativă între bătrânul "Stonyface" şi mine.
De la Florence am aflat că eram aşteptaţi în bibliotecă. Până să ajungem acolo, Jenny a primit însă şocul unei galerii întregi de portrete trecute în revistă din mers. Întâi, faptul că unele erau semnate John Singer Sargent (printre altele, un Oliver Barrett II, în ulei, expus câteodată şi la Boston Museum), apoi - şi mai ales - faptul că nu toţi membrii familiei aveau numele Barrett. Unii înaintaşi Barrett de sex femeiesc, dăduseră prin alianţă naştere unor figuri ca Barrett Winthrop, Richard Barrett Sewal şi alţii; era apoi Abbott Lawrence Lyman, care avusese temeritatea de a răzbi prin viaţă (şi prin Harvard - analogia e implicită) şi să devină laureat al unui mare premiu de chimie, fără să poarte în vreun fel ilustrul patronimic!
- Iisuse, exclamă ea, păi jumătate de Harvard atârnă aicea pe pereţi!
- Apă de ploaie, Jenny, am liniştit-o eu.
- Nu ştiam că eşti rudă şi cu Debarcaderul Sewal, a remarcat ea.
- Ei, da, vezi bine, mă trag dintr-o descendenţă de pietrari şi schelari!
La capătul lungului şir de portrete, drept înaintea intrării în bibliotecă, era o vitrină de cristal. În vitrină cupe. Trofee sportive.
- Colosal, făcu Jenny. N-am mai văzut aşa ceva; parcă-s din aur şi argint adevărat...
- Păi sunt.
- Dumnezeule! Şi-s ale tale?
- Nu. Ale lui.
Faptul că trofeul olimpiadei de la Amsterdam lipsea de aici era indiscutabil una din problemele legate de amintirile personale ale lui Oliver Barrett III. Cu sau fără cupa olimpică, nu încăpea însă discuţie că bătrânul avea totuşi o panoplie întreagă de trofee semnificative, cucerite în cele mai diverse competiţii de canotaj. Foarte multe. O groază. Proba sclipitoare şi concretă a acestui adevăr lua acum ochii lui Jennifer.
- La campionatele de popice de la Cranston nu se dau niciodată asemenea chestii.
Apoi cred că mi-a tras un ghiont cu cotul.
- Şi tu, Oliver, n-ai trofee?
- Ba da.
- Într-un cufăr?
- Nu. Sus în cameră. Sub pat. Mi-a aruncat o scumpă privire Jennifer, atât de proprie şi inimitabilă, şi mi-a şoptit la ureche:
- Mai încolo mergem să le vedem, da?
N-am mai apucat să-i răspund, nici să verific adevăratul mobil care dictase propunerea acestei expediţii la mine în dormitor, când dintr-o dată, am fost întrerupţi.
- Ei, bun venit!
Moaş'sa pe gheaţă! Era bătrânul în persoană!
- Ah, bun găsit! Ţi-o prezint pe Jennifer...
- Încântat de cunoştinţă. Înainte să fi avut timp să fac prezentările, îi şi dăduse mâna. Observam că, de astă dată, renunţase la uniforma lui obişnuită de bancher. Da, într-adevăr, Oliver III purta un sacou "sport" din caşmir. Iar pe fizionomia lui, obişnuit împietrită, flutura acum un surâs invidios.
- Poftiţi vă rog, să intrăm, soţia mea ne aşteaptă alături.
Pe Jennifer o aştepta în bibliotecă un al doilea şoc fără egal: întâlnirea cu Alison Forbes, supranumită "Tipsy" Barrett (în momentele mele maliţioase, îmi plăcea să-mi închipui felul în care porecla ei din şcoală ar fi afectat-o în cazul când n-ar fi ajuns să dirijeze cu zel patronajul operelor filantropice şi muzeelor). De fapt, din scripte reieşea foare clar că "Tipsy" Forbes nu-şi absolvise şcoala niciodată. Părăsise Colegiul Smith în anul II, cu binecuvântarea necondiţionată a părinţilor ei, spre a se mărita cu Oliver Barrett III.
- Soţia mea... Alison, ţi-o prezint pe Jennifer!
Se şi grăbise să uzurpe rolul de a face prezentările!
- Calliveri, am adăugat eu, deoarece Old Stony nu cunoştea numele ei de familie.
- Cavilleri, a precizat Jenny politicoasă - căci îi pronunţasem numele greşit, pentru prima şi ultima oară în viaţa mea.
- Ca în "Cavaleria Rusticană"? a întrebat atunci mama, pesemne din dorinţa de-a dovedi că, în pofida statutului ei de casnică, era totuşi o femeie cultivată.
- Într-adevăr, i-a răspuns Jenny zâmbind. Fără nici o legătură de rudenie, însă.
- Ah, spuse mama.
- Ah, spuse tata.
La care - incapabil să mă dumiresc dacă prinseseră sau nu spiritul lui Jenny - n-am avut altceva de adăugat decât:
- Ah?
Mama şi Jenny şi-au dat mâna; apoi, după obişnuitul schimb de banalităţi, practic imposibil de depăşit la noi în familie, ne-am aşezat cu toţii în fotolii. Toată lumea era calmă. Eu încercasem să prind din aer mişcarea. Indiscutabil, mama trecuse la scrutarea atentă a lui Jennifer, făcând probabil aprecieri asupra felului cum era îmbrăcată (nu "province" de astă dată!), asupra ţinutei, atitudinii şi, desigur, accentului. Imposibil de disimulat: accentul Cranstonului se putea sesiza chiar în frazele ei cele mai politicoase. Poate că şi Jenny la rândul ei o scruta pe mama. Se spune că fetele au obiceiul ăsta. Şi că ar scoate la iveală descoperiri interesante cu privire la băieţii care urmează să le devină soţi. Poate că-l scruta şi pe Oliver III. O fi observat că-i mai înalt ca mine? Dar despre sacoul sport ce-o fi zicând?
Oliver III, ca de obicei, îşi concentra tirul asupra mea.
- Cum te mai lauzi, băiete? Pentru un fost titular al unei burse Rhodes bătrânul era un causeur lamentabil.
- Prea bine, dom'le. Prea bine. Dintr-un simţ al echilibrului conversaţional, mama o întreţinea pe Jennifer.
- Cum a fost drumul?
- Foarte plăcut, răspunse Jenny. Plăcut şi... rapid.
- Da, Oliver conduce repede, interveni Old Stony.
- Dar nu mai repede ca tine, tată, am întors-o.
Ce avea să mai adauge la asta?
- Hm, da. Sigur.
Te cred că "sigur", altfel nici că se putea.
Mama, care-i întotdeauna de partea lui, oricare ar fi situaţia, schimbă urgent vorba în direcţia unui subiect de interes mai general - muzică, artă - sau aşa ceva. Aş minţi dacă aş spune că ascultam atent. După câteva momente, m-am trezit cu o ceaşcă de ceai în mâini.
- Mulţumesc, am spus; apoi am adăugat: dar foarte curând o să trebuiască să plecăm...
- Ce spui? făcu Jenny.
Se pare că discuţia era despre Puccini, sau altceva, şi remarca mea căzuse întrucâtva ca nuca în perete. Mama s-a uitat atunci la mine (eveniment rar).
- Dar parcă înţelesesem că aţi venit să luăm masa împreună?
- Ah, dar nu putem.
- Desigur, spuse Jenny, sincronizând perfect.
- Trebuie să fiu înapoi, ştii bine - m-am adresat cu seriozitate către Jen.
Jenny mi-a aruncat o privire stil "ce tot vorbeşti acolo?" Atunci, bătrânul Stonyface se pronunţă în următoarele cuvinte:
- Rămâneţi la masă. E un ordin!
Surâsul prefăcut care-i flutură pe buze nu contrazicea întru nimic porunca. Dar nu eram dispus să înghit una ca asta nici măcar din partea unui fost finalist olimpic.
- Zău, nu putem, tată, am replicat eu.
- Trebuie, Oliver, decretă atunci Jenny.
- De ce? am întrebat.
- Pentru că mi-e foame, a răspuns ea.
Ne-am aşezat la masă, îndeplinind astfel dorinţa lui Oliver III. Tata şi-a înclinat capul pentru rugăciune. Mama şi Jenny îl urmară. Cât despre mine, m-am aplecat uşor. Iisuse Christoase, îmi venea să intru în pământ! Ce-i costa, măcar de astă dată, să fi lăsat afară rugăciunea? Ce va gândi Jenny? Dumnezeule, ce întoarcere la obscurantismul evului mediu!
- Binecuvântează, te rugăm Doamne, această masă şi ajută-ne pururea să ne amintim de toate nevoile şi lipsurile aproapelui nostru. În numele Domnului nostru Iisus Christos.
- Amin, încheie mama ( şi Jenny - dar foarte stins ) .
- Play! am lansat eu, jumătate în glumă.
Nimeni nu părea amuzat. Jenny mai puţin decât toţi. Îşi întoarse privirea de la mine. Oliver III îmi aruncă o uitătură piezişă:
- Mi-ar face realmente plăcere să te văd din când în când jucând şi tenis, Oliver.
Dacă n-am mâncat într-o tăcere mormântală, faptul se datoreşte remarcabilei capacităţi a mamei de a reanima, cu mici banalităţi, conversaţia la răstimpuri.
- Deci, sunteţi de fel din Cranston, Jenny?
- Da, cam aşa ceva. De fapt mama era născută la Fall River.
- Familia Barrett are fabrici la Fall River, observă Oliver III.
- Unde timp de generaţii au fost exploataţi muncitorii, adăugă Oliver IV.
- În secolul 19, preciza Oliver III.
Mama zâmbi, aparent satisfăcută că Oliver al ei câştigase mingea. Dar prea devreme.
- Ce se aude cu proiectele acelea de automatizare a muncii pe-acolo? am reluat eu din voleu.
A urmat o mică pauză. Mă pusesem în gardă pentru o ripostă fulgerătoare.
- Ce se-aude cu cafeaua? rosti Alison Forbes Tipsy Barrett.
Ne-am retras apoi în bibliotecă pentru ceea ce, indiscutabil, trebuia să fie ultima rundă. Jenny şi cu mine aveam cursuri a doua zi dimineaţă; Stony avea bancă, şi aşa mai departe; Tipsy avea cu siguranţă la rândul ei un punct merituos de program matinal.
- Putin zahăr, Oliver?
- Oliver bea întotdeauna cu zahăr, draga mea, spuse tata.
- Astă seară, nu, mulţumesc, am răspuns eu. Aşa, goală. Mersi.
Bun. Toată lumea era instalată, sorbind comod din cafele, nu mai aveam nimic să ne spunem. M-am înfiinţat aşadar cu un subiect de discuţie.
- Spune, Jennifer, am întrebat dintr-o dată, ce părere ai despre "Detaşamentul Păcii"?
- Oh, te pomeneşti că le-ai şi spus, O. B.? făcu mama către tata.
- E prematur, draga mea, răspunse Oliver III, afişând o falsă modestie, din care se citea însă răspicat: "întreabă; hai, întreabă!" Era deci obligatoriu.
- Ce-i cu asta, tată?
- Nimic important, Oliver.
- Dar cum poţi spune una ca asta? interveni mama, intorcându-se neîntârziat către mine, spre a difuza cu putere maximă mesajul (am spus că era de partea lui):
- Tatăl tău va fi numit în curând preşedinte al "Detaşamentului Păcii".
- Oh!
Jenny scoase la rândul ei un "oh!" - dar pe un ton diferit, mai vesel.
Tata se prefăcea stânjenit, mama părea că aşteaptă să mă înfiinţez cu un salamalec, sau aşa ceva. Dă-o-ncolo, la urma urmelor nu era postul de Secretar de Stat!
- Felicitări, Mr. Barrett! Jenny luase iniţiativa.
- Da, sigur, felicitări, am aprobat în urma ei.
Mama murea să deschidă o discuţie despre marea bombă.
- Sunt absolut convinsă c-o să fie o splendidă experienţă educativă, porni ea.
- Oh, da, încuviinţă Jenny.
- Da, sigur, am adăugat eu, fără deosebită convingere. Hm - fii bună şi pasează-mi zahărul, te rog. 
 *
- Jenny, orice-ai zice, doar nu-i Secretar de Stat, ce naiba!
În cele din urmă, goneam înapoi către Cambridge, slavă Domnului.
- Oricum, Oliver, ai fi putut să te arăţi ceva mai entuziasmat.
- L-am complimentat, ce vrei?
- Fantastic de mărinimos din partea ta.
- Ce dracu voiai să spun?
- Nu ştiu, zău, Dumnezeule, a oftat ea, dar toată povestea asta mă îmbolnăveşte.
- Nu mai puţin, am adăugat.
Am mers apoi o bucată de drum fără să ne mai spunem nimic. Undeva plutea totuşi o neînţelegere.
- Şi care-i povestea care te îmbolnăveşte, Jen? am întrebat-o eu, după un prelung timp de cugetare.
- Felul dezgustător în care-l tratezi pe propriul tău tată.
- Şi ce părere ai despre felul dezgustător cum se poartă el cu mine?
Papara era gata. Mai precis, porţia de spaghetti cu sos. Jenny se ambală într-adevăr într-o vehementă diatribă despre datoria dragostei filiale - tot sindromul ei italo-mediteranean. Şi cât de nerespectuos eram.
- Îl iei peste picior, îl iei în balon, îţi baţi joc tot timpul!
- E reciproc, Jen. Sau nu ţi-ai dat seama?
- Am impresia că nu te-ai da înapoi de la nimic, doar, doar să-i pui şi tu capac.
- Sufletu'! Imposibil de pus capac lui Oliver Barrett III.
A urmat o mică tăcere curioasă; după care mi-a răspuns:
- Decât, eventual, luând-o de soţie pe Jennifer Cavilleri...
M-am stăpânit cât a fost necesar ca să trag maşina pe dreapta, în parking-ul unui motel cu restaurant pescăresc. M-am întors apoi către Jennifer şi mi-am ieşit din pepeni.
- Va să zică, asta crezi tu despre mine?
- Cred că face şi asta parte din ceea ce cred, mi-a răspuns ea, foarte calm.
- Jenny, tu nu crezi că te iubesc? am început să strig la ea.
- Ba da, mi-a răspuns, păstrându-şi calmul încă. Dar, dintr-un fel de nebunie, iubeşti în acelaşi timp şi situaţia mea socială - care-i negativă.
Nu mă puteam gândi la alt răspuns decât nu. Am repetat nu, de nu ştiu câte ori, pe toate tonurile. Eram îngrozitor de supărat, îmi dădeam seama că putea chiar să aibă puţină dreptate în ceea ce spusese.
Nici ea nu părea deosebit de bine dispusă.
- Nu pot să mă pronunţ în niciun fel, Ollie. Cred numai că şi asta face parte din sentimentul tău. Aşa cum şi eu, la rândul meu, nu ţin numai la tine: ţin şi la numele tău - până şi la numeralul din coadă.
A privit într-o parte, şi am crezut că o să înceapă poate să plângă. Dar nu; şi-a încheiat gândul:
- La urma urmelor face şi asta parte din ceea ce eşti.
Am tăcut o clipă, cu privirea aţintită la firma clipitoare de neon: "Midii & Stridii" . Ceea ce-mi plăcea atât de mult la Jenny era capacitatea de a citi înlăuntrul meu, de a înţelege o mulţime de lucruri pe care nu mă mai simţeam obligat să le formulez anevoie în cuvinte. De pildă, chiar în clipa asta. Dar cum să admit deschis că nu eram perfect? Dumnezeule, ea cântărise foarte deschis toată imperfecţiunea mea, şi pe a ei. Doamne, cât de nevrednic mă simţeam!
Îmi luase complet piuitul.
- Nu vrei să mănânci stridii, Jen?
- Nu vrei să mănânci bătaie de la mine, Preppie?
- Ba da, am spus.
Îşi strânse pumnul gingaş şi mi-l lipi de faţă. L-am sărutat, apoi am încercat să mă întind ca s-o îmbrăţişez cu totul; dar m-a împins cât colo, răstindu-se la mine ca o apucată:
- Porneşte motorul, Preppie! Ce mai aştepţi, mişcă! Grăbeşte-te!
Doamne, cât m-am grăbit.
Subiectul numărul 1 era excesul de viteză. Graba. Precipitaţia mea. Nu-mi pot aminti precis cuvintele tatei, dar, în linii mari, textul alocuţiunii pe care mi-o ţinea la masă, în saloanele Harvard Clubului, era axat pe năravul meu de a acţiona prea repede. S-a întins la vorbă socrindu-mă să nu mai înfulec aşa repede. Îi răspunsesem politicos că eram de-acum om în toată firea şi că n-ar mai fi cazul să mă moralizeze în continuare, şi nici să-mi comenteze într-una purtările. Mi-a răspuns că până şi conducătorii politici aveau din când în când nevoie de puţină critică constructivă. Am luat aceasta drept o aluzie nu tocmai subtilă la sarcinile pe care le avusese de îndeplinit în timpul primei administraţii Roosevelt. Dar n-aveam de gând să-i aduc aminte de F.D.R., sau de rolul jucat de el în reforma băncilor americane. Aşa că am preferat să tac chitic.
Cum vă spuneam, dejunam împreună la Harvard Club, Boston. (Eu "prea repede" - dacă e să acceptăm aprecierile tatei). Eram aici înconjuraţi de tot felul de indivizi din cercul lui. Diverşi colegi, clienţi, admiratori şi aşa mai departe. Era o treabă regizată cu amănuntul. Dacă trăgeai puţin cu urechea, puteai auzi în dreapta sau în stânga: "Uite-l pe Oliver Barrett". Sau: "La masa aceea e Barrett, cunoscutul sportiv".
