Infirmierul
tatii
În dimineaţa unei zile ploioase de martie, un băieţel îmbrăcat
ţărăneşte, ud până la piele şi stropit de noroi, cu o legătură de rufe la
subţioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete o scrisoare portarului
care îi deschise şi-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval şi
oacheş, nişte ochi negri, gânditori, şi printre buzele lui groase şi puţin
despărţite una de alta, se zăreau două rânduri de dinţi albi ca laptele.
Venea dintr‑un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care
plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franţa, se întorsese
în Italia, debarcase de curând la Neapole şi se îmbolnăvise îndată foarte greu;
abia putuse să înştiinţeze familia despre întoarcerea şi intrarea lui în
spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de ştiri, neputând să se
mişte de acasă, pentru că avea o copilă bolnavă şi da să sugă unui băieţel,
trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându‑i să îngrijească el de
tata, cum zice poporul napolitan.
—
Ce tată? întrebă infirmierul.
Băiatul, de frică să nu‑i spună vreo veste rea, dete numele
tatălui său. Infirmierul nu‑şi aducea aminte de nume.
—
Un bătrân lucrător care a venit din străinătate?
întrebă el.
—
Da, un lucrător, zise băiatul îngrijit, nu tocmai
bătrân. Venit din străinătate, da!
—
Când a intrat în spital? întrebă infirmierul.
Băiatul aruncă o privire pe scrisoare.
—
Sunt vreo cinci zile, mi se pare!
Infirmierul stătu puţin pe gânduri; pe urmă,
ca şi cum şi‑ar fi amintit aşa, deodată, zise: — Ah! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund.
—
E rău bolnav? Cum îi e? întrebă îngrijorat, băiatul.
Infirmierul se uită la el fără să‑i răspundă. Pe urmă îi zise:
—
Vino cu mine!
Suiră două scări, trecură printr‑un coridor lung şi intrară într‑un
salon, în care se aflau două rânduri de paturi.
—
Vino! îi zise infirmierul, intrând. Băiatul prinse
inimă şi intră, uitându‑se cu sfială la bolnavii palizi şi ofiliţi. Unii din ei
ţineau ochii închişi, parcă ar fi fost morţi; alţii priveau în sus cu nişte
ochi mari, deschişi, ca aiuriţi; mulţi din ei se văitau ca nişte copii. Odaia
era întunecoasă şi aerul încărcat cu mirosuri tari de doctorii. Două surori de
caritate umblau printre paturi cu sticluţe în mâini.
Când ajunse în fundul odăii, infirmierul se opri la căpătâiul
unui pat, deschise perdelele şi zise:
—
Uite, aici e tatăl tău!
Băiatul izbucni în plâns şi lăsând jos legătura ce o avea, plecă
uşor capul pe umărul bolnavului şi-l luă de mâna ce stătea întinsă şi nemişcată
peste plapumă. Bolnavul nu se mişcă deloc. Băiatul se ridică, se uită la tatăl
său şi începu să plângă în hohote. Atunci, bolnavul deschise ochii şi-l privi
lung, ca şi cum l‑ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se mişcară.
Bietul tată, ce mult se schimbase! Copilul nu l‑ar fi recunoscut niciodată.
Părul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat şi
roşu, pielea întinsă şi lucioasă, ochii mici, buzele groase, în fine - un chip
schimonosit de tot. Nu mai rămăsese din obrazul său decât fruntea şi arcul
sprâncenelor. Răsufla greu.
—
Tată! Dragă tată! îi zise băiatul; eu sunt, nu mă mai
cunoşti? Eu sunt, Francisco, băiatul dumitale; am venit de la ţară, mama m‑a
trimis ca să îngrijesc de dumneata. Uită‑te bine la mine, nu mă mai cunoşti?
Spune‑mi măcar o vorbă. Bolnavul închise iar ochii.
—
Tată! Tată! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale!!
Bolnavul nu se mişcă deloc şi răsuflă greu de tot. Atunci,
băiatul, plângând, luă un scaun, se aşeză în faţa bolnavului şi nu‑şi mai
ridică ochii de pe chipul tatălui său.
El se gândea:
—
Trebuie să vină doctorul, la vizită, o să-l întreb ce
are tata, doar mi‑o spune ceva. Şi rămase pe gânduri, foarte trist, aducându‑şi aminte o mulţime de lucruri despre bunul
său tată.
Îşi aminti ziua plecării lui spre Franţa, cea din urmă
sărutare pe vapor, speranţele pe care toată familia şi le pusese în acea
călătorie, disperarea mamei sale la sosirea scrisorii. Se gândi la moarte, îşi
închipui că-l vede pe tatăl său mort, pe mama sa îmbrăcată în negru, familia
toată ajunsă în sărăcie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când o
mână uşoară îl atinse pe umăr; el tresări; era o soră de caritate.
—
Ce are tata? întrebă el, pe dată.
—
Este tatăl dumitale? îi zise sora cu blândeţe.
—
Da, este tatăl meu, dar spune‑mi, te rog, ce are?
—
Prinde inimă, copile! O să vină acum doctorul, îi
răspunse sora, care se depărtă fără să mai adauge ceva.
După o jumătate de oră auzi sunetul unui clopoţel.
Doctorul intră îndată, însoţit de un asistent; sora şi un
infirmier umblau în urma lor.
Începură vizita, oprindu‑se la fiecare pat. Aşteptarea aceea
i se părea infinită băiatului şi la fiecare oprire suferinţa lui creştea.
În fine, ajunseseră la patul vecin. Doctorul era un bătrân
înalt, cam gârbovit şi cu chipul serios. Cum plecă de la patul vecin, băiatul
se ridică în picioare, şi când medicul se apropie, el începu să plângă.
Medicul se uită la el.
—
Este băiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi
dimineaţă de la ţară.
Medicul îi puse o mână pe umăr, apoi se plecă spre bolnav, îi
pipăi pulsul, fruntea şi puse mai multe întrebări sorei, care răspunse:
—
Nici o schimbare, tot aşa!
Atunci, băiatul cugetă să-l întrebe cu vocea înecată în lacrimi.
—
Mă rog, domnule doctor, ce are tata?
—
Fii cu inimă, băiete! îi răspunse doctorul, punându‑i
mâna pe umăr, are boală la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt speranţe.
Îngrijeşte de dânsul, prezenţa ta poate să‑i aducă ceva ajutor.
—
Dar nu mă mai cunoaşte! strigă băiatul, disperat.
—
O să te cunoască! Poate chiar mâine; să sperăm că o
să meargă spre bine; haide, băiete, fii curajos!
Băiatul ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăzni; doctorul
trecu la alt pat. De atunci, el îşi începu viaţa de infirmier. Neputând să facă
altceva, trăgea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi
gonea muştele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, şi, când sora îi
aducea de băut îi lua din mână paharul sau lingura şi-i dădea el doctoria
bolnavului, în locul ei.
Bolnavul se uita câteodată la dânsul, fără să dea semne că-l
cunoaşte.
Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupră‑i, mai ales
când băiatul îşi punea batista la ochi.
Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, băiatul dormi pe două scaune,
într‑un colţ al odăii, şi dimineaţa îşi reluă slujba de infirmier.
În ziua aceasta, ochii bolnavului arătară un început de
cunoştinţă.
La vocea mângâietoare a copilului părea că îi licăreşte în ochi o
rază de recunoştinţă, şi într‑un rând îşi mişcă puţin buzele, ca şi cum ar fi
vrut să zică ceva.
După fiecare scurtă aţipire, când redeschidea ochii îl căuta pe
micul infirmier.
Medicul, în amândouă vizitele pe care i le făcu, găsi câte o mică
îmbunătăţire. Către seară, apropiindu‑i paharul de buze, băiatul crezu că-l
vede zâmbind; atunci începu şi el, sărăcuţul, să mai prindă inimă şi, cu
speranţa de a fi câtuşi de puţin înţeles, începu să‑i povestească despre mama,
despre surori, despre întoarcerea acasă şi îl îndemna prin cuvinte pline de iubire,
să se încreadă în Dumnezeu.
Cu toate că nu era sigur că tatăl său îl înţelege, totuşi îi
vorbea, căci i se părea că deşi nu-l pricepe, cel puţin tot simte o plăcere să‑i
audă glasul trist şi mângâios.
Astfel trecură a doua, a treia şi a patra zi: când mai bine, când
mai rău.
Băiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dădea, încât
abia îmbuca pe ici pe colo câte o bucăţică de pâine şi de brânză pe care i le aducea
sora, şi mai că nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele
jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici
gemetele şi suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate
scenele dureroase şi triste ale vieţii de spital, care, în alt timp, l‑ar fi
îngrozit.
Treceau ore, zile, şi el era aici nedezlipit, lângă tatăl său,
băgător de seamă, plin de grijă, tresărind la fiecare suspin, la fiecare
privire a bolnavului, tulburat fără încetare sau de o mică rază de speranţă
care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i‑o îngheţa.
În ziua a cincea, bolnavului începu să-i meargă deodată mai
rău.
Doctorul dete din cap, ca şi cum ar fi zis că s‑a sfârşit, şi
băiatul căzu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate acestea, bietul copil
avea în sufletul lui o mică mângâiere; i se părea că totuşi se uita la el cu
mai mare atenţie şi cu o expresie de blândeţe şi de înduioşare.
Nu mai bea apă, nu mai lua nici doctoriile, dădea numai din mână
şi se silea mereu să vorbească. Dar nu se auzea niciun sunet, doar buzele i se
mişcau necontenit. După plecarea doctorului, băiatului i se păru că aude vreo
câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat şi plin de bucurie, îi zise:
—
Fii pe pace, tată! O să te faci bine, o să plecăm, o
să ne întoarcem acasă, la mama; mai rabdă puţin, tată dragă!
Era cam pe la ora patru după‑amiază, când se redeşteptase în inima
băiatului acea rază de speranţă. El stătea încă aplecat pe patul bolnavului, uitându‑se la el cu iubire, când
deodată auzi dinspre o uşă alăturată, un zgomot de paşi şi un glas tare,
zicând:
—
Rămas bun, soră dragă!
Băiatul tresări la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre
uşă şi scoase un ţipăt înăbuşit. În aceeaşi clipă intră în odaie un om ţinând
în mână o legătură; sora îl urma.
Băiatul rămase împietrit. Omul se uită un minut la el, apoi strigă:
—
Francisco! Şi se repezi cu braţele deschise către
dânsul.
Băiatul căzu fără suflare în braţele tatălui său. Sora, infirmierul,
internul, toţi alergară acolo şi rămaseră uimiţi.
Băiatul nu putea să vorbească.
—
Dragul meu copil! strigă în fine tatăl, sărutându-l
de o mie de ori. În acelaşi timp aruncă o privire spre bolnav: Francisco al meu,
cum de te‑au adus la patul altui bolnav? Şi eu eram disperat că nu te văd - mama
ta îmi scrisese că te-a trimis. Mă temeam să nu ţi se fi întâmplat ceva. Bietul
meu băieţel! Şi cum s‑a făcut această încurcătură? Eu, din mila Domnului, am
scăpat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine?
Dar Concettella şi amândoi micuţii sunt sănătoşi? Hai să plecăm! Mare eşti,
Doamne! Cine şi‑ar fi închipuit una ca asta?
Băiatul abia încurcă câteva cuvinte despre familie; mintea îi era
buimăcită.
—
Tată dragă! Ce fericire! Dacă ai şti ce zile
îngrijorate am petrecut! şi săruta pe tatăl său întruna; însă nu se mişca.
—
Haide acum, îi zise iarăşi, tatăl său. Dacă plecăm
numaidecât, tot putem ajunge acasă până diseară. Haide! şi îl luă de mână.
Băiatul se întoarse spre patul bolnavului.
—
Vii, ori nu vii, îl mai întrebă tatăl, mirat.
Băiatul se mai uită la bolnav, care tocmai atunci deschisese
ochii şi-l privea cu blândeţe.
— Ascultă, tată, îi zise copilul cu inima îndoită, vezi, nu pot!
Cum să las pe bietul bătrân? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând că
îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uită la mine? Sărmanul s‑a
obişnuit cu mine; voieşte să stau mereu lângă el. Doctorul a spus că nu mai
scapă, nu, tată, nu mă rabdă inima să-l las. Du‑te dumneata, eu mă întorc
mâine, lasă‑mă aici. Zău că ar fi urât din partea mea să-l părăsesc aşa. Nu
ştiu cine este, dar se vede că ţine la mine. Săracul ar muri aici, singur de
tot! Lasă‑mă, tată, te rog, să mai stau cu el!
—
Bravo, micuţule! strigă internul.
Tatăl era încurcat. Se uita când la băiat, când la bolnav; în
sfârşit întrebă:
—
Cine este?
—
Un ţăran ca dumneata, răspunse internul; a venit de
la ţară şi a intrat în spital tot în aceeaşi zi. Când l‑au adus aici, îşi
pierduse cunoştinţa şi nu a putut să ne spună nimic. Cine ştie, poate că are şi
el, săracul, familie, copii, şi îşi închipuie că fiul dumitale e vreun copil de
al său!
Bolnavul se uita mereu la băiat. Atunci tatăl îi zise lui
Francisco:
— Rămâi!
— Nu te teme, n‑are să stea mult aici! şopti internul.
— Rămâi aici, drăguţule! repetă tatăl. Mă bucur foarte mult că ai
o inimă aşa de bună. Rămâi, drăguţule, eu mă duc acasă, ca să liniştesc pe mama
ta. Uite, îţi dau cinci lire, ca să ai de cheltuială. La revedere! îl sărută pe
frunte, se uită cu iubire la el, îl mai sărută încă odată şi plecă.
Băiatul se întoarse lângă patul bolnavului, care păru că se
linişteşte. Francisco îşi luă iarăşi slujba de infirmier, îngrijind de bolnav
cu aceeaşi iubire şi răbdare; atât că nu mai plângea.
Îi dădea de băut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna şi îi
vorbea încet, îndemnându-l să aibă speranţă. Îl păzi toată ziua şi toată
noaptea. A doua zi, bolnavul începu să meargă şi mai
rău; obrazul i se făcuse roşu‑vişiniu, răsuflarea i se îngreuna, neliniştea îi
creştea, din ce în ce; îi ieşeau din gură cuvinte neînţelese. Umflătura
devenise îngrozitoare.
Când doctorul veni la vizita de seară, zise că n‑o s‑o ducă până
la ziuă. Francisco nu se mai depărtă de el şi nu-l slăbi din ochi un minut.
Bolnavul se uita mereu la el şi îşi mişca puţin buzele, parc‑ar fi
vrut să‑i zică ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o
înduioşare nespusă. În acea noapte, băiatul nu se culcă până începură să se
ivească zorile. Sora de caritate veni să vadă ce face bolnavul; se uită la el
şi plecă repede.
După câteva minute se întoarse cu internul şi cu infirmierul;
acesta ţinea în mână o lumânare.
—
Moare! zise internul.
Băiatul speriat, apucă mâna bolnavului. Sărmanul deschise ochii,
se uită lung la el şi îi închise iarăşi.
Băiatului i se păru că-l strânge de mână.
— M‑a strâns de mână! strigă el.
Internul se plecă spre bolnav, ascultă puţin şi se ridică fără să
zică o vorbă.
Sora de caritate luă de pe perete o iconiţă şi o aşeză pe pieptul
mortului.
—
A murit! strigă copilul.
— Du‑te copile! îi zise internul; slujba ta cea sfântă s‑a
îndeplinit. Du‑te şi fii fericit, căci o meriţi. Dumnezeu să te păzească! Umblă
sănătos.
Sora, care se depărtase un moment, se întoarse ţinând în mână un
bucheţel de micşunele pe care-l luase
dintr‑un pahar de pe fereastră; îl dete băiatului, zicându‑i:
—
N‑am nimic altceva să‑ţi dau. Primeşte floricelele
acestea drept amintire de la spital!
— Mulţumesc! zise băiatul, luând buchetul cu o mână şi cu cealaltă
ştergându‑şi ochii: dar am un drum aşa de lung de făcut pe jos!... S‑ar
veşteji!
După aceste cuvinte, dezlegă buchetul şi împrăştie micşunelele pe
patul mortului, zicând:
— Le las ca amintire sărmanului meu mort. Mulţumim, bună soră!
Mulţumim, domnule doctor!
Pe urmă, întorcându‑se spre mort:
— Dumnezeu să te odihnească! Şi, pe când căuta ce nume să‑i dea, îşi
aminti de numele dulce pe care i-l dăduse în decursul celor cinci zile:
— Adio tată drag! îi zise cu mâhnire. Apoi îşi luă legăturica şi
plecă încetinel, zdrobit de oboseală.
Abia se lumina de ziuă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu