De-ale lui Zoscenko (40)

La post

Grea meserie au şi medicii ăştia. Vezi că azi pacientul e cam mitocan. Nu se jenează deloc. Cum nu pricepe ceva, sare la bătaie sau îl omoară pe medic cu ce-i vine la îndemînă.

Or, medicul poate e un intelectual şi poate nu-i place să fie omorît. De-aia poate e şi nervos.

Oricum, la noi, la consultaţii, nu e obiceiul să fie omorîţi medicii. La noi stă neschimbat la post, poate chiar de cînd a început revoluţia, acelaşi medic. N-a fost omorît niciodată.

Felcerul, e adevărat, a încasat-o odată la mu­tră, dar de medic nu s-a atins nimeni.

  Dar că odată medicul nostru a tras o spaimă zdravănă, apăi nu-i nici un bai. A fost ceva cu totul întîmplător. Afară de asta, medicul nostru e un intelectual destul de sperios. Abia îl scor­moneşte un pic pe pacient cu stetoscopul, că se şi fereşte, fugind la vreo patruzeci de paşi. Şi spune ce are de spus de acolo. E un intelectual destul de prevăzător.

Cînd a venit Grigori Ivanovici Vereovkin, medicul era de-acuma destul de nervos.

Grigori Ivanovici a venit la consultaţie în­tr-o chestiune urgentă. Avea nevoie neapărat de un concediu. Îl chema taică-su la el la ţară.

Aşa că a venit, s-a dezbrăcat şi stă dinaintea medicului aşa cum l-a făcut mama. Şi îşi zice: „Bine-ar fi să-l păcălesc pe intelectualul ăsta cu vreo două săptămîni!” Medicul, vezi bine, i-a pus stetoscopul pe burtă şi s-a ascuns după dulăpior. Şi de-acolo bălmăjeşte:

— Nu suferi de nici o boală obiectivă. Îmbracă-te!

Grigori Ivanovici s-a indispus. Zice pe un ton convingător:

— Ascultă-mă bine, nenişorule. Nu mă gîdila aşa, degeaba, cu tubuleţul ăla. Că de gîdilat pot să mă gîdil eu şi singur.

Medicul s-a indispus şi el, vezi bine, şi iar l-a ascultat. După aia s-a dus după dulăpior şi zice:

— Pe crucea mea că n-ai nimic! Îmbracă-te.

Grigori Ivanovici a început să se îmbrace.

Acuma să vezi, Grigori Ivanovici, drăguţul de el, nici gînd n-avea, bunăoară, să-l omoare pe medic ori să-i ardă una felcerului. Era numai ne­căjit că s-a dus dracului concediul. Şi cum era necăjit, a şi scuipat în lături, ba a vîrît şi mîna în buzunar, cu gînd să-şi şteargă lacrimile sau nasul cu batista, ca să se liniştească de-a binelea.

Dar cum a băgat mîna în buzunar, cum au în­ceput ăia să ţipe.

Medicul ţipă că-l omoară. Felcerul dă din mîini după ajutor.

S-au strîns oamenii, l-au înhăţat pe Grigori Ivanovici Vereovkin şi-l ţin bine.

Vereovkin zice:

— Ce, măi fraţilor, aţi căpiat?

Dar felcerul de colo:

— A băgat mîna în buzunar, poate voia să ne miruiască pe amîndoi medicii!

L-au căutat pe Grigori Ivanovici prin buzu­nare, dar afară de mahorcă, n-au găsit nimic.

Cît priveşte cele spuse de Grigori Ivanovici că voia să-şi sufle nasul, minţea, pentru că nici ba­tistă nu s-a găsit la el.

A vîrît şi el, aşa, mîna în buzunar şi atunci ăia au ţipat.

Dar au ţipat degeaba. La noi nu se obişnuieşte să fie omorîţi medicii. Las' să trăiască. Ce, ne pare rău?