Nu era fireşte decât o nouă rundă în lunga noastră serie de non-conversaţii. Singura chestie perfect evidentă era că se bătea apa în piuă.
- Tată, n-ai nimic de spus în legătură cu Jennifer?
- Şi, mă rog, ce-ar fi de spus? Ne-ai pus doar înaintea unui fapt împlinit, nu?
- Bine, dar vreau să-ţi cunosc părerea, tată.
- Sunt de părere că Jennifer e admirabilă. Pentru că o fată de originea ei să ajungă să răzbească până la Radcliffe...
Cu atari pseudo-gogoaşe mieroase pregătea inevitabil deschiderea atacului.
- Dar să venim la obiect, tată!
- "Obiectul", în cazul de faţă, n-are nimic de-a face cu frumoasa domnişoară, spuse el. Are de-a face doar cu tine.
- Ah? am spus eu.
- E vorba de rebeliune, băiete, adăugă el. Rebeliunea ta împotriva mea.
- Tată, dar te rog să-mi explici în ce măsură faptul de a lua de soţie pe o colegă de universitate, frumoasă şi inteligentă, constituie o rebeliune. Ai văzut-o. Te-ai convins că nu e o hippie descreierată.
- Nu e o mulţime de alte lucruri…
Aha, deci asta era. Obstrucţie şi rahat cu lingură mare.
- Spune-mi sincer, tată, ce te roade mai mult: faptul că-i catolică sau faptul că-i săracă?
Îmi răspunse printr-un fel de şoaptă în timp ce se aplecă uşor către mine:
- Dar pe tine, ia spune-mi, ce te atrage mai mult?
Simţeam nevoia să mă ridic şi să plec. I-am spus-o.
- Stai jos şi vorbeşte ca un bărbat, mi-a cerut el.
"Ca un bărbat", adică cum: prin contrast cu ce? cu "un mucos"? "o fetişcană"? "un şoarece"? Oricum, fapt e c-am rămas.
Moaş'sa pe gheaţă - ce satisfacţie enormă i-am dat rămânând mai departe la masă. Mi-era clar că pentru el asta reprezenta nici mai mult, nici mai puţin decât o nouă victorie.
- Tot ce vreau să te rog, e să nu te grăbeşti: mai aşteaptă puţin, spuse Oliver Barrett III.
- Dacă poţi, fii bun şi defineşte ce înţelegi prin puţin.
- Termină mai întâi Dreptul. Dacă-i ceva serios, o să suporte proba timpului.
- Sigur că-i serios, dar pentru ce naiba să supun treaba asta unei probe arbitrare?
Poziţia mea era acum fără echivoc. Mă opuneam. Eram contra arbitrariului. Contra tendinţei lui de dominare şi control asupra vieţii mele.
- Oliver. (Începuse o nouă rundă). Nu uita că eşti minor...
- Adică cum, minor? Începuse să-mi sară muştarul; ei, fir-ar să fie!
- N-ai împlinit încă 21 de ani. Din punct de vedere legal nu eşti încă major.
- Punct de vedere legal?! Sufletu'! M-am săturat până-n gât de atâtea rahaturi şi noduri în papură!
Nu e exclus ca ultimele mele remarci să fi fost auzite pe la mesele vecine.
Ca pentru a compensa ridicarea tonului de care mă făcusem vinovat, Oliver III îmi adresă atunci următoarea replică sub forma unui tir nimicitor, rostit în şoaptă:
- Eşti liber; însoară-te cu ea acuma: eu însă nu-ţi mai dau nici bună-ziua.
Şi ce mare scofală, chiar dacă ar fi auzit întreg salonul?
- Tată, de astfel de ziua bună n-am nevoie!
Şi am ieşit din existenţa lui, ca să încep să-mi trăiesc propria viaţă. 
(*) (Nume americane "neaoşe"; jocul de cuvinte Wasp (viespe) corespunde iniţialelor White, Anglo Saxon Protestant, prin care păturile catolice, evreieşti şi de culoare desemnează uneori aşa-zisa aristocraţie pământeană SUA )


2 comentarii:

  1. Salutare, ma bucur foarte mult de existenta acestui blog cu frumoasele povesti pentru cei mici si cei mari. Sunt in cautarea unei scrieri de ceva zile si nu o gasesc. Daca se poate sa ma ajuta/ti cu ceva André Maurois (Scrisoarea unei necunoscute) asi dori va rog in limba romina.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc pentru feedback. Sincer, nu stiu sa se fi tradus in romana "Lettres a l'inconnue", cel putin nu sub numele de "Scrisoarea unei necunoscute"...

    RăspundețiȘtergere

După mine!