Portretul lui Dorian Gray (13)

Ieşi din cameră şi începu să urce scara; Basil Hallward îl urma îndeaproape. Păşeau abia auzit, aşa cum, instinctiv, merg oamenii noaptea. Lampa arunca umbre fantastice pe perete şi scară. O pală de vînt zăngănea ferestrele. Cînd ajunseră la ultimul palier, Dorian puse lampa pe podea şi, scoţînd cheia, o răsuci în broască.

-  Încă vrei neapărat să ştii, Basil? întrebă el cu o voce scăzută.

-  Da.

-  Sunt încîntat, răspunse el zîmbind. Apoi adăugă oarecum cam aspru. Eşti singurul om din lume care are dreptul să ştie totul despre mine. Ai mai mult de-a face cu viaţa mea decît crezi. Luă lampa de jos, deschise uşa şi intră. Un curent de aer rece trecu pe lîngă ei, iar lumina izbucni brusc într-o flacără de un portocaliu intens. El se cutremură.

-  Închide uşa, şopti, în timp ce punea lampa pe masă.

    Hallward aruncă o privire în jurul său, cu un aer contrariat. Camera arăta de parcă n-ar fi fost locuită de ani de zile. O tapiserie flamandă fanată, un tablou acoperit cu o draperie, o veche cassone italienească şi o bibliotecă aproape goală - asta-i tot ce părea să conţină, în afară de un scaun şi o masă. În timp ce Dorian Gray aprindea o lumînare pe jumătate consumată care se afla pe poliţă, el observă că întreaga încăpere era plină de praf, iar covorul plin de găuri. Un şoarece o zbughi furişîndu-se în tencuială. În aer era un miros jilav de mucegai.

-  Deci tu crezi că numai Dumnezeu vede sufletul, Basil? Trage draperia aceea şi-l vei vedea pe al meu. Vocea care vorbea era rece şi crudă.

-  Ori eşti nebun, ori joci un rol, Dorian, rosti Hallward încruntîndu-se.

-  Deci nu vrei? Atunci o voi face eu, spuse tînărul. Smulse draperia de pe vergea şi o zvîrli jos.

Din gura pictorului izbucni un strigăt de oroare cînd, în lumina obscură, văzu cum faţa hidoasă de pe pînză rînjea la el. În expresia ei era ceva care îl umplea de dezgust si repulsie. Doamne sfinte, se uita chiar la faţa lui Dorian Gray! Groaza, cîtă era, nu distrusese în întregime extraordinara frumuseţe. Părul rărit mai era blond pe alocuri, iar gura senzuală mai păstra ceva din culoarea ei purpurie. Ochii apoşi îşi mai păstraseră ceva din frumuseţea albastrului de odinioară, iar nobilele linii curbe nu dispăruseră cu totul din jurul nărilor cizelate şi ale gîtului plastic desenat. Da, era Dorian însuşi. Dar cine îl făcuse? Păru că recunoaşte propria trăsură de penel, iar rama era făcută după propria lui concepţie. Ideea era monstruoasă, cu toate acestea. Îi era o teamă imensă. Apucă lumînarea şi o ridică spre tablou. În partea stîngă era propria lui semnătură, desenată cu litere alungite de culoare strălucitor roşiatică.

Avea în faţă o parodie mîrşavă, o satiră infamă, ignobilă. El nu pictase niciodată aşa ceva. Totuşi, era propriul lui tablou. Ştia asta şi se simţea de parcă sîngele i se preschimbase pe loc din foc în gheaţă inertă. Propriul lui tablou! Ce vrea să însemne asta? De ce se modificase? Se întoarse şi se uită la Dorian Gray cu ochi de bolnav. Gura i se crispă şi limba uscată păru incapabilă să articuleze. Îşi trecu mâna peste frunte. Era umedă şi rece, acoperită de o sudoare lipicioasă.

Tînărul se sprijinea de poliţă, urmărindu-l cu o expresie ciudată pe care o vezi pe chipul acelora care sunt absorbiţi de o piesă în care joacă un mare artist. Era pur şi simplu pasiunea spectatorului şi poate o lucire de triumf în ochi. Îşi scosese floarea de la butonieră şi o mirosea sau pretindea că o miroase.

-  Ce vrea să însemne asta? strigă Hallward în cele din urmă. Propria lui voce îi suna sfredelitoare şi stranie.

-  Cu ani în urmă, pe cînd eram foarte tînăr, spuse Dorian Gray strivind floarea în mînă, m-ai cunoscut, m-ai flatat şi m-ai învăţat să mă împăunez cu faţa mea arătoasă. Într-o zi m-ai prezentat unui prieten de-al tău care mi-a explicat minunea tinereţii, iar tu ai terminat portretul care mi-a revelat minunea frumuseţii. Într-un moment de nebunie pe care, chiar acum, nu ştiu dacă îl regret sau nu, mi-am pus o dorinţă, poate tu ai numi-o rugăciune ...

-  Îmi amintesc! O, cît de bine îmi amintesc! Nu! E imposibil. Camera e igrasioasă. Umezeala a pătruns în pînză. Vopselele pe care le-am folosit aveau un nenorocit de mineral otrăvit. Aşa ceva e imposibil.

-  Ah, ce e imposibil? Murmură tînărul ducăndu-se spre fereastră şi sprijinindu-şi capul de geamul ei rece şi aburit de ceaţă.

-  Mi-ai spus că l-ai distrus.

-  Am greşit. El m-a distrus.

-  Nu cred că e tabloul meu.

-  Nu-ţi vezi idealul în el? spuse Dorian cu amărăciune.

-   Idealul meu, cum îi spui tu...

-  Cum tu l-ai numit...

-  Nu era nimic diabolic în el, nimic josnic. Tu ai reprezentat pentru mine un asemenea ideal pe care nu-l voi mai întîlni niciodată. Asta e faţa unui satir.

-   E faţa sufletului meu.

-   Cristoase! Ce am adorat! Are ochii unui diavol.

-   Fiecare din noi are Raiul şi Iadul în el, Basil, strigă Dorian cu un gest nebun de disperare. Hallward se întoarse din nou spre portret şi se uită lung la el.

    -  Dumnezeule! Dacă asta-i adevărat, exclamă el, şi asta ai făcut tu cu viaţa ta, ei bine, probabil că eşti mai rău decît îşi imaginează cei care vorbesc împotriva ta! Ridică din nou lumînarea în faţa pînzei şi o examină. Suprafaţa părea a fi intactă, aşa cum o lăsase el. Se părea că mîrşăvia şi oroarea apăruseră din interior. Printr-o ciudată deşteptare a vieţii interioare, plăgile păcatului distrugeau lent, asemenea leprei. Putrezirea unui cadavru într-un mormînt cu apă nu era atît de groaznică. Mîina îi tremură şi lumînarea căzu pe podea şi rămase acolo, sfîrîind. O stinse cu piciorul. Apoi se lăsă în scaunul şubred care se afla lîngă masă şi îşi îngropă faţa în mîini.

-   Doamne, Dumnezeule, Dorian, ce mai lecţie! Ce lecţie cumplită! Nu veni niciun răspuns, dar îl auzi pe tînăr suspinînd la fereastră. Roagă-te, Dorian, roagă-te, murmură el. Ce am fost învăţaţi să spunem în copilărie? "Şi nu ne duce pe noi în ispită. Iartă-ne nouă păcatele noastre. Curăţă greşelile noastre." Hai să spunem asta împreună. Rugăciunii pline de orgoliu i s-a răspuns, i se va răspunde şi rugăciunii căinţei tale. Te-am adorat prea mult. Sunt pedepsit pentru asta. Şi tu te-ai adorat prea mult. Amîndoi suntem pedepsiţi.

Dorian Gray se întoarse lent si-l privi cu ochii înceţoşaţi de lacrimi.

-   E prea târziu, Basil, spuse el cu glas tremurat.

-   Niciodată nu-i prea târziu, Dorian. Să îngenunchem şi să încercăm să vedem dacă nu ne putem aminti o rugăciune. Nu e undeva un verset în care se spune "Roşii ca sîngele de-ţi sunt păcatele, pleca-mă-voi asupra ta şi ca zăpada te voi albi"?

-  Cuvintele astea nu reprezintă nimic pentru mine acum.

-   Taci! Nu spune asta. Ai făcut deja mult rău în viaţa ta. Dumnezeule! Nu vezi cum blestemăţia asta ne priveşte chiorîş?

     Dorian Gray îşi aruncă privirea la tablou şi brusc fu cuprins de un sentiment de ură pe care nu şi-l putea stăpâni, de parcă i-ar fi fost sugerat de imaginea de pe pînză, şoptit la ureche de acele buze care rînjeau. În el se zbăteau pasiunile nebuneşti ale unui animal hăituit şi-l urî pe omul care stătea la masă mai mult decît urîse vreodată în viaţă. Căută în jur cu furie. Ceva sclipea pe scrinul pictat din faţa lui. Ochii îi căzură pe acel obiect. Ştia ce e. Era un cuţit pe care-l adusese acolo în urmă cu cîteva zile pentru a tăia o bucată de şnur şi uitase să-l ia. Înaintă încet spre el, trecînd de Hallward. De îndată ce ajunse în spatele lui, îl înşfăcă şi se răsuci. Hallward se mişca pe scaun de parcă intenţiona să se ridice. Dorian se repezi la el şi înfipse cuţitul în marea venă care se află după ureche, izbindu-i capul de masă, înjunghiindu-l iar şi iar.

Se auzi un geamăt înăbuşit şi sunetul oribil al cuiva care se îneacă în sînge. De trei ori braţele întinse se ridicară convulsiv, mişcîndu-şi mîinile cu degete ţepene în aer. Îl mai înjunghie de două ori. Omul nu se mai mişca. Ceva începu să picure pe podea. Mai aşteptă o clipă, apăsîndu-i încă odată capul în jos. Apoi aruncă cuţitul pe masă şi ascultă. Auzea doar picăturile picurînd pe covorul rărit. Deschise uşa şi ieşi pe micul podium. Casa era absolut liniştită. Nimeni nu era prin preajmă. Cîteva secunde stătu aplecat peste balustradă, scrutînd puţul negru clocotitor al întunericului. Apoi scoase cheia şi se întoarse în cameră, încuindu-se pe dinăuntru.

    Acel ceva era încă aşezat pe scaun, întinzîndu-se peste masă cu capul plecat, spinarea cocoşată şi braţe lungi, fantastice. Dacă n-ar fi fost sfîşietura roşie de pe gît şi balta neagră îngroşată care se întindea încetul cu încetul pe masă, ai fi spus că omul pur şi simplu doarme.

    Cu ce repeziciune se întîmplase totul! Se simţea ciudat de calm şi, ducîndu-se la fereastră, o deschise şi ieşi pe balcon. Vîntul împrăştiase ceaţa şi cerul era asemenea cozii unui păun monstruos, presărată cu miriade de ochi aurii. Privi în jos şi-l văzu pe poliţist făcîndu-şi rondul, luminînd cu lanterna uşile caselor tăcute. La colţ apăru lumina felinarului unei trăsuri care dădea tîrcoale, apoi dispăru. O femeie cu un şal care flutura pe lîngă ea se strecura încet pe lîngă garduri, clătinîndu-se în timp ce mergea. Din cînd în cînd se oprea şi se uita înapoi.La un moment dat începu să cînte cu o voce răguşită. Poliţaiul se duse şi-i spuse ceva. Ea plecă rîzînd, împleticindu-se. O rafală de vînt mătură piaţa. Luminile felinarelor pîlpîiră şi lumina lor deveni albastră, iar copacii desfrunziţi îşi scuturară ramurile negre, metalice. I se făcu frig şi se întoarse, închizînd fereastra în urma lui.

După ce ajunse la uşă, întoarse cheia şi o deschise. Nici măcar nu-i aruncă o privire omului ucis. Simţea că totul e să nu-şi dea seama de situaţie. Prietenul care pictase portretul fatal de la care i se trăgea întreaga nefericire ieşise din viaţa lui. Era suficient.

Apoi îşi aminti de lampă. Era una destul de ciudată, una cu lucrătură maură, făcută din argint nelustruit, cu arabescuri din metal lucios şi împodobită cu turcoaze neprelucrate. Poate că servitorul nu o va găsi şi atunci se vor pune întrebări. Ezită o clipă, apoi se întoarse şi o luă de pe masă. Nu putu să nu vadă mortul. Ce nemişcat era! Ce groaznic de albe îi erau mîinile lungi! Era ca o imagine respingătoare de ceară.

După ce încuie uşa, se strecură în linişte la parter. Lemnăria trosnea şi părea că strigă neajutorată de parcă ar fi durut-o ceva. Se opri de cîteva ori şi aşteptă. Nu, totul era nemişcat. Nu era decît sunetul propriilor lui paşi. Cînd ajunse în bibliotecă, văzu geanta şi haina în colţ. Trebuiau ascunse undeva. Descuie un dulap secret aflat într-unul dintre lambriuri, un dulap în care-şi ţinea obiectele curioase cu care se deghiza, şi le puse acolo. Putea foarte bine să le ardă după aceea. Îşi scoase apoi ceasul. Era ora două fără douăzeci. Se aşeză şi începu să se gîndească. În Anglia, în fiecare an, în fiecare lună aproape – erau spînzuraţi oarneni pentru ceea ce făcuse el. În aer plutise un iz nebunesc de crimă. Vreo stea roşie se apropiase prea mult de pămînt. Şi totuşi, ce probe erau împotriva lui? Basil Hallward părăsise casa la ora unsprezece. Nimeni nu-l văzuse intrînd din nou. Majoritatea servitorilor erau la Selby Royal. Valetul lui se culcase.... Paris! Da. La Paris plecase Basil, cu trenul de la miezul nopţii, aşa cum intenţionase. Cu obiceiurile lui de om retras, ar dura luni de zile înainte ca orice fel de suspiciune să apară. Luni! Totul putea fi distrus cu mult înainte.

Brusc îi veni o idee. Îşi puse haina de blană şi pălăria şi ieşi în hol. Acolo se opri, auzind pasul lent şi greoi al poliţistului afară, pe trotuar, şi văzînd fîşia de lumină din hublou reflectată pe fereastră. Aşteptă şi-şi ţinu respiraţia. După cîteva momente, trase zăvorul şi se strecură afară, închizînd uşa uşor în spatele lui. Apoi spună clopoţelul. După aproximativ cinci minute, apăru valetul lui, pe jumătate îmbrăcat, cu o faţă somnoroasă.

     -  Îmi pare rău că te-am trazit, Francis, spuse el intrînd, dar mi-am uitat cheia de la intrare. Cît e ceasul?

-  Două şi zece, domnule, răspunse omul, uitîndu-se la ceas şi clipind.

-  Două şi zece? Ce groaznic de tîrziu! Să mă trezeşti neapărat mîine la ora nouă. Am ceva de făcut.

-  Prea bine, domnule.

-  A trecut cineva pe aici în seara asta?

-  Dl. Hallward, domnule. A stat aici pînă la ora unsprezece şi apoi a plecat să ia trenul.

-  Oh! Îmi pare rău că nu l-am văzut. A lăsat vreun mesaj?

-  Nu, domnule, doar că vă va scrie de la Paris dacă nu vă va găsi la club.

-  Asta-i tot, Francis. Nu uita să mă trezeşti mîine la ora nouă.

-  Nu, domnule.

     Omul îşi tîrşîi papucii pe culoar. Dorian Gray îşi aruncă pălăria şi haina pe masă, apoi trecu în bibliotecă. Preţ de un sfert de oră se plimbă prin cameră muşcîndu-şi buzele şi gîndindu-se. Apoi luă de pe un raft un exemplar din Blue Book şi începu să dea paginile. 
      "Alan Campbell, Hertford Street nr. 153, Mayfair." Da, ăsta era omul de care avea nevoie.