O fire enigmatică
Un compartiment de clasa întâi.
Pe canapeaua îmbrăcată în catifea
zmeurie, stă pe jumătate întinsă o cuconiţă frumuşică. Evantaiul scump, cu
ciucuri, trosneşte în mânuţa ei, care-l strânge cu înfrigurare, pince-nez-ul
alunecă mereu de pe năsucul drăgălaş, broşa din piept se ridică şi se lasă întruna,
ca o barcă pe valuri. Cuconiţa este vădit tulburată… Pe canapeaua din faţa ei,
stă ataşatul special de pe lângă cabinetul guvernatorului, un tânăr scriitor
debutant, care publică în buletinul guberniei schiţe cu subiecte din viaţa
mondenă, pe care le intitulează „novelle”… Acum se uită în ochii ei, se uită
ţintă, cu un aer de cunoscător. Observă, studiază, prinde taina firii ei excentrice,
enigmatice, o descifrează… Îi vede ca în palmă sufletul, cu toate ascunzişurile
lui.
— Cum vă înţeleg!
îi spune el, sărutându-i mâna deasupra brăţării. Sufletul dumneavoastră
sensibil, cald, caută o ieşire din labirintul său… Da! Duceţi o luptă îngrozitoare,
titanică, dar… nu trebuie să vă pierdeţi curajul! Veţi ieşi biruitoare! Da!
— Descrie-mă,
Voldemar! spune drăgălaşa cuconiţă zâmbind trist. Viaţa mea e atât de plină,
atât de bogată, atât de complexă… Dar ce folos: sunt atât de nefericită! Sunt o
martiră în genul lui Dostoievski… Descrie lumii sufletul meu, Voldemar, înfăţişează-i
acest biet suflet! Eşti psiholog. N-a trecut nici un ceas de când stăm de vorbă
în acest compartiment, şi m-ai şi înţeles, m-ai descifrat!
— Vorbiţi! Vă
implor, destăinuiţi-mi totul!
— Ascultă, m-am născut
într-o familie de funcţionari săraci. Tata era om cumsecade… bun la suflet,
deştept, dar… mentalitatea epocii şi a mediului… vous comprenez...
nu-l învinuiesc, bietul de el. Bea, juca cărţi… lua mită… Cât despre mama… Dar
ce să mai vorbesc! Sărăcia, lupta pentru o bucăţică de pâine, conştiinţa
nimicniciei… Ah, nu mă sili să-mi aduc aminte! M-am văzut nevoită să-mi croiesc
singură calea… Educaţia monstruoasă primită la pension, romanele stupide,
greşelile tinereţii, prima dragoste sfioasă… Dar lupta cu mediul? Groaznic!
Dar îndoielile? Dar chinurile neîncrederii crescânde în viaţă, în tine însuţi?…
Ah! Eşti scriitor şi ne cunoşti pe noi, femeile. Ai să înţelegi… Din
nenorocire, sunt înzestrată cu o fire ce iese din comun… Aşteptam fericirea,
şi încă ce fericire! Ardeam de dorinţa de a fi om! Da! A fi om, în asta vedeam
eu fericirea!
— Minunată
făptură! murmură scriitorul, sărutându-i iar mâna deasupra brăţării. Nu mâna
dumneavoastră o sărut, minunată făptură, ci însăşi suferinţa umană! Vă
amintiţi de Raskolnikov? Aşa săruta el.
— Ah, Voldemar!
Aveam nevoie de glorie… de zgomot, de strălucire, ca orice fire care… de ce-aş
face exces de modestie? care iese din comun. Doream ceva neobişnuit…
nefeminin! Şi iată… iată că… mi-a ieşit în cale un general bătrân şi bogat… Mă
înţelegi, Voldemar! A fost o jertfire de sine, o renunţare… Încearcă să mă
înţelegi! Nu puteam să fac altfel. Mi-am îmbogăţit familia, am început să
călătoresc, să fac bine în jurul meu. Dar cât mă chinuiam, cât de josnice şi
murdare mi se păreau îmbrăţişările acestui om care, trebuie s-o recunosc, la
vremea lui luptase vitejeşte. Am trăit clipe… clipe groaznice! Dar mă mângâiam
cu gândul că bătrânul va muri curând, că voi putea trăi cum visasem, că mă voi
dărui unui om drag, că voi fi fericită… Şi închipuieşte-ţi că am întâlnit un
asemenea om, Voldemar! Dumnezeu mi-e martor că l-am întâlnit.
Drăgălaşa cuconiţă îşi mişcă şi mai
tare evantaiul. Faţa ei se schimonoseşte ca şi cum ar fi gata să plângă.
— Şi iată că
bătrânul a murit… Mi-a lăsat ceva avere, sunt liberă ca o pasăre. Acum aş putea
să trăiesc fericită… Nu-i aşa, Voldemar? Fericirea îmi bate în geam. Ar fi de
ajuns s-o las să intre, dar… nu! Ah, Voldemar, ascultă-mă, te implor,
ascultă-mă. Acum aş putea să mă dăruiesc omului drag, să fiu tovarăşa,
sprijinul, inspiratoarea idealurilor lui, să fiu fericită, să mă odihnesc… Dar
în lumea asta lucrurile iau întorsături atât de stupide, de urâte, de
grosolane. Ce murdar e totul, Voldemar! Sunt nefericită, nefericită,
nefericită! În calea mea s-au ivit alte piedici! Din nou simt că fericirea mea
este departe, departe! Ah, ce chinuri îndur! Dacă ai şti! Ce chinuri!
— Dar de ce? Ce
s-a ivit în calea dumitale? Spune-mi, te implor, ce?
— Un alt bătrân
bogat…
Evantaiul rupt acoperă faţa drăgălaşă. Scriitorul îşi propteşte în pumn
capul plin de gânduri, oftează şi începe să cugete cu aerul unui psiholog
încercat. Locomotiva fluieră şi gâfâie, perdeluţele de la geamuri se rumenesc
de razele apusului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu