Ispitele sfântului Antonio
Atunci
când vara e gata să-şi dea duhul şi domnii vilegiaturişti pleacă, cele mai
frumoase locuri rămân pustii (dar prin desişurile din pădure vânătorii trag şi
de prin vântoasele trecători ale muntelui, auzindu-se chemarea cucului, iată-i
coborând pe primii magi ai toamnei, cu enigmaticele lor desagi în spinare) şi
se prea poate ca norii mari ai asfinţitului să se adune laolaltă pe la orele
cinci şi jumătate-şase, ca să-i ispitească pe bieţii preoţi de ţară.
Chiar
la ceasul acela, don Antonio, tânărul ajutor al parohului, îi învaţă pe copii
catehismul în oratoriu, care a fost cândva sală de gimnastică. Iată-l pe el în
picioare, mai încolo băncile în care stau copiii, iar în fund, ajungând până-n
tavan, marele perete de sticlă ce dă spre răsărit; iar prin el se vede placidul
şi maiestuosul Col Gianna, răsfăţându-se în apusul de soare.
„In
nomine Patris et Filli et...", începe don Antonio. Copii, astăzi o să vă spun
câte ceva despre păcat. Cine dintre voi ştie ce-i păcatul? Ia să vedem, tu,
Vittorio, nu pricep de ce te aşezi mereu în fund... Ştii să-mi spui ce se
înţelege prin păcat?
—
Păcatul... Păcatul... E atunci când cineva face lucruri urâte.
—
Sigur că da, una peste alta, aşa e. Dar şi mai bine e să spunem că păcatul e o
jignire care i se aduce lui Dumnezeu, încălcând o lege a sa.
Între
timp, norii mari se ridică peste Col Gianna cu multă inteligenţă scenografică. În
timp ce vorbeşte, don Antonio îi poate vedea foarte bine prin peretele de
sticlă. Şi-i mai văd un păianjen cocoţat cu pânza lui într-un ungher al
peretelui de sticlă (unde traficul musculiţelor e foarte scăzut), precum şi o
muscă, neclintită pe sticlă, împovărată de reumatismul de sezon. La început,
aceşti nori se prezintă în următoarea formaţie: o lungă temelie plată din care
ţâşnesc felurite protuberanţe, ca nişte enorme fuioare de bumbac, şi
contururile moi se prefac într-o seamă de vârtejuri vâscoase. Care-o fi
intenţia lor?
—
Dacă mama, de pildă, vă spune să nu faceţi un lucru şi voi îl faceţi, mama va
fi mâhnită... Dacă Domnul vă spune să nu faceţi un lucru şi voi îl faceţi, Domnul
va fi mâhnit. Dar n-o să vă zică nimic. Numai că Domnul vede, fiindcă el vede
totul, chiar şi pe tine, Battista, care, în loc să fii atent, scrijeleşti banca
cu briceagul. Şi Domnul ţine minte, chiar şi peste o sută de ani el îşi aduce
aminte totul, ca şi cum s-ar fi întâmplat acum un minut...
Întâmplător
îşi ridică ochii şi vede, inundat de soare, un nor în formă de pat, având
deasupra un baldachin numai franjuri, volute şi arabescuri. Un pat de odaliscă.
Adevărul e că lui don Antonio îi e somn. S-a trezit la patru şi jumătate ca să
ţină slujba într-o bisericuţă de munte, după care a colindat toată ziua
săracii, clopotul cel nou, două botezuri, un bolnav, casa de copii orfani,
lucrările de la cimitir, spovedaniile etc, tot pe drum de la cinci dimineaţa,
iar acum patul acela pufos ce pare sa-l aştepte pe el, un biet preot bun la
toate.
Oare
nu-i de râs ? Nu e o coincidenţă bizară, el, frânt de oboseală, şi patul acela
făcut în tăria cerului? Ce bine-ar fi să se-ntindă în el şi să-nchidă ochii,
fără să se mai gândească la ceva.
Dar
în faţa lui se află micile capete neastâmpărate ale copiilor, două câte două,
aliniate în bănci.
—
Când am spus păcat, explică el, n-am spus încă nimic. Există păcate şi păcate.
Există, de exemplu, un păcat foarte special, deosebit de toate celelalte, care
se numeşte păcatul originar...
Atunci
se face înainte un al doilea nor, gigantic, semănând cu un palat: coloane,
cupole, logii, fântâni şi, în vârf, drapele; înăuntru sunt plăcerile vieţii,
probabil, banchete, slujitori, muzică, grămezi de monede de aur, parfumuri,
cameriste frumoase, vaze de flori, păuni, trâmbiţe de argint care-l cheamă pe
el, sfiosul preot de ţară fără un sfanţ în buzunar. („Ehei, pariez că în
castelul ăla se trăieşte, nu glumă, se gândeşte, n-o să am eu parte de aşa ceva
în veci vecilor.")
—
Şi astfel s-a născut păcatul originar. Sigur că voi o să mă întrebaţi: ce vină
avem noi că Adam a avut purtări rele ? Ce legătură are fapta lui cu noi ? De ce
trebuie să plătim noi pentru el ? Aici însă, vedeţi...
Unul
dintre copii, din a doua sau a treia bancă, mânca pe ascuns; pâine, s-ar fi
zis, sau ceva crocant. Căci se auzea un uşor ronţăit, ca de şoarece. Era însă
foarte atent: dacă preotul se oprea din vorbit, îşi oprea şi el fălcile din
mestecat.
Fu
de-ajuns acel firav semnal pentru ca lui don Antonio să i se facă o foame de
lup. Şi numai ce văzu un al treilea nor aşezându-se pe orizontală, modelat în
formă de curcan. O jivină enormă, un monument, în măsură să potolească foamea
unui oraş ca Milano; perpelindu-se pe un proţap imaginar, rumenit de soarele
asfinţitului. Puţin mai încolo, un alt nor, ca un crenel, vânăt, avea o formă
clasică de sticlă.
—
Cum se păcătuieşte? zise el. Vai, oamenii au născocit o mulţime de sisteme ca
să-l mâhnească pe Dumnezeu. Se păcătuieşte cu fapta, de exemplu cel ce fură, se păcătuieşte chiar
şi numai cu vorba, dacă, de exemplu, cineva înjură, dar şi cu gândul... Da,
uneori ajunge un gând...
Mare
e neobrăzarea acelor nori. Unul din cei mari, sporind pe înălţime, luase forma
unei mitre. Nu cumva era o aluzie la trufie, la ambiţia carierei? Desenată
amănunţit, strălucea albă pe fondul azuriu, şi pe laturile ei autoritare
atârnau franjuri de mătase şi de aur. Şi iată cum, umflându-se şi mai tare,
naşte o mulţime de flori. Şi se arată de-a dreptul tiara papală, în toată
tainica ei putere. Bietul preot de ţară o fixă o clipă, invidios fără să vrea.
Gluma
devenise mai rafinată, plină de amăgiri viclene. Don Antonio era îngrijorat.
Într-acestea,
Attilio, fiul brutarului, băgă un bob de porumb într-o ţeava de soc pe care o
duse la buze, cu gândul să ochească ceafa unui coleg. Clipă în care se uită la
don Antonio, ce se făcuse alb la faţă. Şi fu atât de impresionat, încât renunţă
pe loc la sarbacană.
—
...să deosebim, spunea, păcatul venal de cel mortal... Mortal... De ce mortal?
Se poate să murim? Chiar aşa... Dacă trupul nu moare, sufletul...
Nu,
nu, îşi spunea, nu e posibil să fie o întâmplare; un capriciu iluzoriu al
vânturilor. Pentru el, don Antonio, cu siguranţă, nu se deranjau, puterile
abisului. Şi totuşi, treaba aia cu tiara papală mirosea mult prea tare a
complot. Nu cumva şi-o fi băgat coada Marele Vrăjmaş, acelaşi care, din cele
mai vechi timpuri, se iţea din nisip şi se gudura la picioarele pustnicilor?
În
acel arhipelag de nori, aproape în centru, o mare acumulare de aburi rămăsese
până acum nemişcată. Ciudat, îşi spuse don Antonio, pe margine totul este în
continuă mişcare, numai în centru, nu. În toiul acelui carnaval, norul rămăsese
liniştit, apatic, aşteptând parcă. Curios, preotul îl pândea.
Fapt
e că măgăoaia de nor începea să se mişte, amintind de trezirea unui piton, cu
acea nepăsătoare şi falsă lehamite plină de întunecate prevestiri. Avea
culoarea sidefului trandafiriu al unor moluşte, şi mădularele rotunde şi
umflate. Ce prevestea oare? Ce forme o să aleagă? Deşi lipsea orice element
raţional, don Antonio, cu acel fler al feţelor bisericeşti, ştia deja ce avea
să iasă.
Îşi
dădu seama că roşise, îşi coborî privirile spre podea şi văzu resturi de paie,
un chiştoc (cine ştie de unde), un cui ruginit, puţină ţărână.
—
Nesfârşită e, copiii mei, spunea, milostenia Domnului, şi atotputernic harul
său...
În
timp ce vorbea, calculă aproximativ timpul în care norul putea să se întregească.
O să se uite la el? „Să nu cumva, don Antonio, nu te încrede, nu ştii ce poate
să ţi se-ntâmple", îi şopti plictisitoarea voce care în orele laşe răsare
în adâncul nostru, mustrându-ne. El însă auzi şi cealaltă voce, mai
îngăduitoare, tolerantă, prietenoasă, care ne îmbărbătează atunci când curajul
ne părăseşte. Şi spunea aşa: „De ce te temi, părinte ? De un norişor nevinovat?
Dacă nu te-ai uita la el, atunci, da, ar fi pentru tine un semn rău, ar putea
să însemne că eşti păcătos. Un nor, gândeşte-te, cum ar putea fi el vinovat?
Uită-te, părinte, ce frumos e!"
Avu
atunci un moment de îndoială. Fu de-ajuns ca pleoapele să-i tremure scurt, să
se deschidă într-o mică fantă. Văzu sau nu văzu? Ceva ca o imagine perversă,
respingătoare şi minunată i se cuibărise deja în creier. Simţi că n-are aer din
pricina senzaţiei tenebroase. Prin urmare, pentru el veniseră acele fantasme şi
îl sfidau din cer prin aluzii neruşinate ?
Era
cumva marea încercare menită oamenilor lui Dumnezeu? De ce însă, dintre miile
şi miile de preoţi, fusese ales tocmai el? Se gândi la fabuloasa Tebaidă,
întrevăzu şi pentru sine un destin de sfinţenie şi slavă. Simţi nevoia să
rămână singur. Făcu iute semnul crucii, dând de înţeles că lecţia luase
sfârşit. Copiii plecară mormăind de-ale lor, şi tăcerea deveni deplină.
Putea,
de ce nu, să fugă, să se izoleze, de pildă, într-o odaie de unde norii nu se
vedeau. Dar fuga nu mai era de niciun folos. Ar fi fost o capitulare. Căută în
schimb ajutorul lui Dumnezeu. Începu să se roage strângând din dinţi, furios,
ca într-o cursă pe ultima sută de metri.
Cine
o să iasă învingător? Ticălosul şi atrăgătorul nor sau el, cu curăţenia lui?
Continua să se roage. Şi fiindcă i se păru că este destul de întărit, îşi adună
puterile şi ridică ochii.
Dar,
iată, pe cer, deasupra lui Col Gianna, cu o ciudată dezamăgire, nu văzu decât
nori nepăsători, cu o înfăţişare idioată, băşici de aburi, mucegaiuri de ceaţă
ce se risipeau în fâşii. Nici vorbă, evident, ca aceşti nori să poată gândi,
sau să fie răi, să facă glume pe seama tinerilor preoţi de ţară. Nici vorbă să
se fi legat de el, ca să-l chinuiască. Nişte nori acolo, şi-atât. De fapt,
staţia meteorologică anunţase pentru ziua aceea: „Cer mai mult senin, câteva
formaţiuni cumuliforme după-amiază. Vânt slab. Temper. staţion." În privinţa
Diavolului, nici măcar un cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu