Aventurile lui Tom Sawyer(12)

Una din pricinile pentru care gândul lui Tom se mai abătuse de la taina ce-l rodea era o preocupare nouă şi plină de gravitate. Becky Thatcher nu mai venea la şcoală. Tom se luptase câteva zile cu mândria lui, încercând să nu se sinchisească, s-o uite pe Becky, dar nu izbutea. Se trezea dând târcoale pe întuneric casei tatălui ei, cu inima plină de jale. Becky era bolnavă. Dacă murea! Gândul ăsta îl umplea de desperare. Nu-l mai interesa războiul şi nici măcar pirateria. Farmecul vieţii pierise, totul era searbăd, cenuşiu. Lăsă deoparte cercul şi bastonul de crichet, joaca nu-i mai făcea nici o plăcere. Mătuşă-sa băgă de seamă şi se îngrijoră.

 Începu să încerce tot felul de fleacuri ca să-l învioreze. Ea făcea parte din acei oameni care se dau în vânt după doctorii brevetate şi după orice metode puse în practică de curând. O viaţă întreagă făcuse experienţe în acest domeniu. Cum se ivea o doctorie sau o metodă nouă, ardea de nerăbdare s-o încerce, nu pe pielea ei, căci ea una nu era niciodată bolnavă, ci pe a cui se nimerea să-i fie la îndemână. Citea regulat toate revistele de „sănătate" şi toate înşelătoriile „frenologice" care apăreau. Neştiinţa lor solemnă îi pria ca peştelui apa. Credea ca-n evanghelie în toate prostiile de care erau pline acele broşuri, despre aerisire, despre cum să te culci şi cum să te scoli, ce să mănânci şi ce să bei, câtă mişcare să faci, ce dispoziţie sufletească să-ţi impui şi ce îmbrăcăminte să porţi. Nu băga niciodată de seamă că revistele ei de igienă din luna în curs răsturnau tot ce recomandaseră cu o lună înainte. Era naivă şi încrezătoare, şi cădea astfel lesne în capcana oricărei reclame. Aduna laolaltă tot arsenalul revistelor şi doctoriilor ei înşelătoare şi, astfel înarmată, oficia ca o vrăjitoare, aducând iadul pe urmele ei, dar neîndoindu-se o clipă că e un înger alinător, care dăruieşte aproapelui suferind balsamul tămăduirii.

Acum era la modă hidroterapia. Starea jalnică în care se afla Tom fu pentru mătuşă-sa Polly un prilej căzut din cer să experimenteze noua metodă. În fiecare dimineaţă îl silea pe băiat să iasă din aşternut de cum mijea de ziuă şi, punându-l să stea în picioare în şopron, îl îneca într-un potop de apă rece. După asta, îl fricţiona cu un ştergar aspru ca o răzătoare, până îl aducea iar în simţiri; apoi îl înfăşura într-un cearceaf ud şi-l lăsa împachetat între pături, „să năduşească şi sufletul din el” şi „să-i iasă prin piele toată răutatea din inimă”, cum spunea Tom.

Cu toate acestea, băiatul era zi de zi mai tăcut, mai palid şi mai abătut. Mătuşa adăugă tratamentului băi fierbinţi, băi de şezut, duşuri şi băi de cadă. Tom rămânea mohorât ca un dric. Atunci mătuşa începu să combine hidroterapia cu o dietă severă de fulgi de ovăz şi cu foi de muştar. Calcula puterea de absorbţie a băiatului ca pe a unui hârdău şi zilnic îl umplea până la refuz cu leacuri atotvindecătoare.

De la un timp pe Tom îl lăsau nepăsător tratamentele acestea, fapt ce o îndurera nespus pe biata bătrână. Ea îşi spunea că nepăsarea lui Tom trebuia înfrântă cu orice preţ. Atunci auzi pentru prima oară de medicamentul numit “Moartea durerilor". Comandă numaidecât o probă. Gustă doctoria şi inima i se umplu de mulţumire. Era foc şi văpaie sub înfăţişare de lichid. Renunţă la hidroterapie şi la toate celelalte remedii şi- şi puse toată nădejdea în „Moartea durerilor". Îi dete lui Tom o linguriţă din leacul miraculos, apoi, înfrigurată, aşteptă rezultatul urarea i se risipi într-o clipă şi sufletul ei tulburat îşi regăsi liniştea, căci „apatia" lui Tom se spulberase. Pe jăratic să-l fi pus mătuşa şi tot nu l-ar fi trezit mai bine.

Tom înţelesese că era timpul să-şi vină în fire: felul ăsta de viaţă o fi fost el destul de romantic pentru starea lui amărâtă, dar simţea că nu mai merge; trebuie să termine cu viaţa asta searbădă, plină de necazuri. Fel de fel de planuri îi treceau prin minte, cum să facă să scape. În cele din urmă, îi dădu în gând să se prefacă ahtiat după „Moartea durerilor“. Cerea atât de des doctoria, încât începuse să o plictisească pe mătuşă. Până când, obosită, mătuşa Polly îi spuse să şi-o ia singur şi să n-o mai bată la cap. Să fi fost vorba de Sid, nici o bănuială n-ar fi umbrit bucuria bătrânei, dar fiindcă era Tom la mijloc, mătuşa începu să supravegheze pe furiş sticla. Care nu-i fu mirarea când văzu că într-adevăr conţinutul scădea. Cum să-i treacă prin gând că Tom îngrijea sănătatea unei crăpături din duşumeaua salonului?

Într-o zi, Tom tocmai dădea crăpăturii porţia de doctorie, când se apropie de el motanul cel galben al mătuşii, torcând, privind cu jind linguriţa şi rugându-se să-i dea şi lui să guste.

Tom îl preveni:

-  Mă Peter, să n-o iei, dacă n-ai neapărată nevoie.

Dar Peter îi dădu a înţelege că avea neapărată nevoie.

-  Eu zic să te gândeşti bine.

La care motanul răspunse că se gândise bine.

-  Ei, dacă vrei cu tot dinadinsul, ce să-ţi fac, să-ţi dau, ca să nu zici că-s zgârcit, da' dacă nu ţi-o place, să n-ai nici o pretenţie: cum îţi aşterni, aşa dormi.

Peter încuviinţă cu un miorlăit. Tom îi căscă gura şi-i vărsă pe gât “Moartea durerilor". Peter sări în sus de doi metri, scoase un strigăt sălbatic de luptă, şi se năpusti val vârtej împrejurul camerei, pocnindu-se cu capul de mobile, răsturnând glastrele cu flori şi făcând o harababură nemaipomenită. După asta, se ridică pe labele dinapoi şi începu să umble ca la paradă cu capul într-o parte, strigând sus şi tare nepotolita-i bucurie. Apoi iar o zbughi, dând de cîteva ori ocol camerei, răvăşind şi nimicind totul în cale. Mătuşa Polly intră tocmai la timp pentru a-l vedea executând câteva salturi duble, scoţând un chiot puternic de adio şi zburând prin fereastra deschisă, cu rămăşiţele glastrelor de flori după el. Mătuşica încremenise în prag, privind nedumerită pe deasupra ochelarilor. Tom se tăvălea pe jos, prăpădindu-se de râs.

-  Tom, ce naiba are cotoiul ăsta?

-  De unde să ştiu eu, mătuşico? îngăimă Tom printre hohote de râs.

-  Doamne sfinte! De când sunt, n-am văzut una ca asta. Da' ce-o fi având?

-  Habar n-am, tuşă Polly, aşa fac pisicile când sunt vesele.

-  Nu zău, aşa fac?

Acum Tom desluşi în glasul mătuşii ceva care-l neliniştea.

-  Da, tuşică. Adică, aşa mi se pare.

-   Daa, aşa ţi se pare?

-   Îhî...

Între timp mătuşa se aplecase iar Tom o pândea cu atenţie plină de îngrijorare. Când ghici ce o preocupa era prea târziu. De sub marginea cuverturii de pat se zărea coada linguriţei; care-l dăduse de gol. Mătuşa Polly apucă linguriţa şi i-o băgă sub nas. Tom se făcu mic şi lăsă ochii în jos. Mătuşa îl ridică, după cum îi era obiceiul, de-o ureche, şi-l ciocăni zdravăn în cap, cu degetarul.

-  Bine, musiu, ce-ţi veni să te porţi aşa c-o biată lighioană, neputincioasă?

-  Mi-era milă de el, că n-are nici o mătuşă.

-  N-are nici o mătuşă? Neghiobule! Ce vrei să zici?

-  Păi, dacă avea şi el o mătuşă, avea ea grijă să-l doctoricească. Îi ardea ea maţele cu „Moartea durerilor”. Nu-i era mai milă de lighioană ca de-o fiinţă omenească.

Pe mătuşa Polly o cuprinse fără de veste căinţa. Deodată lucrurile îi apărură într-o lumină nouă; ce era cruzime faţă de un motan s-ar fi putut să fie cruzime faţă de un băieţel. Punând mâna pe creştetul lui Tom, spuse blând:

-  Tom, eu nu ţi-am vrut decât binele! Zău că ţi-a făcut bine doctoria, Tom.

-  Tom înălţă privirea spre ea, cu o seriozitate prefăcută, prin care răzbea licărirea unui zâmbet.

         - Ştiu că mi-ai vrut binele, mătuşică. Şi eu i-am vrut binele lui Peter. Şi zău că şi lui i-a făcut bine doctoria. Nu l-am văzut niciodată aşa vioi...

-  Hai, piei din ochii mei, până nu mă scoţi iar din sărite. Încearcă să fii şi tu o dată băiat de treabă... Şi doctoria nu e nevoie s-o mai iei.

Tom sosi la şcoală cu mult înainte de începerea lecţiilor. Se observase că acest lucru ciudat se petrecea zilnic de la o vreme. Iar acum, după obiceiul ce-l prinsese de curând, stătea în curtea şcolii, pe lângă poartă, în loc să ia parte la jocurile celorlalţi. Spunea că e bolnav; aşa şi arăta. Se făcea că se uită aşa, într-o doară; adevărul era că supraveghea foarte atent drumul care urca spre şcoală. Curând îl zări pe Jeff Thatcher. Tom se lumină la faţă; îl privi o clipă lung, încordat, apoi întoarse capul, plin de mâhnire. Când Jeff Thatcher ajunse în dreptul lui, Tom intră în vorbă cu el, căutând cu dibăcie să aducă vorba despre Becky, dar afurisitul de Jeff nici nu băga de seamă. Şi în tot acest timp, Tom nu-şi lua ochii de la drum. De câte ori se ivea vreo rochiţă fluturând în mers, inima începea să-i bată cu putere şi ce ciudă pe el când îşi dădea seama că se înşelase, că nu era Becky! În cele din urmă, cum nu se mai zărea nici o rochiţă, Tom pierdu orice nădejde şi se prăbuşi într-o neagră mâhnire. Intră în casa goală şi se aşeză la locul lui, pregătit sufleteşte să sufere o veşnicie. Dar tocmai în clipa aceea se mai ivi în poartă o rochiţă şi Tom sări ca ars. În clipa următoare era în curte, chiuind ca un sălbatic, râzând, urmărindu-i pe ceilalţi băieţi, sărind gardul cu o îndrăzneală nemaipomenită, mai-mai să-şi frângă oasele, făcând tumbe, sprijinindu-se când în mâini când în cap, pe scurt, executând toate acele acte de vitejie ce-i dădeau prin gând şi trăgând mereu cu coada ochiului la Becky Thatcher, să vadă dacă ea bagă de seamă. Dar Becky părea că nu observă nimic; nici nu se uita la el. Oare era cu putinţă nici să nu-l fi văzut măcar? Atunci Tom îşi mută arena de demonstraţie în imediata ei vecinătate. Se repezi cu chiote fioroase de luptă, îi smulse unui băiat şapca din cap, i-o aruncă pe acoperişul şcolii, năvăli ca un vârtej într-un grup de băieţi, împrăştiindu-i în tote părţile şi la urmă căzu lat chiar sub nasul lui Becky, cât p-aci s-o trântească. Ea se întoarse cu nasul în vânt. O auzi spunând:

-    Hm! Deştepţi ce se mai cred unii! Fac pe grozavii, doar-doar le-o da cineva atenţie!

Tom se înroşi ca para focului. Se ridică anevoie de pe jos şi se depărtă hoţeşte, plouat şi cu inima zdrobită.
P13
  (*) Frenologic-de la frenologie, pseudo-ştiinţă conform căreia calităţile psihice şi intelectuale ale omului pot fi recunoscute după conformaţia craniului.