Scrisoarea
La
Leningrad trăiau doi soţi.
Soţul
era salariat cu muncă de răspundere la o întreprindere comunală. Era un om încă
destul de tînăr, voinic, dezgheţat şi, în general, ştiţi, energic, devotat
cauzei socialismului şi aşa mai departe.
Şi
cu toate că era un om simplu, de la ţară, şi n-a făcut la vremea sa niciun fel de studii
superioare, cît a stat la oraş a învăţat şi el multe şi a citit mult, şi putea
ţine cuvîntări în faţa oricărui auditoriu. Ba chiar era în stare să angajeze
discuţii cu oameni de ştiinţă de diverse specialităţi, de la fiziologi pînă la
electricieni inclusiv.
Nevastă-sa
însă, Pelaghia, era neştiutoare de carte. Şi cu toate că venise de la ţară o
dată cu dînsul, n-a învăţat nimic, a rămas analfabetă şi nici măcar nu ştia să
se iscălească.
Văzîndu-se
în situaţia asta, soţul Pelaghiei era tare mîhnit, suferea şi nu ştia cum să
iasă din bucluc. Mai ales că era şi el ocupat pînă peste cap şi n-avea timp
liber ca să-şi mai instruiască soţia.
Îi
zicea:
—
Ar trebui, Pelagheiuşka, să înveţi să citeşti, ori măcar să te iscăleşti. Ţara
noastră — zice — se ridică încetul cu încetul din bezna de veacuri şi din
starea de înapoiere. De jur împrejur, noi lichidăm dobitocia şi neştiinţa de
carte. Şi cînd colo, soţia directorului unei fabrici de pîine nu ştie nici să
citească, nici să scrie. Din pricina asta eu sufăr peste poate.
La
care Pelaghia, dînd a lehamite din mînă, răspundea aşa:
—
Ah — zice — Ivan Nikolaevici, nu te mai gîndi şi dumneata la una ca asta. Tot
degeaba! Dacă n-am făcut-o la vremea mea, acuma anii trec şi tinereţea mi se
duce, şi degetele nu mi se îndoaie ca să ţină plaivazul. La ce bun să învăţ
buchile? Mai bine să facă treaba asta pionierii, că eu oi apuca şi aşa
bătrîneţile.
Soţul
Pelaghiei, vezi bine, suspină mîhnit şi zice:
— Of, of, Pelaghia Maxikovna...
Odată
însă, Ivan Nikolaevici a venit acasă cu un abecedar.
—
Uite, Polia — zice — cel mai nou abecedar, întocmit după ultimele date ale
ştiinţei. Am să te ajut eu — zice.
Pelaghia
a zîmbit, a luat abecedarul în mînă, l-a sucit pe o parte şi pe alta, şi l-a
ascuns în comodă; să stea acolo, poate le-o prinde bine la urmaşi.
Într-o
bună zi, Pelaghia s-a apucat să-i cîrpească haina lui Ivan Nikolaevici; se
rosese la cot.
S-a
aşezat Pelaghia la masă, a luat acul şi cînd bagă mîna pe sub haină, simte un
fîşîit.
„Or
fi bani?” şi-a zis.
Cînd
se uită, era o scrisoare. Un plic curăţel, cu nişte litere subţirele pe el, şi
cu hîrtia mirosind a parfum ori a odicolon. Pelaghia a simţit o înţepătură în
inimă.
„Oare
să mintă Ivan Nikolaevici? Oare să primească el scrisori de amor de la cucoane
şi să-şi bată joc de mine, ca o proastă ce sînt?”
S-a
uitat Pelaghia la plic, a scos scrisoarea, a despăturit-o, dar pas de citeşte,
dacă nu ştii carte.
Pentru
întîia oară în viaţă i-a părut rău Pelaghiei că nu ştie să citească.
„Măcar
că nu e pentru mine, dar eu trebuie să ştiu ce scrie aici. Poate că asta o
să-mi schimbe viaţa, şi ar fi mai bine să mă întorc la ţară, la munca cîmpului.”
Au
podidit-o lacrimile. Şi-a adus aminte că de la o vreme Ivan Nikolaevici parcă
s-a schimbat într-adevăr: are grijă de mustăcioară, se spală pe mîini mai des
şi şi-a luat şapcă nouă.
Şade
Pelaghia, se uită la scrisoare şi varsă şiroaie de lacrimi. Scrisoarea însă nu
poate s-o citească. Iar s-o arate cuiva, se ruşinează.
Pe
urmă Pelaghia a ascuns scrisoarea în comodă, a cîrpit haina şi a rămas în
aşteptarea lui Ivan Nikolaevici. Iar cînd a venit el, Pelaghia s-a făcut că nu
ştie nimic. Ba, dimpotrivă, a vorbit cu bărbatul ei foarte liniştită şi chiar
i-a dat de înţeles că n-ar avea nimic împotrivă să înveţe şi ea carte, că i
s-a urît să fie atîta de neştiutoare. Ivan Nikolaevici s-a bucurat mult.
—
Foarte bine — a zis. Am să te ajut eu.
—
Ei, hai, ajută-mă! s-a rugat de el Pelaghia.
Şi
s-a uitat ţintă la mustăcioara lui Ivan Nikolaevici, bine potrivită.
Vreme
de două luni, Pelaghia a învăţat zi de zi să citească. Silabisea cuvintele cu
răbdare, scria literele pe hîrtie şi învăţa fraze întregi. Şi în fiecare seară
scotea din comodă scrisoarea tăinuită şi încerca să-i pătrundă înţelesul.
Treaba
asta nu era însă deloc uşoară.
Abia
în cea de-a treia lună şi-a dus Pelaghia la bun sfîrşit învăţătura.
Dimineaţa,
cînd Ivan Nikolaevici era plecat la serviciu, Pelaghia a scos din comodă
scrisoarea şi s-a apucat s-o citească.
Desluşea
anevoie scrisul mărunt. Numai mirosul abia simţit de parfum, răspîndit de
hîrtie, îi dădea ghes.
Scrisoarea
îi era adresată lui Ivan Nikolaevici.
Pelaghia
citi:
„Stimate
tovarăşe Kucikin,
Îţi
trimit abecedarul promis. Cred că soţia dumitale va reuşi să înveţe carte în
două-trei luni. Promite-mi, dragul meu, că ai s-o sileşti să facă lucrul
acesta. Lămureşte-o cît de rău e să fii o femeie analfabetă.
Acum,
la aniversarea din acest an a Revoluţiei, noi lichidăm analfabetismul în toată
republica prin toate mijloacele, dar de cei din familie, nu ştiu de ce,
uităm.
Promite-mi,
Ivan Nikolaevici, că ai să faci asta.
Cu
salutări comuniste,
Maria
Blonhina”.
Pelaghia
a citit de două ori scrisoarea, şi simţind parcă o nouă supărare, a izbucnit
în plîns.
Dar
pe urmă, gîndindu-se la Ivan Nikolaevici şi zicîndu-şi că în căsnicia lor totul
e în regulă, s-a liniştit şi a ascuns în comodă abecedarul şi scrisoarea
buclucaşă.
Astfel,
Pelaghia a învăţat într-un răstimp scurt să citească şi să scrie.
Acesta
a fost un caz uimitor din istoria lichidării analfabetismului la noi în
Uniune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu