Aventurile lui Tom Sawyer(5)

CAPITOLUL V

Pe la zece şi jumătate, clopotul răguşit al bisericuţei începu să dăngăne şi curând credincioşii prinseră a se aduna la slujba de dimineaţă. Elevii şcolii de duminică se răspândiră prin biserică şi luară loc în bănci, în preajma părinţilor, pentru a putea fi supravegheaţi de aproape. Mătuşa Polly sosi şi ea, iar Tom, Sid şi Mary se aşezară lângă dânsa. Lui Tom i se dădu locul de lângă trecerea laterală, pentru ca să fie cît mai departe de fereastra deschisă şi de ispitele priveliştii de vară. 

Unul cîte unul se perindau enoriaşii printre intervalele dintre bănci: bătrânul diriginte al poştei, un om nevoiaş care apucase zile mai bune, primarele cu soţia —târgul avea şi un primar printre alte lucruri de prisos —judecătorul de pace; apoi doamna Douglas, o văduvă bălaie şi dichisită, în vârstă de patruzeci de ani, femeie cu dare de mână şi bună la suflet. (Locuinţa ei, aşezată pe o colină, era cea mai somptuoasă casă din orăşel, casa cea mai primitoare şi mai darnică în petreceri cu care se putea făli St. Petersburgul.) Veneau apoi venerabilul şi gârbovul maior Ward cu doamna; avocatul Riverson, un eminent personaj, recent sosit în localitate; apoi „frumoasa” târgului, urmată de un stol de fetişcane fermecătoare, gătite cu rochii albe din pânză de in şi înzorzonate cu panglici; după ele, toată trupa junilor funcţionăraşi ai târgului, filfizoni spilcuiţi care stătuseră până atunci în tindă, morfolind mânerele bastoanelor, un adevărat zid de admiratori, zâmbind galeş tuturor fetelor care treceau, nevoite să le îndure complimentele. La urmă de tot trecu Willy Mufferson, băiatul veşnic dat drept pildă celorlalţi. O conducea pe maică-sa cu atâta grijă, de parcă ar fi fost de sticlă. Totdeauna venea cu ea la biserică; era mândria tuturor matroanelor, în schimb, băieţii nu puteau să-l sufere: prea era cuminte! Şi-apoi prea li se dădea peste nas cu el: „Willy în sus, Willy în jos”. Ca în fiecare duminică, din buzunarul de la spate îi atârna o batistă albă, chipurile întâmplător. Tom nu avea batistă, iar pe băieţii care aveau îi privea ca pe nişte fanfaroni. Parohia fiind acum adunată, clopotul mai dăngăni o dată, pentru a dojeni pe cei zăbavnici şi pe cei abătuţi din cale, apoi se lăsă peste întreaga biserică o linişte solemnă, întreruptă doar de chicotele şi şoaptele corului din strană. Corul întotdeauna chicotea şi şoptea în timpul slujbei. Am văzut o dată un cor bisericesc care se purta cumsecade, dar nu mai ştiu unde. Sunt mulţi ani de atunci şi nu-mi amintesc aproape nimic de corul acela, parcă într-o ţară străină era. Preotul indică imnul ce trebuia cântat şi-l citi mai întâi el în întregime, cu multă simţire, întrun anumit stil, foarte admirat prin partea locului. Vocea sfinţiei sale începea într-un registru mediu, şi urca mereu până ajungea la o anumită înălţime, unde stăruia cu însufleţire asupra celui mai de sus cuvânt, iar de aci se arunca în jos ca de pe o trambulină. „Să fiu purtat spre slavă-n culcuşuri înflorite, Când alţii dus-au greul, luptând în mări de sînge”. Preotul acesta era socotit un minunat recitator, în adunările evlavioase totdeauna era poftit să citească poezii, iar când sfârşea, doamnele îşi ridicau braţele şi le lăsau să cadă neputincioase în poală, puneau mâna streaşină la ochi şi clătinau din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Nu se poate exprima prin cuvinte cît e de frumos; e prea frumos, prea frumos pentru biata noastră lume trecătoare”. După ce toată lumea cântă împreună imnul, cuviosul părinte Sprague se preschimbă într-un oficiu de mică publicitate şi citi un pomelnic de întruniri şi adunări şi alte asemenea chestii, fără sfârşit parcă. E un obicei ciudat, care şi astăzi se mai păstrează în America, până şi la oraşe, în era noastră în care ziarele apar ca ciupercile după ploaie. Se întâmplă adesea ca un obicei moştenit prin tradiţie să fie cu atât mai anevoie de lepădat cu cît are mai putină raţiune de a dăinui. După asta, sfinţia sa trecu la rugăciune. Era o rugăciune mărinimoasă, cuprinzătoare, care pomenea tot felul de amănunte — cerând ajutor şi milostivire pentru biserică şi pentru fiii bisericii, pentru celelalte biserici ale târguşorului, pentru tot târgul, pentru tot districtul, pentru tot statul, pentru toţi slujbaşii statului, pentru Statele Unite, pentru bisericile din Statele Unite, pentru Congres, pentru preşedinte, pentru slujbaşii guvernului, pentru bieţii marinari navigând pe mări zbuciumate de furtuni, pentru milioanele de asupriţi gemând sub călcâiul monarhiilor europene şi al despotismelor orientale, pentru cei cărora li s-a dăruit lumina şi vestea cea bună şi care totuşi nu au ochi să vadă, nici urechi să audă, pentru păgânii din ostroavele îndepărtate ale mărilor — si sfârşea cu ruga fierbinte ca vorbele pe care le rostea să fie primite cu milă şi bunăvoinţă şi să cadă ca sămânţă în pământ roditor, dând la vremea lor o recoltă bogată de fapte bune. Amin. Se auzi fâşâit de rochii şi enoriaşii se aşezară. Băiatul despre care povestim aci nu se prea dădea în vânt după rugăciune, atâta doar c-o îndura; si asta destul de greu. Sta liniştit, fără să asculte, dar urechea-i urmărea inconştient scurgerea litaniei. O cunoştea prea bine, cu tot tipicul ei. Când se întâmpla ca preotul să adauge vreun cuvinţel cât de neînsemnat, îşi dădea seama îndată şi se încrunta; privea adăugirile drept ceva necinstit, un fel de a trage lumea pe sfoară. În mijlocul rugăciunii, o muscă se lăsase din zbor pe speteaza băncii din faţă. Tom se perpelea privind cu câtă linişte îşi freca picioruşele, îşi cuprindea capul cu braţele, şi-l peria, inimoasă, de parc-ar fi vrut să-l desprindă de trup, scoţând la iveală firicelul subţire al gâtului. Îşi scărmăna aripile cu picioarele dinapoi, şi le netezea pe lângă trup, ca pe nişte pulpane de haină, îndeplinea pe îndelete toate dichisurile toaletei ei complicate, ca şi cum ar fi ştiut că e în afară de orice primejdie. Aşa şi era, căci oricât îl mâncau pe băiat degetele s-o înşface, nu cuteza. Se temea că sufletul îi va fi pe loc cuprins de flăcările gheenei, dacă săvârşea asemenea nelegiuire în timpul rugăciunii. Dar odată cu fraza de încheiere, mâna lui prinse a se îndoi şi a se furişa spre locul cu pricina. În clipa când se rostea „Amin", musca era prizonieră. Mătuşa prinse de veste şi-l ghionti pe Tom, până dădu drumul muştei. Preotul anunţă tema predicii. Glasul lui monoton bâzâia ca un bondar. Depăna un subiect atât de searbăd, încât multe capete începură a picoti, deşi în predică era vorba de focul cel veşnic şi de pucioasă şi până la urmă cei aleşi rămâneau atât de puţini la număr încât te întrebai cum de-şi mai bătea capul Dumnezeu să-i mântuie. Tom număra filele pe care era scrisă predica şi când ieşea de la biserică ştia întotdeauna cîte pagini citise preotul, dar din cele ce spusese rareori ştia cîte ceva. Totuşi, de data asta, predica îi trezise câtva timp oarecare interes. Sfinţia sa făcuse o descriere măreaţă şi mişcătoare a vremurilor fericite când oștile lumeşti se vor aduna laolaltă, iar leul şi mielul se vor culca alăturea fără teamă, un copil fiindu-le păstor. Măreţia, învăţămintele, morala acestei evocări grandioase nu se prindeau de băiat. El se gândea doar cu câtă admiraţie avea să fie privit eroul de către uriaşa adunare. La gîndul acesta faţa i se lumină, îşi spuse că i-ar place să fie el acel copil-păstor, dacă leul ar fi domesticit. Odată cu reluarea temei de căpetenie, pe băiat îl cuprinse iarăşi plictiseala, o plictiseală cruntă. Îşi aminti brusc că avea o comoară şi o scoase din ascunzătoare. Era un gândac mare, negru, cu nişte straşnice coarne dinţate, o răgace. Tom îl poreclise „Ciupici". Îl ţinea într-o cutie de pocnitori. De cum îi dădu drumul, gîngania îl înhăţă de deget. Urmă o smucitură firească; gândacul zvîcni în aer şi, tremurînd din picioruşe se prăvăli pe spate, în cărarea dintre bănci. Băiatul băgă degetul în gură şi începu să şi-l sugă. Apoi căută din ochi gândacul, care zăcea mişcînd din lăbuţele-i neputincioase şi trudindu-se în zadar să se întoarcă. Tom râvnea să-l aibă iar, dar gândacul era departe, nu era chip să-l ajungă de la locul unde şedea. Alţi oameni sătui de predică începură să zâmbească privind gângania. Pe negândite se ivi un căţeluş, un pudel fără stăpân. Rătăcea alene prin biserică, mâhnit nevoie mare, toropit de aerul zilei de vară şi de liniştea dimprejur. Tânjea după libertate, jinduia după o schimbare. Dădu târcoale gândacului; coada-i pleoştită săltă şi începu să se mişte. Stătu locului, fără a slăbi din ochi prada. Ocoli gândacul cu băgare de seamă, îl adulmecă de la o distanţă care-l punea în afară de orice primejdie, iar îl ocoli, prinse curaj şi-l mirosi mai de aproape, îşi dezveli dinţii şi, cu luare-aminte, încercă să înhaţe bâzdâgania. N-o nimeri; se mai repezi o dată şi înc-o dată; începuse să-i placă jocul. Se lăsă pe burtă, cu gândacul între labe, şi se jucă mai departe aşa cu el, până i se urî. Îl cuprinse nepăsarea, apoi o desăvîrşită uitare de toate. Capul începu să-i moţăie, botul cobora puţin cîte puţin, pînă-l atinse pe vrăjmaş, care se grăbi să-l înşface. Se auzi un chelălăit strident, căţelul smuci capul şi gândacul fu zvârlit cât colo, căzând iar pe spate. Pe cei din apropiere îi cuprinse veselia; icneau întruna pe înfundate, feţele se piteau pe după evantaie și batiste. Tom era în culmea fericirii. Câinele avea o mutră pleoştită; parcă ştia că se făcuse de rîs, şi îi era necaz; dar mai tare ca orice îl stăpânea setea de răzbunare. Se îndreptă spre gînganie şi reîncepu un atac chibzuit. Tot ocolind-o se repezea întruna, se oprea cu labele dinante la un pas de gândac, încerca să-l apuce cu dinţii şi-şi smucea capul de i se bălăbăneau urechile. După câtăva vreme, iar i se urî, încercă sa-şi amăgească plictisul fugărind o muscă, dar nu-i plăcu jocul. Cu nasul în podea, se luă după o furnică, dar se satură curând şi de ea, căscă, scoase un oftat, uită cu desăvârşire de gândac şi se aşeză pe el. Urmă un urlet înspăimântător, ca din gură de şarpe, şi pudelul o zbughi în goană nebună pe lângă şirurile de bănci. Chelălăia şi fugea. Traversă biserica, ieşi în dreptul altarului, o luă razna de-a lungul celeilalte cărări dintre bănci, coti spre uşă, trecu pragul... parcă l-ar fi apucat strechea.

În cele din urmă, gonind cu o iuţeală turbată, luă înfăţişarea unei comete lăţoase, rotindu-se în propria-i orbită cu repeziciunea luminii. În culmea disperării, schimbă direcţia şi se năpusti în poala stăpânului său, care-l zvârli pe fereastră. Deznădăjduitele-i tînguiri se auziră din ce în ce mai slab, până se stinseră în depărtare. Între timp, toată lumea din biserică se îmbujorase la faţă şi se îneca în rîs stăpînit. Predica se împotmolise de-a binelea. În curÎnd fu reluată, dar mergea ca vai de lume. Pas de mai mişcă sufletele într-o asemenea împrejurare! Enoriaşii nu conteneau să răspundă celor mai înalte simţăminte cu izbucniri înăbuşite de veselie păcătoasă. În rândurile dinapoi, câte unul, ascunzându-şi obrazul în speteaza băncii din faţă, se prăpădea de rîs, de parc-ar fi auzit din gura bietului părinte cine ştie ce caraghioslâc. Întreaga adunare răsuflă uşurată când se isprăvi chinul şi auzi rostindu-se binecuvântarea. Tom Sawyer se duse acasă înveselit, spunându-şi că era destul de plăcut să mergi la liturghie când mai intervenea câte-o schimbare în timpul slujbei. Un singur gând îi cam strica cheful; înţelegea să se joace căţelul cu „Ciupici”, dar să plece cu el, asta nu era frumos din partea lui.