Mulțimi

Din când în când, îmi aduc aminte de cartea mea intitulată "Mulţimi". Mai am şi acum vreo două sute de exemplare, adică vreo cinci pachete ambalate în hârtie îngălbenită, legate cu sfoară maro, grosolană, din aceea cu care prindeam, când eram copil, limba tăiată de la un pantof vechi de-al tatei, de fâşia de cauciuc decupată din vreo camera de tractor aruncată pe marginea drumului, construind în acest fel o praştie.

Douăzeci de ani am lucrat la proiectul "Mulţimi". Când l-am început, eram profesor la Băicoi. Făceam naveta cu personalul pe ruta Sinaia - Floreşti Prahova. Plecam de-acasă pe la 9 dimineaţa, la 9 şi douăzeci aveam tren, ajungeam la Floreşti pe la zece şi jumătate, de-acolo luam autobuzul şi mai mergeam vreo zece kilometri până în faţa şcolii. Îmi aduc aminte cu precizie momentul în care mi-am spus că ar trebui să scriu o carte despre mulţimi. Stăteam pe scaun, în autobuz, aşteptând să plece către şcoală şi mintea mea nu se oprea o clipă din rostogolitul gândurilor. Lumina soarelui venea dinspre stânga - nu-mi bătea în ochi, dar încălzea geamul de care-mi rezemam umărul. Vedeam firele de praf care păreau să coboare pe raze, asfaltul plin de crăpături din care ieşeau snopuri de iarbă, găinile care umblau libere peste tot, auzeam oamenii vorbind despre lucruri care-mi erau complet străine, cum ar fi grâul sau motorina. Era un fel de vis pe care-l trăiam zilnic, o stare de bine mă cuprindea de fiecare dată, mă simţeam în siguranţă în acele locuri străine, printre acei oameni care nu ştiau nimic despre matematică, nu citeau "Zbor deasupra unui cuib de cuci", nu se uitau la filmele lui Fellini şi nu discutau despre pictura lui Miró. Eram cel venit să le arate toate astea, dacă nu lor, măcar copiilor lor, eram Domnul Profesor, sosit direct din capitală, deprins să meargă la teatru, să caute prin biblioteci, să bea vodcă rusească împreună cu oameni ciudaţi, care ştiau multe din tainele vieţii, să cumpere pe sub mână, din locuri puţin cunoscute, discuri de la casa Eterna cu înregistrări ale concertelor lui Leo Brower, să meargă la cursuri de limba sanscrită şi să intre, în vârfurile picioarelor, în case cu miros de secolul al nouăsprezecelea, pentru a bea cafea cu bunicile colegilor de facultate bucureşteni.
Aşteptând plecarea autobuzului, rezolvam, în minte, probleme de algebră din cele pe care aveam de gând să le discut cu elevii. Ştiam până unde ar putea ei înţelege lucrurile şi imaginam întrebări frumoase şi subtile, pe care dacă le-aş fi pus, cu siguranţă aş fi reuşit să le stârnesc interesul de a merge mai departe, mai în profunzime. Căutam acele puncte în care matematica se putea despărţi de ea însăşi, pentru a trece în filosofie, încercam să ies din stereotipia lui „să se arate că”, în speranţa că voi putea lămuri sensurile ascunse ale problemelor din manuale şi culegeri. Şi, încet încet, ajungeam la esenţe, la fundamente, acolo unde mintea nu mai poate înainta şi este nevoită să se oprească pentru a construi puncte de plecare în drumul de întoarcere - axiomele. Aşa m-am trezit gândindu-mă intens la faptul că toate micile întrebări care se pot pune în legătură cu fiecare dintre lucrurile pe care altminteri le ignorăm pentru că ni se par la fel de naturale ca respiraţia, ar putea constitui substanţa unei cărţi. Era în 1986. Cartea a apărut în 2006. Acum suntem în 2012 - după sfârşitul lumii - şi încă mai am vreo două sute de exemplare, adică vreo cinci pachete ambalate în hârtie îngălbenită, legate cu sfoară maro, grosolană, din aceea cu care prindeam, când eram copil, limba tăiată..... oh, dar asta parcă am mai spus.