O poveste cumplita a lui Mario Soldati

Concert 

De cîteva clipe inginerul Dallasia simţea că-l deranjează ceva prin somn. Îi răsunau în cap ecouri ciudate, rezonanţe, acorduri; acorduri ca de pian. Se trezi şi, după lumina slabă, înţelese că era mult mai devreme ca de obicei. Alături de el soţia, aşezată pe pat, numai pe jumătate, cu pleoa­pele lăsate şi cu mătăniile împletite pe degete, mişca buzele în tăcere.

Într-o cameră depărtată, acorduri adevărate de pian se succedau lent, amplu, cu dezacorduri frec­vente, arpegii, pauze, ca nişte încercări repetate de a fixa anumite note în octavă, cînd foarte jos, cînd foarte sus.

— Aţi înnebunit? spuse inginerul foarte iritat soţiei. Chemaţi acordorul la ora asta!? E şase!

Doamna Dallasia ridică o clipă ochii spre tavan pentru a cere lui Dumnezeu învoirea de a între­rupe rugăciunea, apoi se întoarse spre soţ :

— E Laura care repetă La Cathedrale engloutie. Nu auzi orga, cîntecele călugărilor, apele care se despart? Ştii bine că azi are concert.

      — Nu ar fi trebuit să urce ieri pe munte.

— Eu am trimis-o. În ajunul concertului este întotdeauna atît de nervoasă... Puţin schi, puţină puritate, acolo sus, o calmează.

— Nu mi se pare. Întotdeauna coboară mai iras­cibilă ca înainte. Cu cine s-a dus?

— Cu S.P.Z.A., Societatea prietenelor zăpezilor alpine. Sunt numai fete. În fiecare excursie le în­soţeşte o doamnă în vîrstă. În privinţa aceasta sunt liniştită.

— Eu aş prefera să meargă şi băieţi.

— Guido!

— Ei, da, are douăzeci şi doi de ani şi nu ştie să danseze, nu ştie să se poarte în societate; cînd o roagă cineva să cînte pozează ca şi cum ar fi vorba de o profanare. „Ah, Chopin nu; orice, dar Chopin nu!“ Iar tu, în loc s-o ajuţi sa iasă din starea asta, o afunzi din ce în ce mai mult. Pariez că la douăzeci şi doi de ani nu s-a sărutat cu niciun băiat!

— Guido! Doamna Dallasia se ridică pe pat foarte palidă oscilînd între dezgust şi indignare. Nu ştiu cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel în faţa mea. De altfel, întotdeauna mi-ai spus că-mi în­credinţezi în întregime sarcina şi responsabilitatea educaţiei copiilor noştri şi ai declarat întotdeauna că n-ai să te amesteci. Nu pot discuta cu tine pentru că un om care este departe de Dumnezeu, e departe de orice adevăr, chiar şi de cel mai mic. E inutil să repetăm scenele obişnuite. Gîndeşte-te mai întîi să-ţi linişteşti propriul tau cuget. De cît timp nu te-ai spovedit?

Inginerul se stăpîni să nu izbucnească. Oftă (nu avea chef să se certe) şi tuşi (dar îşi menţinea ideile). Şi totuşi, dacă nu îndrăznea niciodată să discute cu soţia despre educaţia copiilor, aceasta nu se datora atît lenei, cît unui vag sentiment de remuşcare pentru păcatele sale ascunse, pentru vi­ciile sale. Şi mai ales în zilele acelea cînd risca să fie descoperit. Se ridică oftînd şi se îndreptă spre baie. Trecînd prin faţa camerei fiicei şi auzind că aceasta continua să cînte, intră.

Un frig neaşteptat, aprig, îl sili să se înfăşoare mai bine în halat. În fundul camerei încăpătoare şi mohorîte, o fereastră mare era larg deschisă spre curte: se vedea albind un zid. Intrau frigul şi bruma toamnei înaintate. Patul, aproape un pat de campanie, era desfăcut. Alături pe noptieră şi de jur împrejur, pe jos, pe scaune, pe noptieră, pe birou, pe pian, zăceau fară rînduială cărţi răvăşite sau pe jutmătate deschise, hârtii, partituri, note mu­zicale, bocanci de munte, ciorapi trei sferturi, tri­couri, ulcele de aluminiu, tablete de meta care strecurau mirosul lor metalic în atmosfera aceea cenuşie şi îngheţată. O pereche de schiuri era spri­jinită de perete. Ultimele acorduri din Debussy, pianissimo şi foarte înalte, se rostogoleau ca nişte monede false. Vîrîtă într-o pijama mare de lînă ca într-un sac, Laura cînta cu ochii închişi şi nici măcar nu se întorsese să privească. La un moment dat tatăl său, crezînd că terminase, făcu un pas înainte: - Laura.

Lipsea însă un acord. Laura ţinea mîinile suspendate deasupra claviaturii. La întreruperea tatăui îşi strîmbă buzele în semn de iritare şi dezgust. Aşteptă un momenit, ţinând mîinile ridicate, ca şi cum ar fi vrut să-i provoace o criză de catalepsie unei persoane întinse în faţa ei, apoi se lăsă să cadă perpendicular, dar calculînd şi reţinînd greutatea în aşa fel încît acordul să rezulte conform indicaţiei, pppp, de două ori pianissimo.

Inginerul tremura de frig. Ca să fie sigur că bucata se terminase, aşteptă încă o jumătate de minut, apoi înaintă şi o sărută pe frunte :

— Bună dimineaţa, Lalla. Dar e frig al dracu­lui. De ce ţii deschis? Şi apoi bucata o ştii foarte bine, ai înnebunit de cînţi la ora asta cînd lumea din jur doarme?

— Puţin îmi pasă; nu încercasem niciodată aşa devreme; minunat; e ca o rugăciune; mama spune rugăciunea, eu cînt La Cathedrale engloutie: mult mai potrivit, foarte frumos.

Vorbea repezit, foarte iute, amestecînd partea finală a fiecărui cuvînt cu începutul celui următor, astfel încît cineva care n-o mai văzuse demult o înţelegea greu. Avea o voce aspră, enervantă, cînd răguşită, cînd ascuţită. Tonul era încontinuu agresiv şi plictisit.

În faţa acelei reacţii şi a explicaţiei cu privire la rugăciune, inginerul lăsă capul în jos cum făcea de obicei cînd asculta discursurile paradoxale şi arogante ale fiicei sale. Simţea vag că la mijloc era ceva ciudat. Dar acel fel de a fi agresiv, atît de asemănător cu cel al soţiei sale, îi cam închidea gura; şi gîndul că Laura era atît de pricepută în acele materii, atît de cultă, licenţiată în litere şi absolventă a Conservatorului (la vîrsta ei! Stu­diase şi citise atît!) îi inspira o anumită timidi­tate, lui care era complet ignorant în privinţa a tot ce nu era cifră sau afacere, care citea numai romane franţuzeşti cu coperta galbena ca: Gyp, Prevost, Benoît, pe care fiica şi soţia sa le detestau în egală măsură, fiecare din alte motive...

„Dacă nu mă înţelege, să nu vină să mă plicti­sească", gîndea Laura iritată de reticenţa şi de slăbiciunea tatălui său.

Aşteptă nerăbdătoare să iasă, apoi lăsă capacul peste claviatură. Alergă la uşă şi învîrti cheia. În­chise fereastra, apropie obloanele.

Simţea un nod în gît, o apăsare, nevoia de a lăsa totul baltă, de a schimba, de a începe să trăiască. Ah, cum îl mai ura pe taică-său, omul acela mic de statură, parfumat şi ipocrit. Cum o ura pe mamă-sa, femeia aceea brunetă, grasă, dog­matică. Şi iată, camera ei, se izola de restul casei, se desprindea ca un vagon de convoi şi călătorea departe, dar nu spre efemera castitate a zăpezilor sau a muzicii; în întuneric şi în căldura pe care caloriferul începea din nou s-o împrăştie, apărea un alt idol, tainic, înăbuşitor, mai scump. Laura se cutremură de oroare, amintindu-şi că în curînd, poate foarte curînd, se va afla în prezenţa mate­rială a acestui idol. Şi totuşi ea însăşi visase şi jinduise după clipa care se apropia înfricoşătoare, făcuse toţi paşii necesari ca să ajungă aici, înfrînsese rămăşiţele vechilor scrupule religioase, se constrînsese la ceea ce ar fi fost considerat o nebunie, numai să termine cu chinul, cu falsitatea continuă a propriei vieţi, numai să facă în sfîrşit un lucru pe care îl visase. Strada aceea aglomerată; uşa aceea cu geamuri; biroul în care se prezentase aproape travestită... va avea forţa să continue, să meargă pînă la capăt ? Cu un tremur lăuntric, nervos, aproape fizic întrevăzu plăcerea şi gîndind: după concert, in seara asta, se îngrozi.

Se aruncă în genunchi înaintea patului, apucă o pernă şi îşi înfundă capul în ea. Din laşitate îşi negă pentru o clipă propria suferinţă, îşi învinui instinctele de exagerare. Se întoarse în urmă: Chopin şi munţii erau unicul adevăr. Nu se va duce. Nu va face nimic. Şi deodată, simţind mo­liciunea pernei în propriile-i braţe, se răsuci în pat, cuprinsă din nou de o dorinţă disperată.

Compania de revistă Diana Francy era în tur­neu la Torino; inginerul Dallasia trăia într-o ne­linişte continuă. Cînd, profitînd de propriile-i afa­ceri, o întîlnea pe Diana în alte oraşe, acestea erau evadări necondamnabile de lîngă soţie şi familie, zile de bucurie vulgairă şi iresponsabilă. La Milano, la Genova, la Roma, nu risca să fie recunoscut, în­doielile sale morale amuţeau. Dar, vai, provincia asta, gaura asta de Torino... Privirile trecătorilor la ieşirea de la Bursă, în staţia de taxi, la intrarea în hotel. ’L cavajer Arduin ’l nvud d’l panaté d’an facia, ’l cugnà d’l barbé (*); la fiecare colţ era unul care-l cunoştea din vedere. Şi acum, să aştepte într-un coridor de hotel, în faţa uşii unei artiste de varieteu: dintr-o clipă în alta putea să răsară careva! Cu ce nerăbdare şi cu ce teamă ciocănea ca să-i deschidă Diana.

—     Draga mea, te rog, deschide, sunt eu, şopti şi privea în jur, exasperat.

In sfîrşit, se auzi din interiorul camerei zgomo­tul unor picioare desculţe care alergau pe covor. Uşa se deschise.

—      Tocmai mîncam.

Diana îl conduse înăuntru, se urcă din nou în pat şi continuă să mănînce sandvişurile de pe o tavă. Inginerul se întinse alături de ea şi îi puse capul pe umăr, suspinînd. Cît îi era de antipatic omul acela cînd se aflau la Torino! Părea un bătrînel irascibil, care păstrase temeri şi slăbiciuni de adolescent.

—     Nu trebuie să închizi uşa cu cheia cînd n-ai cameristă. În fiecare dimineaţă trebuie să aştept afară un sfert de oră. Încă n-ai găsit?

—   Agenţia mi-a telefonat astăzi că îmi trimite una să o văd. Vrei? Gin, portocală, lămîie. Şi acum trebuie sa mă aranjez puţin. Nu, nu, lasă-mă în pace.

Se ridică. Era înaltă, grasă, voinică dar fără să fie masivă, cu pieptul şi şoldurile puternice. Capul, în raport cu restul trupului, era foarte mic. Văzută din spate, cu pijamaua aceea de mătase roşie pe ea, cu părul negru tăiat în unghi pe ceafă, foarte scurt, şi cu urechile descoperite, putea fi luată drept bărbat.

Întins pe pat, inginerul o privea insistent:

—      Micuţo...

—     Dacă te plictiseşti, uite - şi ridică de jos o broşură; Madona din sleeping. Ai citit-o?

Inginerul luă cartea.

—      Nu, dar am auzit de ea. A den ésse fresc(**). 

—     O, e foarte nostimă! Am şi ajuns la ju­mătate.

Aşezată în faţa oglinzii, cu bluza de la pijama lăsată pe umeri, începu să-şi maseze pieptul cu cremă.

CONCERTUL DE BINEFACERE AL PIANISTEI LAURA DALLASIA

Program :

Beethoven                                                    Sonata Les adieux

César Franck                                                Preludiu, coral şi fugă

Debussy                                                        La Cathedrale engloutie

Chopin                                                          Balada în la bemol major, opus 53

Liszt                                                              San Francesco vorbind păsărilor

În pauzele dintre bucăţi, Laura se retrăgea într-un salon şi se odihnea câteva minute. Prin uşa deschisă putea să vadă un colţ din sala plină de lume şi zgomot. Observa publicul cunoscut al concertelor din oraş. I se părea că vede toată acea lume falsă, meschină şi plicticoasă cu un amestec de milă şi ironie, ca într-o amintire îndepărtată. Peste o jumătate de oră ea o părăsea, îşi schimba viaţa. Vechii amatori, nelipsiţi, pasionaţi, îndobi­tociţi. Maestrul Beurati care, surîzînd, şi clătinînd liniştit din cap în semn de veşnic scepticism şi dezaprobare, nu pierde nici un concert. Avocatul Strano, diletant la violoncel, suflet de muzician oprimat de proza judecătoriilor, care ridică în slăvi, entuziast, ultima operă, ultimul concert, ul­timul artist pe care l-a ascultat. Şi tinerii eleganţi care fac caz de muzică întocmai ca de cravatele lor dernier cri, care nu admit să se plictisească la Bach şi, care aşezîndu-de alături de domnişoarele cele mai drăguţe sau de partidele cele mai bogate, se apleacă la urechea lor şi le fac curte. O, Doamne, ce plictiseală! Cît sunt de nesuferiţi bărbaţii, de ne­ghiobi şi de enervanţi. Privesc fetele din jur cu ochi strălucitori, cu chipuri prostite. Chiar şi cei mai inteligenţi, cît sunt de proşti! Şi mai ales inu­tili, exact, inutili.

—     Domnişoară, îmi permiteţi. Mulţumesc. L-am înţeles pentru prima dată pe Franck. Această do­rinţă de logică şi totodată de transcendenţă, după marea senzualitate a agnosticismului wagnerian.

Era un tînăr înalt, palid, cu ochelari mari, cu părul aproape blond şi ondulat, căzut pieziş pe frunte. Laura îşi aminti că urma să-şi dea licenţa în istoria muzicii.

„Ah, da, dorinţa, cît e de frumoasă, nu? Ce lucru minunat! O să lase viaţa aceea dar pianul n-o să-l lase. O să ducă cu sine toată muzica. Un pian o să găsească cînd şi cînd, şi o să cînte pe furiş. Şi poate într-o zi o să fie certată şi luată în rîs prin cuvinte vulgare fiindcă o să fie prinsă cîntînd. O să fie batjocorit Franck, şi se va scuipa (ah ce voluptate!) pe divinul Chopin.

Mama apăru în uşă.

—      Grăbeşte-te, Laura, mi se parc că este timpul sa începi.

Era ultima parte. Laura se ridică. Picioarele îi tremurau. Încă o jumătate de oră. Apoi viaţa (această viaţă comodă, leneşă, fără griji, plină de satisfacţii pentru vanitate) se va schimba.

Se aşeză la pian în aplauze. Sala tăcu. Laura ridică mîinile, îşi imagină oceanul, falezele bre­tone, un soare mare, împrăştiat pe un cer alb de ceaţă. Lăsă să-i cadă mîinile, valurile începură să se spargă încet, armonios, la intervale regulate. Era o dimineaţă liniştită.

Ca într-un vis scena se schimbă şi în aceeaşi lumină albă şi difuză Laura văzu munţii. O, de vreme ce nu era posibil să plece pe ocean, să plece în schimb în munţi să trăiască toată viaţa într-o pace inumană, extatică, înconjurată de ceţuri.

Doamna Dallasia îşi privea fiica cu mîndrie dar şi cu nelinişte. Toaleta aceea neagră era totuşi puţin cam decoltată. Ar merge dacă Laura, cîntînd, nu s-ar răsuci atîta. Parcă aş fi ştiut. Alaltă­ieri, cînd a venit croitoreasa, atîta  m-am înfuriat. Vai, i se desface breteaua. Dacă nu ar mişca atîta din umerii ăia. Cîntă bine, e adevărat, cîntă cu multă expresivitate, şi Casella a spus asta, dar se identifică aşa de mult cu ce cîntă, sărăcuţa.

Laura începuse Poloneza lui Chopin, gîndindu-se tot la munţi. Dar cînd ajunse la crescendoul mîinii stîngi, misterios, înspăimîntător, exaltant, asemănător apropierii de ceva necunoscut, groaza de ceea ce i se va întîmpla peste puţin o cuprinse din nou şi împreună cu groaza o sfîşietoare do­rinţă: astfel încît, cu şalele cutremurate de un fior, se lăsă brusc pe spate, iar mana ei văzu cu ruşine cum i se desface breteaua subţire.

Tatăl, care sosise la puţină vreme după ce în­cepuse, asculta în picioare, în fundul sălii, ameste­cat în mulţimea întîrziaţilor. Asculta? Îşi reţinea căscatul, privea prin sală, se uita la chipul fiicei sale. În toaleta neagră, gîndi el, nu e chiar atît de urîtă. Paloarea o prinde. Dar are bărbia prea slabă, gura prea mare, distanţa dintre buze şi nări exagerată şi puful acela negru, mustăţile acelea... Sfinte Dumnezeule, de ce nu-şi dă cu un depilator! Noroc că era un geniu (aşa zicea soţia lui) şi avea o jumătate de milion dotă; o partidă trebuia să se găsească. Măcar de s-ar nimeri vreun băiat de treabă. Ea era atît de ciudată. Chiar pentru a cînta avea nevoie de toate strîmbăturile şi zvîrcolirile acelea. I-am văzut pe Backhaus, pe Cortot pe Horovitz, sunt genii şi ei, sper, şi totuşi nu făceau o mişcare, păreau nişte buda.

Privea ceasul şi se gîndea că o să ajungă la ulti­mul act. În clipele acelea, Diana, cu pantalonaşi verzi, sutien de argint şi cu capul încadrat de un buchet imens de pene verzi, cînta probabil încet cîntecul de mare succes :

Creolă

Cu brună aureolă

Te rog surîde-mi

Fiindcă mă cuprinde dragostea

şi-şi îndrepta pasul spre centrul scenei săltînd şi lăsînd şoldurile, în timp ce în jur se mlădiază şi trec încolo şi încoace fetele din cor.

La un moment dat orchestra execută un cres­cendo, o gamă rapidă şi atacă foarte puternic, cu un zgomot furibund de talere.

Chinuieşte-mă

Dar satură-mă de sărutări!

Diana, aruncînd publicului un surîs larg circu­lar, o invizibilă reţea de seducţie, părea un acro­bat care ezită cîteva clipe în alegerea piciorului cu care să pornească şi deodată, cu o graţioasă scuturare a bustului (te gîndeai la un cal), pornea spre rampă cu paşi mici care înaintau spre spec­tatori aproape năzuroşi. Dar cînd aceştia reuşeau să-i vadă faţa descopereau că totul era un truc. Ochii Dianei erau reci, rimelaţi, buzele înţepenite într-un surîs distrat şi convenţional. Nu mai era femeia dulcilor drăgălăşenii, ci o mască stupidă, nemişcată, întunecată şi mult mai atrăgătoare. Diana termina turul. Toţi ochii o urmăreau întorcîndu-se, aţintiţi asupra liniştitei întinderi a ume­rilor şi a spatelui, asupra forţei aproape animalice a feselor.

Iar aici, cu capul răsturnat, cu braţele întinse, cu ochii închişi, Laura cînta San Francesco vorbind păsărilor. Dar cu voia Domnului, se terminase. Inginerul Dallasia se asocie cu moderaţie studiată aplauzelor publicului, răspunzînd cu înclinări mo­deste şi uşoare clătinări din cap privirilor pline de omagii ale cunoscuţilor. Îşi făcu loc prin mulţime ca sa ajungă la fiica sa, să o sărute şi să plece imediat. Dar mergea împotriva curentului şi după ce traversă sala descoperi că Laura plecase.

—      Întotdeauna face aşa, această fată binecuvîntată, îi spuse soţia care, înconjurată din toate părţile de lume, părea că primeşte felicitările pen­tru fiică. Guido nu o vezi pe contesa Doria?

Inginerul fu obligat să se oprească şi să salute.

—      Guido, înţelegi, contesa Doria a fost atît de amabilă, voia s-o invite pe Laura acasă la dînsa în seara aceasta, ca să o sărbătorească împreună cu prietenele. Şi fata asta a dispărut.

—       O să se întoarcă, o fi plecat pentru o clipă. Sărut-o din partea mea.

—       Pleci?

—      Da, dragă, nu ştii că trebuie să plec la miezul nopţii la Genova?

Laura era într-un bar din apropiere şi bea şampanie.

În culise era un frig groaznic. Transpirată, Diana se înfăşură în blana nouă şi le străbătu în grabă.

Inginerul o aştepta în salonaş. Ea îi aruncă braţele după gît.

 —  Mulţumesc, micuţule!

—      E bună măsura cel puţin? Am luat-o pe cea mai mare.

—      Perfectă, şi cu braţele încrucişate pe piept şi mîinile prinse de umeri se mişca în blană vrînd parcă să o simtă. Intră, ce e?

Un om de serviciu apăruse în uşă:

—     O domnişoară, care zice că e trimisă de agenţie, zice că o aşteptaţi...

—  Spune-i să intre. Of, altă cameristă. Am vă­zut azi cel puţin douăzeci. Dar nimic care să meargă. Înţelegi, vreau să fiu foarte sigură de ce iau. Bijuteriile mele. Nu pot să încui tot. Pleci? Nu, de ce? Rămîi. Aşa vezi şi tu, mă sfătuieşti.

—  Ai răbdare, micuţo. Am destule poveşti din astea acasă. Aştept aici. Grăbeşte-te.

Inginerul intră în cabina alăturată şi aprinse o ţigară Londres.

Cineva ciocăni la uşă, timid. Vanitatea nu ne­glijează satisfacţiile mai uşoare. Cine nu este pre­ocupat să facă o anumită impresie în faţa chelne­rului din restaurant sau în faţa şoferului de piaţă? Diana aşteptă dinadins cîteva minute. Se duse să se aşeze pe o sofa. Deşi acum îi era cald se în­făşură strîns în blană. În sfîrşit,spuse:

—  Intră.

Văzu apărînd o fată foarte palidă, îmbrăcată într-un impermeabil verde închis, cu o pălărioară de piele maron şi cu o mapă ciudată şi neagră sub braţ. Avea un aer stingherit, înspăimîntat, dar foarte distins. Cine ştie dacă asta n-o să fie bună.

—  Tu eşti camerista?

Laura făcu semn că da. Acel tu nu-1 visase. Tremură de plăcere şi de dezgust.

—  Hai, intră. Închide uşa că intră frigul. Vino mai aproape.

Laura nu putea să ridice ochii deschişi spre ea. Înaintă încet şi aruncînd doar cîteva priviri pe furiş, văzu că Diana o măsura, o cîntărea, se trăgea înapoi, desfăcea braţele pe speteaza canapelei, pu­nea picior peste picior; neţinută, blana se desfăcea, aluneca în părţi, o descoperea goală ca în ultimul tablou, cu pantalonaşii verzi şi cu sutienul de argint.

—  Dă-mi te rog ţigările acelea.

O clipă, Laura se emoţionă auzind că i se po­runceşte; nu înţelese. Apoi, urmărind gestul Dianei, observă pe o măsuţă un pachet ide' ţigări, dar —se făcu în continuare că nu pricepe, privi ca nău­cită prin cameră, sperînd să provoace enervarea stăpînei sale. Şi într-adevăr :

—  Cutia aceea galbenă, de-acolo, de deasupra, hai!

Laura luă ţigările şi chibriturile care erau ală­turi. Ah, de ce venise! De ce nu putea să dispară din locul acela? Acum se gîndea că va trebui să aprindă ţigara. Va fi în stare? Aceste gesturi mărunte erau îndatoriri istovitoare, eroisme.

Diana frecă ţigara, o bătu pe dosul mîinii, o duse la buze. Laura privea cu lăcomie. Ea stînd în picioare şi Diana jos, putea să-i cerceteze mişcarea mîinilor, cu pleoapele lăsate, fără să-i întîlnească ochii.

Strică două chibrituri. Mîinile îi tremurau. În sfîrşit, făcîndu-şi palmele căuş, cum îl văzuse făcînd pe tatăl său, reuşi să-i aprindă ţigara. Mîinile ei atinseră pentru cîteva clipe degetele care ţineau ţigara. Contactul cu mîna aceea caldă, albă, moale, împodobită cu o perlă. Laura fixa degetele alun­gite, unghiile roşii, alături de propriile-i degete slabe, nervoase, unghiile scurte de pianistă, mîinile pe care de atîtea ori le privise cu disperare.

—  Ai mai slujit în vreo familie? începu Diana, vorbind cu ţigara între buze.

—  Nu.

—  N-ai mai fost angajată niciodată?

—  Niciodată.

—  A! Eşti... decăzută?

—  Da.

—  Poţi să-mi dai referinţe?

—  Da... cred, adică da, desigur.

—  Din ce regiune eşti?

—  Din Torino.

—  Ce ştii să faci?

—  Dar... ştiţi, eu...

—  Ştii să ondulezi părul?

—  Pot... să învăţ.

—  Manichiura, pedichiura?

—  Ştiţi, vedeţi... eu...

—  Masaje?

—  Nu, dar... (De ce nu spunea da? Îi venea să se pălmuiască. Decisese să facă totul pentru a fi angajată, cu orice preţ. Pînă atunci fusese foarte tare. Şi iată că acum îi lipsea curajul să spună nişte minciuni uşoare. Şi nu era vorba de sinceri­tate. Nu era teama de a fi descoperită incapabilă la probă, de a face un masaj. Era însă vechea spaimă de a face tocmai ceea ce dorise. Ca un zid pe care credea că l-a doborît şi care în schimb se ridica în faţa ei la fiecare pas, mai neclintit ca înainte. Cîte gusturi fireşti îi dispăruseră, din pri­cina acestei spaime pe care călugăriţele o transmiseseră nervilor ei de copil. Cărei deformări morale îi căzuse pradă pentru că pierduse credinţa dar nu şi scrupulele copilăriei? Sau poate că biserica avea acuma şi întotdeauna dreptate? Aceste acuzaţii împotriva educaţiei religioase nu erau diavoleşti? Această spaimă de a nu şti să păcătuiască, nu era pur şi simplu o ultimă ispită, dar mai rafinată? nu era singurul drum pe care diavolul putea să-l urmeze pentru a învinge puritatea unui suflet care a trăit vreme îndelungată într-o stare de har?)

—  Dar măcar ştii să coşi?

—  Nu prea bine.

—  Atunci de ce ai venit? Ce credeai că te pun să faci?

—  Dar eu...

Diana o cerceta, întrebîndu-se de ce o fi aşa de încurcată. Fata ţinea ochii în jos, părea concen­trată să privească ceva, să privească în jos... către pantalonaşii săi verzi. Iritată, bănuitoare, Diana se acoperi instinctiv cu blana şi o întrebă la fel de indiscretă:

—  Ce ai în mapa aceea ?

—  Muzică.

—  Muzică! Eşti cumva artistă?

—  Cînt la pian.

Laura spera s-o audă batjocorind-o. Dar Diana continuă, supărată :

—  O, atunci nu eşti fără lucru. De ce să faci pe camerista? Cînţi în vreo cafenea?

—  Nu, nu, cînt aşa, pentru mine.

Vai, îi scăpase! Ar fi fost atît de plăcut să fie dispreţuită de ea. Să fie luată drept o biată tapeuse. Tocmai de aceea îşi pusese impermeabilul acela vechi, pălăria aceea. Deodată o văzu pe Diana aruncînd jos ţigara şi strivind-o cu vîrful pantofu­lui. Piciorul uşor plinuţ şi roz ieşea din pantoful de argint, iar glezna ciudat de groasă, aproape în­desată, prelungea acea umflătură. Zdrobind mucul de ţigară, piciorul se mişca.

—  De ce nu mă angajezi, Diana ?

După ce şopti involuntar aceste cuvinte, chipul Laurei se făcu ca focul.

Diana izbucni în rîs şi se ridică numaidecît.

—  Pleacă, pleacă, te rog. Nu am timp de pier­dut. Du-te.

Era descoperită, totul se prăbuşea, trebuia să plece. Ar fi strigat de uşurare, ar fi plîns de durere.

—  Scuzaţi-mă, ştiţi?...

—  Îmi pare rău, dar faci o greşeală, draga mea, crede-mă. Uite, e aproape miezul nopţii, trebuie să mă şi îmbrac, îmi-e foame. Bună seara.

Cu mîna plină de inele o mîngîie pe obraz, ca şi cum ar fi vrut s-o împingă afară. Laura prinse acea mînă la timp ca s-o sărute.

—  Ei! Acum nu mă mai plictisi! Pleacă sau chem pe cineva. Şi să-ţi fie ruşine!

Auzind că se închide uşa, inginerul Dallasia scoase un suspin de uşurare. Printr-un geam al uşii de la cabină îşi recunoscuse fata imediat, şi fără să audă bine ceea ce ea şi Diana îşi spuneau, trăise un sfert de oră neplăcut. Dîndu-se drept o cameristă în căutare de lucru, fiica sa venise aici să-l descopere!

Diana intră rîzînd şi începu să se îmbrace:

—  Ah, ce plictiseală, mi se întîmplă adesea. O păţesc dacă angajez o cameristă ca asta.

—  Dar ce voia?

—  Ce voia? Să facă dragoste!

—  Le furnizezi bărbaţi? Faci tu meseria asta?

—  Cît eşti de naiv, micule. E îndrăgostită.

—  De cine?

— De mine! Şi totuşi e ciudat cum înnebunesc femeile după mine. Măcar de-ar fi nişte fete fru­moase. Da de unde! Urîte: îţi taie orice poftă. Să nu mai vorbim de asta. Dac-ai fi văzut-o... Şi părea o fată fină, ştii, instruită, din lumea bună. Închipuie-ţi că mai cîntă şi la pian, ca fiică-ta!

Şi Diana rîdea.

Inginerul se simţi în afara primejdiei. Şi gîndul la ceea ce ar fi putut să-i spună a doua zi soţiei îi atenuă ruşinea de tată: „Am aflat din sursă sigură că fiica noastră... acum îndreaptă tu lucru­rile, vorbeşte-i, nu ai vrut să mă amestec în educa­ţia ei..." Ah, soţia mea va avea ce să audă de data aceasta!

De departe, de pe bulevard, Laura pîndea. În sfîrşit o văzu ieşind, învăluită în blană şi urmată de un domn, urcînd într-un taxi, dispărînd.

Trecuse de unu. Maică-sa, acasă, trebuie să fi fost moartă de grijă. Puţin i-ar fi păsat dacă n-ar fi trebuit să suporte cine ştie ce scenă şi să născo­cească vreo poveste ca s-o calmeze.

Mergea pe bulevardul pustiu, pe frunzele că­zute şi ude. Ceaţa acoperea oraşul, atenua zgomo­tele rare, scîrţîitul tramvaielor care se retrăgeau la depouri, claxonul vreunui automobil; la inter­vale regulate, Laura întîlnea felinarele scufundate în halouri de ceaţă, străzile care tăiau bulevardul. Geometria oraşului Torino. Pacea. Simţi că înăun­trul său se topea ceva.

Am ajuns, gîndi. Şi pentru prima dată se re­voltă. Dispreţui pacea aceea din jur, care cu ve­chile vicleşuguri era gata să o primească, să o în­văluie, să o îndepărteze de viaţă, să o nimicească; aşa, ca munţii, ca Debussy, ca rugăciunea de odinioară. Ştiu ce o să fac după ce mă închid în camera mea. O să mă arunc pe pat, o să mă gîndesc că pantoful Dianei Francy îmi zdrobeşte capul.

O nu, nu vreau pacea aceasta. Nu vreau cate­drala, ceaţa, geometria. Dar de ce? De ce nu pu­tea? De ce era condamnată să fie exclusă? Dum­nezeule, dacă exişti, pentru ce?

Doamna Dallasia îşi ascultase soţul cu surîsul pe buze, fără să se tulbure.

—  Ai terminat? Asta e tot? Ei bine, mi-e milă de tine. Întotdeauna ai fost aşa. Crezi tot ce ţi se spune. Calomnii. Calomnii. Sunt atîtea invidioase. Văd că e inteligentă, că e bună; văd că devine o pianistă celebră; nu izbutesc să-i găsească defecte; nu pot spune că nu e serioasă pentru că n-a văzut-o nimeni vreodată cu un tînăr pe stradă şi o calomniază. Ah, perfidia lumii! Ceea ce mă întristează e că şi tu ai putut să gîndeşti aceasta despre Laura. O, aceasta mă doare foarte mult.

—  Dar noaptea trecută! Mi-ai spus că s-a în­tors acasă la două.

—  Ei bine, vrei să ştii unde s-a dus? La slujba de noapte, la Sanctuarul „della Consolata", ca să-i mulţumească Sfintei Fecioare că i-a reuşit atît de bine concertul.

(*) Cavalerul Arduin, nepotul brutarului de vizavi, cumnatul bărbierului – dialect torinez

(**) Trebuie să fie simpatică – dialect torinez