Mici intamplari cu animale (121)

De multe ori am admirat zborul corbilor. În puterea de care dă dovadă, în cotiturile repezi pe care le face, rare sunt păsările noastre mari care să i se asemene corbului. Iar în ceea ce priveşte viteza, atunci cînd se îndeamnă la zbor grăbit spre o ţintă, nu cred să rămînă în urma acvilelor. Ceea ce mi se pare de neîntrecut este însă uşurinţa cu care corbii în zbor înfruntă vijeliile. Cînd celelalte păsări caută scut şi nu se ridică în urgia de sus, numai pe corbi îi vezi zburînd. Şi încă pare că le face plăcere să joace pe clocotul aerului. De cîteva ori am văzut corbi pe furtună. Mai bine îmi aduc aminte de o pereche pe care am petrecut-o din ochi peste o jumătate de oră.

Pe vîntul năprasnic şi sec care s-a pornit, am hotărît o zi de odihnă în cabana din lumea de stînci a caprelor negre. Aveam împuşcat un ţap şi era destul pentru anul acela; mai stăruiam ca să ajut unui prieten să-şi dobîndească primul trofeu cu coarnele în cange. Învrîstam ceasurile de lîngă vatra din cabana cu altele de pe lespedea de piatră de sub streaşină, şi parcă acestea din urmă treceau mai în fugă. Era ceva gran­dios în priveliştea cazanului larg peste care goneau armadiile furtunii. De după creste se prăbuşeau uneori cascade de neguri şi clocoteau în adîncuri. Fără hodină, năvălea asupra lor cîte o pală de vînt, le învolbura, le făcea zdrenţe şi le trecea peste alte creste. Vuia în înălţimi, şuiera în cetinile brazilor sărăcite de alte boholturi, ropotea ca sub copite de cai mulţi, gemea şi urla. Caprele negre se vor fi tras în adăposturile pereţilor de piatră sau au coborît în pădure. Pe unde altă dată le desco­peream ca pistrui negri pe surul stîncilor, nu se mai vedea nici una. Căldarea părea o ruină de cetate enormă, din care a pie­rit orice viaţă, odată cu aceea a uriaşilor care au clădit-o în vremuri de poveste.

„Clonc-clonc-clonc-clonc", străbate ca o părere glas străin de cele ale viscolului. Mirat, găsesc perechea de corbi care ve­nise dinspre pădure, fără să o fi observat, de dincolo de ca­bană. Cum de au părăsit adăpostul copacilor ? Oare se în­dreaptă spre vreun hoit ştiut de ei, mînaţi de foame? Ii petrec cu ochii, aştept să se lase undeva sau să treacă peste culme. Sunt, desigur, pereche, acum toamna tîrziu, rămasă singură, cu puii plecaţi în viaţa lor. Bătrînii şi-au legat traiul deolaltă, cu credinţă, pentru totdeauna. Nu se despart nici acum, cînd nu mai au grija cuibului.

Vîslesc alături împotriva vîntului, cu bătăi de aripi pu­ternice, şi răzbesc. Au ajuns pe deasupra mijlocului căldării. O sfîşietură de negură mi-i acoperă; îmi pare rău că atunci cînd va trece negura vor fi trecut şi corbii. Uite-i, însă! S-au ridi­cat mai sus şi acum rotesc ca planoarele, ca păsările de pradă mari. Penele lungi ale aripilor le sunt răsfirate ca nişte degete, cozile lăţite. Nicio bătaie a vîslelor întinse; trupul întreg, cu aripile rigide, se cumpăneşte încet în dreapta, în stînga. In cercul pe care îl fac cînd ajung în vînt de la spate sunt duşi în viteză de săgeată. Cred că i-a luat puterea şuvoiului şi-i va răpi cu el. Dar iată că arcuiesc în vînt din coastă, apoi îl înfruntă din piept. Înaintarea e mai înceată, rare bătăi de aripă ajută, cercul spiralei se încheie, mai sus, mai jos. Au trecut milenii pînă ce mintea omului a născocit meşteşugul  de a înainta pe ape cu corăbiile cu pînze împotriva vîntului — şi n-a ajuns decît să-l înşele, prinzîndu-l în coastă şi făcînd cale cotită. Măiestria corbilor e mai mare: iau vîntul în piept şi nu ştiu cum fac că vîntul li se supune, sorbindu-i parcă.

Dar de ce rotesc, de ce nu pleacă, de ce nu se lasă la pă­mînt?... Vor coborî acum: iată-i că s-au răsucit pe o aripă amîndoi deodată, şi-au strîns penele răsfirate, vin în jos ca doi bolovani negri, cad. Zece-douăzeci de metri — nu pot să judec — apoi se avîntă în văzduhul înalt, parcă i-ar fi împins o răsuflare a pămîntului. „Clonc-clonc", le aud de-abia glasul, răspunzîndu-şi. Alte vîsliri viguroase pînă înspre creste, alte săgetări în cîrca vîntului, rotiri, căderi, răsuciri năpras­nice, înălţări pînă departe unde par păsărici, cercuri de acvilă.

Nu simt frigul pe care mi-l înghesuie vîntul prin haine, nu mă pot despărţi de minunatul zbor al corbilor. Zbor de joc, de bravură, plăcere de a înfrunta, de a învinge; nu-mi pot închipui să fie altceva. Ca şi cînd le-ar fi fost milă de specta­torul degerat, deodată s-au lăsat în voia vîntului, au trecut pe deasupra mea, pe deasupra cabanei şi nu i-am mai văzut.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor