Crăciun la comandă
Cherokee
era tatăl civil al Yellowhammer-ului. Yellowhammer era un nou oraş minier,
construit în special din corturi şi brad neprelucrat. Cherokee era prospectant.
Intr-o zi, cînd măgăruşul rumega conuri de brad amestecat cu cuarţ, Cherokee a
dat la iveală cu târnăcopul o pepită cîntărind treizeci de uncii. Îşi
împrejmui lotul, apoi, fiind o persoană cu vederi largi şi ospitalieră, trimise
invitaţii prietenilor din trei state, să vină să-l viziteze şi să se bucure cu
el împreună da norocul care dăduse peste dînsul.
Nici
măcar unul dintre invitaţi nu trimise părerile de rău împreună cu refuzul la
invitaţie. Se adunară din ţinutul Gila, de la Salt River, de la Pecos, de la
Albuquerque şi Phoenix şi Santa Fe şi din taberele dintre ele.
Cînd o mie de cetăţeni sosiră şi-şi
luară loturile în primire, botezară oraşul Yellowhammer, numiră un comitet de
vigilenţă şi-i făcură cadou lui Cherokee un ceas de aur masiv.
La
trei ore după ceremonia de prezentare a cadoului, lotul lui Cherokee se dovedi
a fi sterp. Localizase o pungă şi nu o vînă de aur. O abandonă şi încercă
altele, una câte una. Norocul îşi luase, se pare, rămas bun de la el. După
aceea n-a mai reuşit niciodată să scoată suficientă pulbere de aur din
Yellowhammer, cu care să-şi plătească nota de plată de la bar. Dar majoritatea
celor o mie de oaspeţi prosperau şi Cherokee zîmbea şi-i felicita.
Yellowhammer-ul
era alcătuit din bărbaţi care îşi scoteau pălăriile în faţa ghinionistului
zîmbitor. Aşa că îl invitară pe Cherokee să spună ce şi-ar dori.
—
Eu?
răspunse Cherokee. Aş pofti la nişte
fonduri avansate pentru prospectare. Cred că o să mă duc să prospectez de-a
lungul Mariposas-ului. Dacă o să găsesc ceva pe acolo, vă dau de ştire imediat.
Nu sunt eu d-ăia care să nu le scrie prietenilor. In mai, Cherokee îşi încărcă
măgăruşul şi-şi întoarse fruntea gînditoare, de culoare cenuşie, spre nord.
Mulţi cetăţeni îl însoţiră pînă la hotarele neclare ale Yellowhammer-ului şi
revărsară asupra lui strigăte de binecuvîntare şi rămas bun. I se vîrîră cu
forţa în buzunare cinci sticle fără o bulă de aer între dop şi conţinut şi fu
rugat să considere Yellowhammer-ul drept un loc permanent unde putea găsi un
pat, slănină cu ouă şi apă caldă pentru bărbierit dacă norocul socotea că nu e
cazul să-şi încălzească mîinile la focul de tabără de pe Mariposas.
Numele
de părinte al
Yellowhammer-ului îi fusese dat de către căutătorii de aur
conform sistemului popular de nomenclatură. Nu era necesar să-ţi arăţi
certificatul de naştere pentru a căpăta o poreclă. Numele omului era
proprietatea lui privată. Pentru a facilita chemarea lui în faţa judecăţii şi
pentru a-l numi printre alte bipede în cămăşi albastre, un nume, un titlu sau
un epitet temporar, i se acorda de către public. Caracteristicile personale alcătuiau
sursa majorităţii acestor botezuri neoficiale. Mulţi dintre ei erau porecliţi de-a
dreptul după denumirile geografice din regiunile de unde mărturisiseră că vin.
Alţii se prezentau sub numele de „Thompson" şi „Adam“ sau altele în genul
ăsta, cu o îndrăzneală şi neobrăzare care aruncau un nor asupra titlurilor.
Cîţiva îşi dădeau la iveală, cu aroganţă şi fără ruşine, propriile nume
indisputabile. Lucrul era socotit o exagerare impertinentă şi nu se bucura de
popularitate. Aceluia care spunea că-l cheamă Cheslerton L. C. Belmont şi
dovedea cu acte accst lucru, i se dădea răgaz pînă la apusul soarelui să părăsească
oraşul. Nume ca „Bondocul", „Crăcănatul", „Texas", „Bill
Puturosul", „Rogers Sugativă", „Şchiopul Riley", „Judecătorul"
şi „Ed din California" se bucurau de popularitate. Cherokee îşi trăgea
numele din vremea cînd pretinsese că ar fi trăit o vreme pe lîngă respectivul
trib indian.
La
douăzeci decembrie, Chelbosul, poştaşul, aduse în Yellowhammer o veste.
—
Pe
cine credeţi că văd în Albuqucrque, spuse Chelbosul clienţilor barului, decît
pe Cherokee, împopoţonat şi înzorzonat pînă în creştet ca ţarul Turciei şi
răspîndind banii cu lopata. El şi cu mine ne-am dus să cunoaştem viaţa de
noapte a oraşului şi am băut soiuri de vin făcute din apă şi bicarbonat
efervescent, iar Cherokee a semnat toate poliţele. În buzunare avea atîtea
hîrtii de parcă era masa de mize după cincisprezece aruncări de bile.
—
Probabil
că Cherokee a dat de aur, observă Ed din California. Ei, a avut noroc. Mă bucur
că a dat lovitura.
—
Cred
că Cherokee ar trebui să vină pînă la Yellowhammer să-şi viziteze prietenii,
spuse altul, uşor întristat. Dar, asta e. Prosperitatea este cel mai bun tratament
pantru vindecarea de memorie.
—
Ai
răbdare, spuse Chelbosul, că ajung şi acolo. Cherokee a dat de-o vînă de trei
picioare în Mariposa, care a cîntărit cam o tonă cînd a luat drumul spre Europa
şi a vîndut-o unui sindicat pentru o sută de mii de dolari bani peşin. Pe urmă
şi-a cumpărat un palton din blană de pui de focă şi o sanie roşie, şi ce
credeţi că are de gînd să facă?
—
Să
dea la zaruri, spuse Texas, ale cărui idei despre recreere se legau de jocurile
de noroc.
—
„Vino
să mă săruţi, iubito”, fredonă Bondocul, care avea fotografii în buzunare şi
purta o cravată roşie şi cînd îşi lucra lotul.
—
Şi-a
cumpărat o crîşmă? întrebă Rogers Sugativă.
—
Cherokee
m-a dus într-o cameră, continuă Chelbosul şi mi-a arătat. Era plină cu tobe,
păpuşi, patine, pungi cu bomboane, clovni, miei de jucărie, fluiere şi tot
felul de drăcii de-astea pentru copii. Şi ce credeţi că are de gînd să facă cu
mărunţişurile astea fără valoare? Nu începeţi să vă daţi cu presupusul, pentru
că Cherokee mi-a explicat. O să le încarce în sania roşie şi... staţi aşa, încă
nu comandaţi de băut... o să vină aici la Yellowhammer şi o să ofere copiilor,
copiilor din acest oraş, cel mai mare pom de Crăciun şi cea mai mare păpuşă
care plînge şi cel mai mare Cufăr de Jucării al Băieţelului Uriaş care a fost văzut
vreodată la vest de capul Hatteras.
Vorbele
Chelbosului fură urmate de două minute care se scurseră într-o linişte
desăvîrşită. Liniştea fu întreruptă de ,,cinstea" oferită de local, care
prinzînd bine momentul de a-şi arăta ospitalitatea, trimise de-a lungul tejghelei
o duzină de pahare de whisky, urmate de o sticlă plină - care înainta mai greu.
—
Şi
nu i-ai spus? întrebă minerul pe nume Trinidad.
—
Păi,
nu, răspunse gînditor Chelbosul. N-am prins deloc momentul. Ştiţi, Cherokee
cumpărase toată marfa asta pentru Crăciun şi o plătise. Era grozav de încîntat
de idee şi mi se cam urcase la cap vinul ăla spumos de care v-am spus, aşa că
n-am apucat.
—
Nu
pot să nu mă mir, interveni Judecătorul, atîrnînd de tejghea bastonul cu
măciulie de fildeş, că prietenul nostru Cherokee poate avea o concepţie atît
de greşită despre... aş spune... propriul lui oraş.
—
Păi,
nu-i a opta minune a lumii terestre, spuse Chelbosul. Cherokee a plecat din
Yellowhammer de mai bine de şapte luni. Cîte nu se puteau întîmpla în timpul
ăsta! De unde să ştie că în oraş nu există un singur copil şi nici nu se
aşteaptă vreunul, avînd în vedere că ne gîndim să emigrăm.
—
Dacă
stai şi cugeţi, observă Ed din California, e ciudat că în nicio familie n-a
apărut niciun semn pînă acum. Încă nu s-a înjghebat bine oraşul ca să apară şi
brigada celor în scutece, cred.
—
Şi
ca să pună capac la toate, continuă Chelbosul, Cherokee are de gînd să facă pe
Moş Crăciun. Şi-a cumpărat o perucă albă şi favoriţi care-l desfigurează, de
arată exact ca pozele din cărţi ale lui William Cullen Longfellow şi un costum
roşu, brodat cu blană pe afară, şi mănuşi de opt uncii greutate, şi o căciulă
roşie croşetată cu moţ. Nu-i o ruşine că un costum ca ăsta nu o să aibă ocazia
să fie însoţit de colindele copiilor?
—
Cînd
are de gînd Cherokee să vină cu camionul? Întrebă Trinidad.
—
Cu
o dimineaţă înainte de Crăciun, spuse Chelbosul. Şi vrea să-i aranjaţi o
cameră, şi să-i pregătiţi un brad. Şi să fie şi nişte doamne care să-l ajute şi
care să fie în stare să-şi ţină limba ca să nu strice surpriza copiilor.
Situaţia
neblagoslovită a Yellowhammer-ului fusese descrisă cu fidelitate. Vocile de
copil nu-i bucuraseră zidurile fragile; tropăitul paşilor neobosiţi nu-i
consacrase singurul drum gloduros dintre cele două rînduri
de corturi şi clădiri grosolane. Mai tîrziu urmau să sosească. Dar acum
Yellowhammer-ul nu era decît o tabără de munte şi nicăieri în cuprinsul ei nu
puteai să vezi ochi rugători şi ştrengăreşti, deschizindu-se în zorii zilei
pline de minunăţii, mînuţe nerăbdătoare să ajungă la comorile lui Moş Crăciun,
colinde cîntate de glasuri copilăreşti emoţionate, care să anunţe anotimpul
vesel, aşa cum meritau lucrurile frumoase care urmau să sosească din partea lui
Cherokee cel cu inima caldă.
In
Yellowhammer erau cinci femei. Nevasta laborantului, proprietăreasa de la
hotelul Lucky Strike şi spălătoreasa din a cărei covată se scotea pe zi o
uncie de praf. Astea erau persoanele de sex femeiesc cu reşedinţă permanentă;
celelalte două erau surorile Spangler, domnişoarele Fanchon şi Erma, aparţinînd
companiei de comedie Transcontinental de la teatrul (improvizat) Empire. Dar
copii, nu era niciunul. Uneori domnişoara Fanchon juca plină de însufleţire şi
pricepere rolul unui copil durduliu, dar între zugrăvirea ei şi întruchipările
adolescentine pe care imaginaţia le oferea ca destinatari pe măsura
belşugului de sărbători al lui Cherokee, se părea că exista o prăpastie.
Crăciunul
cădea într-o joi. Marţi dimineaţa Trinidad, în loc să se ducă la lucru, îl
căută pe Judecător la hotelul Lucky Strike.
—
Ar
fi o ruşine nemaipomenită pentru Yellowhammer, spuse Trinidad, dacă şi-ar bate
joc de pomul de Crăciun al lui Cherokee. Se poate spune că omul ăsta a înfiinţat
oraşul. Eu unul mă duc să văd ce se poate face ca să nu-l nedreptăţesc pe Moş
Crăciun.
—
Mă
alătur bucuros propunerii, răspunse Judecătorul. Îi sunt îndatorat lui
Cherokee pentru nişte servicii din trecut. Dar nu văd... pînă în clipa de faţă
am considerat absenţa copiilor ca fiind mai degrabă un lux... dar acum... totuşi,
nu văd...
—
Uită-te
la mine, spuse Trinidad, şi ai să vezi vechile obiceiuri şi deprinderi,
îmbrăcate in alte haine. Mă duc să fac rost de un atelaj şi să fur o ceată de
copii pentru Moş Crăciunul lui Cherokee, chiar dacă ar fi să prad un azil de
orfani.
— Evrika! strigă
entuziasmat Judecătorul.
—
Ba
nu, spuse Trinidad hotărît. Eu am descoperit ideea. Am învăţat la şcoală
cuvîntul ăsta latinesc.
—
Am să te însoţesc, declară Judecătorul, agitîndu-şi bastonul. Poate că aş putea
fi de folos cu elocvenţa şi darul meu de vorbire; aş putea să-i conving pe
tinerii noştri prieteni să se alăture acestor planuri.
Peste
o oră, Yellowhammerul se familiariza cu ideea lui Trinidad şi a Judecătorului,
şi o aproba. Cetăţenii care cunoşteau familii cu odrasle pe o rază de patruzeci
de mile în jurul Yellowhammer-ului veniră şi aduseră informaţiile pe care le
aveau. Trinidad şi le notă cu grijă pe toate şi apoi se grăbi să facă rost de
vehicul şi atelaj.
Prima
haltă programată a fost la casa din buşteni, la cincisprezece mile depărtare de
Yellowhammer. Un om deschise uşa auzind chemarea lui Trinidad şi apoi coborî şi
se sprijini de poarta şubredă. Pragul era înţesat de o ciurdină de copii, unii
zdrenţăroşi, toţi curioşi şi sănătoşi.
—
Uice e, explică
Trinidad. Sintem din Yellowhammer şi am venit să furăm copii, dar într-un mod
frumos. Unul din cetăţenii noştri de vază ţine să facă pe Moş Crăciun şi
trebuie să sosească mîine în oraş cu flecuşteţe colorate făcute în Germania.
Cel mai tînăr individ pe care-l avem în Yellowhammer bate pe muchia tocită a
lui 45. Aşa că ne cam ruşinăm să exclamăm „Ah!" şi „Vai!“ cînd aprindem
lumînărelele la pomul de Crăciun. Acum, amice, dacă ne-ai împrumuta nişte
brotăcei, ţi-am garanta că ţi-i înapoiem în bună stare în ziua de Crăciun.
Şi-ar veni şi încîntaţi de petrecere, încărcaţi cu bunătăţi ca nişte Robinsoni
cu cornuri ale belşugului, tobe roşii şi alte lucruri asemănătoare. Ce zici?
—
Cu
alte cuvinte, spuse Judecătorul, am descoperit pentru prima oară în orăşelul
nostru embrionar dar în curs de dezvoltare inconvenienţele absenţei adolescentine.
Sosind aproape anotimpul anului în care este tradiţia să oferi daruri frivole,
dar deseori apreciate, tinerilor şi fragezilor...
—
Înţeleg,
spuse părintele îndopîndu-şi pipa cu degetul arătător. Cred că nu mai e nevoie
să vă reţin, domnilor. Eu şi bătrînica mea avem şapte copilaşi, ca să zic aşa,
şi peste toţi îmi ţin aripa ocrotitoare, N-am nici unul de care să ne lipsim ca
să-l folosiţi la treburile dumneavoastră. Bătrînica a ascuns în dulapul cu
haine nişte bomboane şi nişte păpuşi de cîrpă şi vrem de Crăciun să înjghebăm
ceva cum ne-om pricepe. Nu, n-aş putea, oricît m-ar atrage ideea, să mă
hotărăsc să las pe vreunul să plece. Vă mulţumesc din suflet, domnilor.
Coborîră
panta şi urcară alt deal, pînă la casa fermierului Wiley Wilson. Trinidad îşi
recită rugămintea, iar Judecătorul dădu glas antifoniei plictisitoare. Doamna
Wiley îşi adună pe lîngă fuste pe cei doi copii cu obrajii ca mărul şi nu zîmbi
pînă cînd nu-l văzu pe Wiley rîzînd şi scuturînd din cap. Din nou un refuz.
Trinidad
şi Judecătorul epuizaseră în zadar mai mult de jumătate din listă înainte de a
se lăsa amurgul printre dealuri. Petrecură noaptea la un han, pe drum, şi a
doua zi în zori porniră din nou. In căruţă nu luaseră nici măcar un singur
călător.
—
Am
o vagă impresie, observă Trinidad, că împrumutul copiilor de Crăciun aduce cu
încercarea de a fura unt de la gospodina care şi-a pus în gînd să facă gogoşi
calde.
—
Nu
există nici cea mai mică îndoială, încuviinţă Judecătorul, că... hm...
legăturile de familie par a fi mai coerente şi mai pozitive în această perioadă
a anului.
Cu
o zi înainte de Crăciun străbătură treizeci de mile, făcînd patru halte fără
niciun rezultat. Peste tot dădură de copii din belşug.
Soarele
coborîse, cînd soţia unui acar de la o cale ferată izolată îşi strînse lîngă
ea progenitura indispensabilă şi spuse :
—
La
Graniţe Junction e o femeie care tocmai s-a angajat la birtul de la gară. Am
auzit că are un băieţel. Poate ea o să-l lase să meargă.
Trinidad
îşi opri catîrii în faţă la Graniţe Junction, la ora cinci după-amiaza. Trenul
plecase cu călătorii hrăniţi şi alinaţi.
Pe
treptele birtului găsiră un băiat de zece ani, slăbuţ şi ursuz, care fuma o
ţigară. Sala de mese fusese lăsată vraişte de clienţii în trecere. O tinerică
se odihnea epuizată într-un scaun. Pe chip avea
brazde adinci de femeie necăjită.. Pe vremuri avusese o anume frumuseţe pe care
nu avea să si-o piardă total niciodată, dar nici nu se mai putea întoarce cu
totul. Trinidad îi expuse misiunea.
—
Ar
fi o binecuvîntare dacă l-aţi lua o vreme pe Bobby, spuse ea obosită. Nu-mi văd
capul de treburi din zori pînă-n noapte şi nu am timp sa mă ocupp de el. Învaţă
numai apucături proaste de la bărbaţi. Ar fi singura şansă să aibă şi el parte
de un Crăciun adevărat.
Bărbaţii
ieşiră afară să stea de vorbă cu Bobby. Trinidad îi descrise în culori vii
splendorile pomului de Crăciun şi cadourile.
—
Şi
mai mult, tinere, adăugă Judecătorul, Moş Crăciun însuşi va împărţi bunătăţi
care vor simboliza darurile aduse de păstorii din Betleem lui...
—
Hai,
las-o baltă, spuse băiatul, mijindu-şi ochii şi aşa mici. Doar nu sînt prunc.
Nu există niciun Moş Crăciun. Voi cumpăraţi jucării şi le aduceţi pe furiş
cînd dormim. Şi faceţi pe funinginea de la coş dîre cu cleştele, ca şi cum ar
fi schiurile lui Moş Crăciun.
—
S-ar putea, aprobă Trinidad, dar pomul de Crăciun nu-i basm. Asta de la noi
o să arate ca magazinul din Albuquerque, urcat într-un arbore uriaş. Sunt şi
sfîrleze, şi tobe, şi arca lui Noe şi...
—
Pe
dracu' spuse Bobby plictisit. Astea le-am fumat demult Mi-ar plăcea o puşcă —
nu una pentru tir — una adevărată, să împuşc pisicile sălbatice cu ea; dar cred
că n-aveţi aşa ceva în pomul vostru prăpădit.
—
Păi,
nu pot să-ţi spun precis, vorbi Trinidad cu diplomaţie. S-ar putea să fie. Vino
cu noi şi ai să vezi.
Şi
astfel speranţa, deşi slabă, cîştigă aprobarea şovăitoare a băiatului. Cu
acest singur beneficiar solitar pentru darurile de sărbătoare ale lui
Cherokee, călătorii luară drumul înapoi spre casă.
În
Yellowhammer, vechea magazie fusese transformată în ceea ce putea trece drept
sălaşul de basm din Arizona. Doamnele se achitaseră bine de îndatoriri. Un pom
de Crăciun înalt, acoperit pînă la ultima rămurică cu lumînări, steluţe şi
jucării mai multe decît pentru o duzină de copilaşi, se înălţa în mijlocul
podelei. Spre apusul soarelui, ochi nerăbdători începuseră să scruteze strada
după echipa care plecase să aducă copii. La amiază, în acea zi, Cherokee
intrase zorit în oraş, cu noua sanie încărcată peste măsură cu pachete, cutii
şi săculeţi de toate mărimile şi formele. Era atît de absorbit de punerea in
aplicare a planurilor sale altruiste, încît nu observă lipsa copiilor. Nimeni
nu dădu de gol starea umilitoare a Yellowhammer-ului, căci se aştepta ca
eforturile lui Trinidad şi ale Judecătorului să suplinească lipsa.
Cînd
soarele coborî, Cherokee, făcînd mereu cu ochiul şi încreţindu-şi chipul ridat
ca să nu bufnească în rîs, se retrase cu legătura în care se afla veşmîntul lui
Moş Crăciun şi un pachet cu daruri speciale, ţinute secret.
—
Cînd
s-or aduna copiii, dădu el poruncă comitetului voluntar de organizare,
aprindeţi lumînările din pom şi puneţi-i să cînte „Pussy Wants a Corner“ şi
„King William”. Cînd o să cînte mai cu foc, atunci... Moş Crăciun o să intre
uşurel pe uşă. Cred că o să ajungă darurile care sînt.
Doamnele
se agitau în jurul pomului, făcîndu-i ultimele retuşuri, care nu sunt
niciodată ultimele. Surorile Spangler erau şi ele acolo, costumate ca Lady
Violet de Vere şi Marie, subreta, în noua piesă ,.Mireasa minerului “. Teatrul
nu se deschidea pînă la ora nouă, şi ele veniseră să dea o binevenită mînă de
ajutor comitetului pomului de Crăciun. In fiecare clipă, uşa se deschidea şi
capetele priveau afară şi ascultau dacă se apropia atelajul lui Trinidad. Şi
gestul trăda o nelinişte tot mai mare, căci se făcuse noapte şi în curînd urmau
să se aprindă lumînărelele din pom, iar Cherokee putea să apară dintr-o clipă
în alta în ţinuta de Moş Crăciun.
În
cele din urmă, căruţa cu copiii „furaţi" hodorogi pe stradă pînă la uşa
magaziei. Doamnele, cu ţipete de emoţie, se repeziră să aprindă luminările.
Bărbaţii din Yellowhammer intrau şi ieşeau fără astâmpăr sau stăteau proţăpiţi
în cameră, în grupuri stînjenite.
Trinidad
şi Judecătorul, pe care se vedeau urmele îndelungatei călătorii, intrară,
conducînd între ei un singur băiat cu mutră poznaşă, care se uita însă posac la
pomul împodobit.
—
Unde
sunt ceilalţi copii? întrebă soţia laborantului, şefa recunoscută a tuturor
funcţiilor sociale.
—
Doamnă,
spuse Trinidad oftînd, prospectarea copiilor
de Crăciun seamănă cu vinatul calcarului pentru aur. Treaba asta cu părinţii
n-am avut încă şansa s-o pricep. Se pare că taţii şi mamele sunt dispuse să-şi
lase odraslele să se înece, să fie răpite, hrănite cu otravă, mîncate de lincşi
— treisute şaizeci şi patru de zile pe an. Dar de Crăciun insistă să se bucure
de sacrificiul exclusiv al companiei lor. Acest tînăr biped, doamnă, este tot
ce-am reuşit să căpătăm în urma a două zile de încercări.
—
Ah,
ce băieţel mic şi drăgălaş! ciripi domnişoara Erma, tîrînd după ea rochia De
Vere, pînă în mijlocul scenei.
—
Pliscul!
rosti Bobby, strîmbîndu-se. Cine e mic aici? Pun pariu că nu tu!
—
Obrăznicătură
! scrîşni domnişoara Eima, sub zîmbetul strălucitor.
—
Am
făcut tot ce-am putut, spuse Trinidad. O să-i vină greu lui Cherokee, dar n-am
avut ce face.
Pe
urmă, uşa se deschise şi Cherokee intră în ţinuta convenţională a lui Moş
Crăciun. O barbă albă, în valuri, şi părul lung îi acoperau chipul aproape pînă
în ochii negri şi strălucitori. Pe umăr avea un sac.
Cînd
intră, nimeni nu mai făcu nicio mişcare. Chiar surorile Spangler îşi încetară
fîţîielile cochete şi se uitară curioase la silueta înaltă. Bobby stătea cu
mîinile în buzunare, uitîndu-se posac la copacul copilăros şi efeminat.
Cherokee îşi puse sacul jos şi se uită întrebător prin cameră. Poate îşi
imagina că o ceată de copii nerăbdători era ascunsă pe undeva, urmînd să i se
dea drumul la apariţia lui. Se duse spre Bobby şi întinse mîna cu mănuşa roşie.
—
Sărbători
fericite, băieţelule, spuse Cherokee. Orice îţi doreşti din pom e al tău. Nu vrei
să dai mîna cu Moş Crăciun?
—
Nu
există Maş Crăciun, pufni băiatul. Ai bărbuţă de ţap falsă, şi eu nu sînt
băieţel. Ce să fac cu păpuşi şi cai de tinichea? Vizitiul mi-a spus că ai o
puşcă şi văd că n-ai. Vreau acasă.
Trinidad
se amestecă în neînţelegere. Îi scutură mîna lui Cherokee cu căldură.
—
Îmi
pare rău, Cherokee, explică el. În Yellowhammer nu avem niciun copil. Am
încercat să răpim cîţiva pentru sosirea ta, dar n-am
reuşit să prindem decît sardeaua asta. E un ateu şi nu crede în Moş Crăciun! E
o ruşine pentru noi că ai venit încărcat de atîtea daruri. Dar eu şi
Judecătorul am fost siguri că puteam să facem rost de o căruţă întreagă cu
candidaţi la cadouri.
—
Nu-i
nimic, spuse grav Cherokee. Cheltuielile nu sunt prea mari. Putem să aruncăm
undeva lucrurile astea, sau să le dăm drumul pe galeria minei. Nu ştiu la ce
m-am gîndit, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că nu sunt copii în
Yellowhammer.
Între
timp, oamenii se relaxaseră şi dădeau impresia unei întruniri de plăcere,
ipocrite, dar care merita toată lauda.
Bobby
se retrăsese pe un scaun îndepărtat şi privea rece scena, plictisit la culme. Cherokee,
zăbovind încă asupra vechii idei, se apropie şi se aşeză alături de el.
—
Unde
locuieşti, băieţaş? întrebă el respectuos.
—
Granite
Junction, spuse Bobby într-o doară.
In
cameră era cald. Cherokee îşi scoase căciula şi pe urmă şi barba cu peruca.
—
Ia
stai! exclamă Bobby cu o urmă de interes. Îţi ştiu bine mutra.
—
M-ai
mai văzut vreodată? întrebă Cherokee.
—
Nu
ştiu; dar ţi-am văzut poza de multe ori.
—
Unde?
Băiatul
ezită.
—
Pe
masa de acasă, răspunse el.
—
Ia
s-aud cum te cheamă, amice, dacă nu te superi.
—
Robert
Lumsden. Mama are poza asta a ta. O pune noaptea sub pernă şi o dată am văzut
cum o săruta. Eu n-aş face asta. Dar aşa sunt femeile.
Cherokee
se ridică şi-i făcu semn lui Trinidad.
—
Ţine-l
pe băiat lîngă tine pînă mă întorc, spuse el. Mă duc să pun bulendrele astea de
Crăciun deoparte şi să înham caii la sanie. Îl duc pe puşti acasă.
—
Aşa,
ticălosule, spuse Trinidad, aşezindu-se pe locul liber al lui Cherokee, se pare
deci că eşti mult prea mare şi blazat ca să-ţi mai doreşti prostii d-astea ca
zahrul candel şi jucării, am impresia.
—
Nu-mi
placi, spuse arţăgos Bobby. Spuneai că o să fie şi o puşcă. Nici nu poate omul
să fumeze aici. Bine era dacă rămîneam acasă.
Cherokee
trase sania în uşă şi-l ridică pe Bobby lîngă el. Cei doi cai porniră
iute pe zăpada îngheţată. Cherokee avea pe el paltonul de cinci sute de dolari
din blană de pui de focă. Pătura pe care o lase pe picioarele lor era caldă ca
o catifea.
Bobby
scoase o ţigară din buzunar şi încercă să o aprindă cu un chibrit.
—
Aruncă
ţigara, spuse Cherokee, cu o voce calmă, dar cu totul nouă.
Bobby
şovăi şi pe urmă o aruncă peste bord.
—
Aruncă
şi pachetul, porunci noua voce.
Băiatul
se supuse, puţin mai îndărătnic.
—
Ştii
că-mi placi, declară Bobby. Nu te cunosc. Pînă acum nimeni nu m-a silit să fac
ce n-am vrut.
—
Ia
spune-mi, puştiule, spuse Cherokee, pe tonul dinainte, eşti sigur că mama ta a
sărutat poza care seamănă cu mine?
—
Absolut
sigur. Am văzut-o cu ochii mei.
—
N-ai
zis mai adineauri că ai vrea o puşcă?
—
Ba
bine că nu! O să-mi iei una?
—
Mîine!
Cu pat de avgint.
Cherokee
îşi scoase ceasul.
—
E
nouă şi jumătate. Ajungem la Graniţe Junction exact la timp pentru noaptea de
Crăciun. Ţi-e frig? Vino mai aproape,
fiule.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu