Cap VIII
Trecuse demult
de ora prînzului cînd se trezi. Valetul se strecurase de cîteva ori în vîrful picioarelor
în cameră să verifice dacă nu cumva dădea semne de trezire şi se întrebase din ce
cauză doarme atît de mult tînărul lui stăpîn. În cele din urmă, clopoţelul sună
şi Victor intră aproape neauzit cu o ceaşcă de ceai, un vîrf de scrisori pe o
mică tavă din porţelan vechi de Sevres; apoi trase draperiile din satin oliv,
cu dublura lor cu licăriri albastre, care se aflau în faţa celor trei ferestre
înalte.
- Domnul a dormit
mult în dimineaţa asta, spuse el zîmbind.
- Cît e ceasul,
Victor? întrebă Dorian somnolent.
- Unu şi un sfert,
domnule.
Ce tîrziu era!
Se ridică şi, după ce sorbi puţin ceai, întoarse plicurile. Unul era de la
lordul Henry şi fusese adus prin mesager în dimineaţa aceea. Ezită o clipă,
apoi îl dădu de o parte. Pe celelalte le deschise cu indiferenţă. Conţineau
obşnuita colecţie de cărţi de vizită, invitaţii la cină, bilete pentru
vizitatori de expoziţii, programe ale concertelor de caritate şi altele de
acest fel care plouă peste orice monden în fiecare dimineaţă a sezonului. Mai
era şi o notă de plată substanţială pentru un set de toaletă Louis Quinzie, pe
care avusese curajul să o trimită tutorilor lui care erau nişte persoane extrem
de învechite şi nu-şi dădeau seama că trăim într-o epocă în care obiectele nu
neapărat necesare sunt singurele noastre necesităţi şi mai erau şi nişte
înştiinţări, scrise într-un limbaj deosebit de curtenitor, de la cămătarii din
Jermyn Street care se ofereau să-i avanseze orice sumă de bani imediat, cu cele
mai rezonabile dobînzi.
După aproximativ
zece minute se sculă şi, aruncîndu-şi pe el un halat de caşmir cu o complicată
broderie de mătase, intră în baia cu dale de onix. Apa rece îl învioră după
îndelungatul somn. În două rînduri avu senzaţia nedesluşită de a fi participat
la o tragedie ciudată, dar aceasta avea în sine irealitatea unui vis.
Imediat după ce
se îmbrăcă se duse în bibliotecă şi se aşeză în faţa unui mic dejun franţuzesc,
care fusese aranjat pe o măsuţă rotundă în apropierea ferestrei deschise. Era o
zi superbă. Aerul cald părea încărcat de mirodenii. Înăuntru intră o albină şi
bîzîi în jurul bolului albastru în formă de dragon, plin cu roze galben sulf,
care se afla în faţa lui. Se simţea pe deplin fericit. Brusc ochii îi căzură pe
paravanul pe care îl pusese în faţa portretului şi tresări.
-
E
prea frig, domnule? întrebă valetul, punînd o omletă pe masă. Să închid
fereastra? Dorian dădu din cap.
-
Nu
mi-e frig, murmură el. Era oare adevărat? Se schimbase portretul? Sau doar
imaginaţia îl făcuse să vadă o expresie de răutate acolo unde era una de
bucurie? E sigur că o pînză pictată nu se poate schimba? Asta era absurd. Era o
poveste potrivită să i-o spună lui Basil într-o bună zi, atît. Îl va face să
zîmbească. Şi totuşi, cît de vie îi era amintirea acestui fapt! La început, în
obscuritatea amurgului şi apoi în strălucirea zorilor, el văzuse acea notă de
cruzime în jurul cutelor buzelor. Aproape i se făcu frică de momentul în care
valetul va părăsi încăperea. Ştia că, atunci cînd va fi singur, va trebui să
cerceteze tabloul. Îi era frică de certitudine. După ce cafeaua şi ţigările au
fost aduse şi omul se pregătea să părăsească încăperea, simţi o dorinţă acută
să-i spună să rămînă. Cînd uşa se închise în urma lui, el îl chemă înapoi. Omul
îi aşteptă ordinele. Dorian se uită la el o clipă.
- Nu sunt acasă
pentru nimeni, Victor, spuse el oftînd. Omul se înclină şi se retrase.
Apoi se ridică
de la masă, aprinse o ţigară şi se trînti pe o canapea elegant tapisată cu
perne, aflată în faţa paravanului. Era un paravan vechi, din piele spaniolă
aurită, presat şi decorat cu un model împodobit în stil Louis Quatorze. Îl
cercetă rapid cu curiozitate, întrebîndu-se dacă mai ascunsese vreodată
secretul vieţii unui om. Să-l dea la o parte? De ce să nu-l lase acolo?Ce rost avea să
ştie? Dacă era adevărat, era într-adevăr groaznic. Dar dacă, printr-o
întîmplare mai necruţătoare sau datorită imprevizibilităţii destinului, alţi
ochi decît ai lui spionaseră dincolo de paravan şi văzuseră groaznica schimbare?
Ce se va face dacă ar veni Basil Hallward şi ar cere să se uite la tabloul
pictat de el? Basil ar putea face cu siguranţă aşa ceva. Nu, obiectul trebuia
examinat imediat. Orice altceva e de preferat acestei stări de îndoială.
Se ridică şi
încuie ambele uşi, Cel puţin va fi singur cînd îşi va privi masca ruşinii. Apoi
trase paravanul la o parte şi dădu cu ochii de el însuşi. Era total adevărat.
Portretul se modificase. Aşa cum îşi va aminti deseori după aceea, de fiecare
dată nu cu mai puţină uimire, descoperi că la început se uita cu interes
ştiinţific aproape. I se părea incredibil ca o asemenea schimbare să fie
posibilă. Şi totuşi era un fapt de necontestat. Exista oare vreo afinitate
subtilă între chimia atomilor care se alcătuiau luînd formă şi culoare pe pînză
şi sufletul care sălăşluia în el? Era oare posibil ca ei să-şi dea seama de tot
ceea ce gîndea sufletul? Să împlinească tot ceea ce sufletul visa? Sau exista
un motiv mult mai teribil? Se cutremură şi i se făcu teamă şi, întorcîndu-se pe
canapea, se aşeză acolo, uitîndu-se la tablou îmbolnăvit de groază.
Totuşi, reuşise
să facă un anume lucru. Îl făcuse să fie conştient de faptul că se purtase
nedreptşi crud cu Sibyl Vane. Nu era prea tîrziu să îndrepte această
faptă. Încă mai putea fi soţia lui. Dragostea lui ireală şi egoistă va ceda în
faţa unei influenţe superioare, se va transforma într-o pasiune mai nobilă, iar
portretul pe care Basil Hallward îl pictase pentru el va fi un ghid în viaţă,
va fi ceea ce este pentru unii sfinţenia, pentru alţii conştiinţa şi, pentru
noi toţi, frica de Dumnezeu. Existau narcotice pentru remuşcare, droguri care
puteau să adoarmă simţul moral. Dar aici era un simbol vizibil al degradării,
al păcatului, un semn pururi prezent al ruinei pe care oamenii o aduc asupra
propriului suflet.
Bătu ora trei,
bătu ora patru şi se auzi sunetul armonios care anunţa jumătatea de oră, dar
Dorian Gray nu tresări. Încerca să strîngă firele roşii ale vieţii lui şi să le
ţeasă într-un anumit model, să-şi găsească drumul în labirintul sangvin al
pasiunii pe care-l cutreiera. Nu ştia ce să facă sau ce să gîndească anume. În
cele din urmă se duse la masă şi scrise o scrisoare plină de pasiune fetei pe
care o iubea, implorînd-o să-l ierte şi acuzîndu-se de nebunie. Aşternu pagină
după pagină de cuvinte pline de un regret nestăvilit şi de o durere şi mai
nestăvilită. A te autoînvinui este un lux. Atunci cînd ne blamăm simţim că
nimeni altcineva nu are dreptul să ne blameze. Confesiunea, nu preotul ne
absolvă. După ce Dorian termină scrisoarea, simţi că a fost iertat. Deodată se
auzi o bătaie în uşă şi auzi vocea lordului Henry afară.
- Băiete
dragă, trebuie neapărat să te văd. Dă-mi voie să intru, nu suport să te ştiu
închizîndu-te în cameră..
El nu răspunse
la început, ci rămase neclintit. Bătaia continuă şi deveni tot mai puternică.
Da, era mai bine
să-i dea drumul lordului Henry să intre şi să-i explice viaţa nouă pe care avea
de gînd să o ducă, să se certe cu el, dacă era cazul, să se despartă de el,
dacă despărţirea era inevitabilă. Sări în picioare, trase în grabă paravanul şi
descuie uşa.
-
Îmi
pare rău pentru tot ce s-a întîmplat, Dorian, spuse lordul Henry, în momentul
în care intră pe uşă. Dar nu trebuie să te gîndeşti prea mult la asta.
- Vrei să spui la Sibyl Vane?
Întrebă băiatul.
-
Da,
desigur, răspunse lordul Henry, cufundîndu-se într-un fotoliu şi trăgîndu-şi
lent mănuşile galbene. Dintr-un punct de vedere e îngrozitor, dar n-a fost vina
ta. Spune- mi, te-ai dus în culise să o vezi după ce s-a terminat piesa?
- Da.
- Bănuiam eu că
te-ai dus. I-ai făcut o scenă?
- Am
fost brutal, Harry - brutal în toată regula. Dar s-a aranjat acum. Nu-mi pare
rău de ce s-a întîmplat. Am învăţat să mă cunosc mai bine.
-
Ah,
Dorian, sunt atît de bucuros că priveşti aşa lucrurile! Mi-era teamă că te voi
găsi scufundat în remuşcări, smulgîndu-ţi frumoasele bucle.
-
Am
trecut prin asta, spuse Dorian clătinîndu-şi capul şi zîmbind. Acum sunt
fericit. În primul rînd, ştiu ce înseamnă conştiinţa. Nu-i ceea ce mi-ai spus
tu că este. Este cel mai sfînt lucru din noi. N-o mai ironiza, Harry - cel
puţin nu în faţa mea. Vreau să fiu bun. Nu suport ideea ca sufletul meu să fie
hidos.
-
Iată
o bază artistică încîntătoare pentru etică, Dorian! Te felicit. Dar cum ai de
gînd să începi?
- Însurîndu-mă cu Sibyl Vane.
-
Să
te însori cu Sibyl Vane! strigă lordul Henry sculîndu-se în picioare şi uitîndu-se
la el în culmea uimirii. Dar, dragul meu Dorian ...
-
Da,
Harry, ştiu ce ai de gînd să spui. Ceva urît despre căsătorie. N-o spune. Nu-mi
mai spune lucruri de acest gen. Acum două zile i-am cerut lui Sibyl să se însoare cu mine. Nu-mi voi lua înapoi
cuvîntul dat. Îmi va fi soţie!
-
Soţia
ta! Dorian!... Nu mi-ai primit scrisoarea? Ţi-am scris azi-dimineaţă şi am
trimis biletul chiar prin omul meu.
-
Scrisoarea
ta? o, da, îmi amintesc. N-am citit-o încă, Harry. Mă temeam că s-ar putea să
fie acolo ceva care să nu-mi placă. Faci viaţa bucăţele cu paradoxurile tale.
- Deci nu ştii
nimic?
-
Ce
vrei să spui? Lordul Henry traversă camera şi, aşezîndu-se lîngă Dorian Gray,
îi luă ambele mîini în mîinile lui şi le ţinu strîns.
-
Dorian,
spuse el, ţi-am scris - nu te teme - să-ţi spun că Sibyl
Vane a murit.
Un strigăt de
durere ţîşni de pe buzele băiatului; sări în picioare, smulgîndu-şi mîinile din
strănsoarea lordului Henry.
-
Moartă!
Sibyl moartă! Nu-i
adevărat! E o minciună ticăloasă! Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva?
-
E
adevărat Dorian, spuse lordul Henry cu gravitate. Totul a apărut în ziarele de
azi- dimineaţă.Ţi-am scris să te rog să nu primeşti pe nimeni înainte de a veni
eu. Se va face, desigur, o anchetă, şi nu trebuie să fii amestecat în asta.
Lucruri de genul acesta dau o popularitate mondenă la Paris. Dar la Londra
oamenii au prejudecăţi. Aici nu trebuie să-ţi faci debutul în societate cu un
scandal. Trebuie să le rezervi pentru a-ţi face bătrîneţea interesantă. La
teatru nu-ţi cunosc numele, presupun? Dacă nu ţi-l cunosc, e-n regulă. Te-a
văzut cineva ducîndu-te în cabina ei? Acesta este un punct important.
Dorian nu
răspunse cîteva clipe. Era orbit de oroare. În cele din urmă reuşi să scoată cîteva
cuvinte cu o voce sugrumată.
- Harry, ai spus
că-i vorba despre o anchetă? Ce vrei să spui cu asta? A fost Sibyl ucisă?
Oh, Harry, nu
mai suport! Spune repede. Spune-mi imediat totul.
-
N-am
nicio îndoială că n-a fost un accident, Dorian, deşi trebuie prezentat în acest
mod publicului. Se pare că în momentul în care părăsea teatrul împreună cu mama
ei, în jur de opt şi jumătate, a spus că a uitat ceva sus. Au aşteptat-o o
vreme, dar ea n-a mai coborît. În cele din urmă au găsit-o moartă pe podeaua
cabinei. Înghiţise ceva din greşeală, o chestie oribilă pe care o folosesc în
teatru. Nu ştiu despre ce e vorba, dar conţinea fie acid prusic, fie ceruză, aş
crede mai curînd că era acid prusic, pentru că se pare că a murit instantaneu.
- Harry, Harry, e
teribil! Strigă băiatul.
- Da,
e tragic, desigur, dar nu trebuie să te amesteci în toate astea. În Standard am
văzut că avea şaptesprezece ani. Aş fi crezut că era mult mai tînără, părea un
copil şi părea că ştie atît de puţin despre actorie. Dorian, nu trebuie să te
macini. Trebuie să vii să luăm cina împreună şi apoi vom trece pe la Operă.
Cîntă Patti în seara asta şi toată lumea va fi acolo. Poţi sta în loja surorii
mele. Este însoţită de cîteva doamne elegante.
- Deci
am omorît-o pe Sibyl Vane, spuse Dorian
Gray, mai mult către sine - am ucis-o la fel de sigur cum aş fi făcut-o dacă
i-aş fi tăiat gîtul cu un cuţit. Cu toate astea, rozele sunt la fel de
frumoase. Păsările cîntă la fel de vesele în grădina mea. Iar în seara asta voi
cina cu tine, apoi vom merge la Operă, vom supa după aceea, presupun. Ce
dramatism neînchipuit e în viaţă! Dacă aş fi citit toate acestea într-o carte,
Harry, cred că aş fi plîns. Acum, pentru că mi s-a întîmplat mie, de fapt, mi
se pare mult prea minunat pentru a vărsa lacrimi. Uite prima scrisoare
pasionată de dragoste pe care am scris-o vreodată. Ce ciudat că prima mea
scrisoare pasionată de dragoste să fie adresată unei fete moarte. Pot oare
simţi ceva aceşti oameni albi şi tăcuţi pe care-i numim morţi? Sibyl! Poate ea să simtă sau să ştie sau să asculte? Oh,
Harry, cum am iubit-o cîndva! Acum mi se pare că s-a întîmplat cu ani în urmă.
Era totul pentru mine. Apoi a intervenit seara aceea oribilă, a fost oare
seară? Cînd a jucat atît de prost iar inima mi-a fost aproape distrusă. Mi-a
explicat apoi ce s-a întîmplat. Teribil de patetic, dar m-a mişcat puţin. Am
crezut-o superficială. Brusc s-a întîmplat ceva care m-a speriat. Nu spun ce,
dar a fost teribil. Am spus că mă voi întoarce. Am simţit că am greşit. Şi acum
e moartă, Dumnezeule. Dumnezeul meu! Harry, ce să mă fac? Nici nu ştii în ce
pericol sunt şi nimic nu mă poate ţine de drumul cel bun. Ea ar fi făcut acet
lucru pentru mine. Nu avea dreptul să se sinucidă, a fost egoist din partea ei.
- Dragul
meu Dorian, răspunse lordul Herry luînd o ţigară din portţigaret şi scotînd o
cutie de chibrituri placată cu alamă aurie, singurul mod în care o femeie poate
să reformeze un bărbat este acela de a-l plictisi în aşa măsură, încît acesta să
piardă orice interes faţă de viaţă. Dacă te-ai fi însurat cu fata asta ai fi
fost nefericit. Desigur, te-ai fi purtat frumos cu ea. Întotdeauna poţi fi
atent cu cei de care nu-ţi pasă. Dar ea ar fi descoperit curînd că eşti absolut
indiferent cu ea. Şi atunci cînd ea descoperă acest lucru fie că începe să se
îmbrace prost, fie că poartă pălării foarte elegante pe care soţul alteia
trebuie să le plătească. Nu spun nimic despre greşeala socială, care ar fi fost
abjectă, n-aş fi permis-o, dar te asigur că, oricum ar fi fost un eşec absolut.
- Presupun că ar
fi fost aşa, murmură băiatul, plimbîndu-se prin cameră cu o paloare
incredibilă. Dar m-am gîndit că e datoria mea. Nu e greşeala mea că această
tragedie teribilă m-a împiedicat să fac ce trebuie. Îmi amintesc că ai spus că
hotărîrile bune sunt pîndite de o fatalitate, sunt întotdeauna luate prea
tîrziu. Cu certitudine că aşa s-a întîmplat cu ale mele.
- Hotărîrile
bune sunt încercări inutile de a te interpune legilor ştiinţifice. La originea
lor se află pura vanitate. Rezultatul lor este absolut nul. Din cînd în cînd ne
dau acele emoţii sterile care au un anume farmec pentru cei slabi. Asta-i tot
ce poate fi spus în apărarea lor. Pur şi simplu sunt ca acele cecuri pe care
unii oameni le înaintează unei bănci unde nu au cont.
-
Harry,
strigă Dorian Gray, venind şi aşezîndu-se lîngă el, oare de ce nu pot să simt
intensitatea acestei tragedii aşa cum se dovedeşte a fi? Nu cred că sunt
insensibil.Tu crezi?
- Ai
făcut prea multe nebunii în ultimele două săptămăni pentru a avea dreptul să-ţi
acorzi acest calificativ, Dorian, răspunse lordul Henry cu un zîmbet dulce şi
melancolic.
Băiatul se
încruntă.
-
Nu-mi
place explicaţia asta, Harry, replică el, dar mă bucur că nu crezi că sunt
insensibil. Nu sunt aşa. Ştiu ceea ce nu sunt. Şi totuşi trebuie să recunosc
faptul că ceea ce s-a întîmplat nu mă afectează aşa cum ar trebui. Mi se pare a
fi, pur şi simplu, ca un final minunat la o piesă minunată. Are acea frumuseţe
teribilă a unei tragedii greceşti la care am participat, dar de care nu am fost
rănit.
- E
o problemă interesantă, spuse lordul Henry, care afla o plăcere deosebită în a
licita egotismul inconştient al băiatului - o problemă extrem de interesantă.
Îmi închipui că aceasta e adevărata explicaţie. Deseori adevăratele tragedii
ale vieţii se petrec într-o manieră atît de neartistică încît ne rănesc prin
violenţa lor crudă, incoerenţa lor absolută, precaritatea absurdă a sensului,
totala lipsă de stil. Ne afectează la fel cum ne afectează vulgaritatea. Ne dau
impresia unei forţe brutale şi ne revoltăm împotriva ei. Uneori, totuşi, viaţa
ne este traversată de o tragedie care posedă elementele artistice ale
frumosului. Dacă aceste elemente ale frumosului sunt reale, atunci ele apelează
pur şi simplu la capacitatea noastră de a simţi efectul dramatic. Brusc ne dăm
seama că nu mai suntem actorii, ci spectatorii piesei. Sau ne aflăm mai curînd
în ambele posturi. Ne privim şi simpla minunăţie a spectacolului ne farmecă. Ce
s-a întîmplat de fapt în acest caz? Cineva s-a sinucis din dragoste pentru
tine. Regret că n-am avut parte de o asemenea experienţă. M-ar fi făcut să mă
îndrăgostesc de dragoste pentru tot restul vieţii. Femeile care m-au adorat nu
au fost multe, dar cîteva tot au fost - întotdeauna s-au încăpăţînat să
trăiască, mult după ce mie încetase să-mi mai pese de ele sau lor să le pese de
mine. Au devenit corpolente şi plicticoase şi, atunci cînd le întîlnesc, se
lasă imediat pradă amintirilor. Memoria asta groaznică a femeilor! Ce lucru
înspăimăntîtor mai este! Şi ce stagnare intelectuală scoate la iveală! În mod
normal ar trebui să absorbi culorile vieţii, dar n-ar trebui să-ţi aminteşti
detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare.
- Trebuie să-mi plantez maci în grădină,
oftă Dorian.
- Nu
e necesar, replică prietenul lui. Viaţa ţine întotdeauna maci în mînă. Desigur,
din cînd în cînd lucrurile trenează. Odată am purtat tot sezonul numai violete
ca semn de doliu artistic pentru o poveste de dragoste care nu voia să moară.
În cele din urmă, totuşi, a murit. Nu mai ştiu ce anume a ucis-o. Cred că a
fost dorinţa ei de a sacrifica o întreagă lume pentru mine. Acesta e
întotdeaunaun moment cumplit. Mă umple de teroarea eternităţii. Ei bine - ce
crezi? - acum o săptămînă, la lady Hampshire, m-am trezit lîngă doamna în
chestiune şi ea a insistat să reia totul, să sape trecutul şi să scormonească
viitorul. Îmi îngropasem dragostea într-un pat de asfodele. Ea a tras-o la
suprafaţă şi m-a asigurat că îi distrusesem viaţa.Trebuie să mărturisesc că a
mîncat din plin, aşa că nu am simţit niciun fel de nelinişte. Dar ce lipsă de
gust a demonstrat! Unul dintre farmecele trecutului este că este trecut. Dar
femeile nu ştiu cînd a căzut cortina, întotdeauna doresc să fie şi un al
şaselea act şi, de îndată ce piesa nu mai prezintă interes, ele propun să o
continue. Dacă li s-ar permite să facă tot ce doresc, orice comedie ar avea un
sfîrşit tragic şi orice tragedie ar culmina într-o farsă. Sunt încîntător de
artificiale, dar nu simt asta. Tu eşti mai norocos decît mine. Pot să te
asigur, Dorian, că nicio femeie din cîte am cunoscut n-ar fi făcut ce a făcut
Sibyl Vane pentru tine. Femeile banale se consolează întotdeauna. Unele o fac
abordînd culorile sentimentale. Să nu ai încredere niciodată într-o femeie care
se îmbracă în mov, oricare i-ar fi vîrsta, sau într-o femeie de treizeci şi
cincide ani căreia îi plac panglicile roz. Asta înseamnă că au întotdeauna o
poveste în spate. Altele află o mare consolare în brusca descoperire a
calităţilor soţilor lor. Fac paradă de fericirea lor conjugală, de parcă
aceasta ar fi cel mai fascinant dintre păcate. Unele se consolează cu religia.
Misterele ei au tot farmecul unui flirt, mi-a spus o femeie odată, şi chiar
înţeleg acest lucru. În afară de asta, nimic nu te face să fii mai înfumurat
decît faptul de a ţi se spune că eşti păcătos. Conştiinţa ne face egotişti.
Într-adevăr, femeile vremurilor moderne găsesc infinite variante de consolare.
N-am menţionat-o pe cea mai importantă.
- Şi care este aceasta, Harry? spuse
băiatul apatic.
-
Oh,
consolarea vizibilă. Aceea de a lua admiratorul alteia cînd ţi-l pierzi pe-al
tău. În lumea bună acest lucru reabilitează întotdeauna o femeie. Dar
într-adevăr, Dorian, ce deosebită trebuie să fi fost Sibyl Vane de toate
femeile pe care le întîlneşti de obicei. Ceva îmi spune că moartea ei este
extrem de frumoasă. Mă bucur că trăiesc într-un secol în care se produc
asemenea minuni. Te fac să crezi în realitatea lucrurilor cu care ne jucăm de
obicei, cum sunt aventura romantică, pasiunea şi dragostea.
-
Am
fost teribil de crud cu ea. Uiţi asta.
- Teamă
îmi e că femeile apreciază cruzimea, cruzimea pe faţă, mai mult decît orice. Au
nişte instincte desăvărşit de primitive. Noi le-am emancipat, dar ele rămîn
sclave în căutarea unui stăpîn. Le place enorm să fie dominate. Sunt sigur că
te-ai purtat splendid. Nu te-am văzut niciodată total furios, dar îmi închipui
că arătai superb. Şi, la urma urmelor, alaltăieri mi-ai spus ceva care atunci
mi s-a părut doar excentric, dar îmi dau seama că este perfect adevărat şi aici
e cheia întregii poveşti.
-
Ce
anume, Harry?
- Mi-ai
spus că Sibyl Vane reprezintă pentru tine toate eroinele din poveştile
romantice - că într-o seară e Desdemona şi în seara următoare Ofelia, că a
murit ca Julieta şi a revenit la viaţă ca Imogen.
-
Acum
nu va mai reveni la viaţă, murmură băiatul, îngropîndu-şi faţa în mîini.
- Nu, de data asta nu va mai reveni la viaţă.
Şi-a jucat ultimul rol. Dar trebuie să te gîndeşti la acea moarte singuratică
în cabina aceea vulgară ca la un fragment straniu şi groaznic dintr-o tragedie
iacobină, ca la o scenă minunată din Webster sau din Ford sau Cyril Tourneur.
Fata nu a trăit cu adevărat şi astfel nu a murit cu adevărat. Cel puţin pentru
tine a fost întotdeauna un vis, o fantomă care a trecut în zbor prin piesele
lui Shakespeare şi le-a lăsat în urmă mai frumoase prin prezenta ei, o trestie
prin care muzica lui Shakespeare a sunat mai plin şi cu mai multă bucurie. În
momentul în care a atins viaţa concretă, a distrus-o, iar aceasta a distrus-o
la rîndul ei şi aşa a pierit. Plînge-o pe Ofelia, dacă vrei. Pune-ţi ţărînă în
cap pentru că Cordelia a fost sugrumată. Revoltă-te împotriva Cerului pentru că
fiica lui Brabantio a murit. Dar nu-ţi irosi lacrimile pe Sibyl Vane. Ea a fost
mai puţin reală decît aceste personaje.
- Tăcere.
Lumina serii cuprindea tot mai mult din cameră. Fără zgomot, cu picioare de
argint, umbrele se strecurau dinspre grădină. Culorile din lucruri dispăreau
împovărate. După o vreme, Dorian Gray îşi ridică privirea.
- M-ai explicat pe mine mie însumi, Harry, murmură el, avînd în voce un anume
suspin de uşurare. Am simţit tot ceea ce ai spus, dar într-un fel m-am temut şi
n-am putut să mi-l reprezint. Ce bine mă cunoşti! Dar nu vom mai vorbi despre
ce s-a întîmplat. A fost o experienţă uluitoare. Asta-i tot. Mă întreb dacă
viaţa îmi mai rezervă lucruri uluitoare ca acesta.
-
Viaţa
îţi va da tot, Dorian. Nu există nimic pe care tu, cu extraordinara ta
frumuseţe, să nu-l poţi face.
-
Dar
gîndeşte-te, Harry, că voi avea faţa descompusă bătrînă şi ridată. Ce se va
întîmpla atunci?
-
Ah,
atunci, spuse lordul Henry, ridicîndu-se să plece, atunci, dragul meu Dorian,
va trebui să te lupţi pentru victoriile tale. Acum ele vin către tine. Nu,
trebuie să-ţi menţii frumuseţea. Trăim într-o epocă în care se citeşte prea
mult pentru a fi înţelept şi se gîndeşte prea mult pentru a fi frumos. Nu ne
putem lipsi de tine. Şi acum ai face bine să te îmbraci şi să vii la club.
Şi-aşa am cam întîrziat.
-
Cred
că ne vom întîlni la Operă, Harry. Sunt prea obosit pentru a putea mînca. Ce
număr are loja surorii tale?
-
Douăzeci
şi şapte, cred. Este în rîndul principal. O să-i vezi numele pe uşă. Dar îmi
pare rău că nu vrei să vii să cinăm împreună.
-
Nu
mă simt în stare, spuse Dorian apatic. Dar îţi rămîn total recunoscător pentru
tot ce mi- ai spus. Eşti, cu siguranţă, cel mai bun prieten al meu. Nimeni nu
m-a înţeles ca tine.
- Suntem
abia la începutul prieteniei noastre, Dorian, răspunse lordul Henry dîndu-i
mîna. La revedere. Ne vom vedea înainte de nouă şi jumătate, sper. Nu uita,
cîntă Patti.
-
După
ce închise uşa în urma lui, Dorian Gray scutură uşor clopoţelul şi peste cîteva
clipe apăru Victor cu lămpile şi trase storurile. Îl aşteptă nerăbdător să
plece. Omul părea că nu mai termină ce are de făcut. Imediat după ce plecă, se
repezi la paravan şi-l trase. Nu, nu se mai produsesc nicio schimbare în
tablou. Primise vestea despre moartea lui Sibyl Vane înainte ca el însuşi să o
afle. Sesiza evenimentele vietii pe măsură ce se produceau. Cruzimea
răutăcioasă care alterase liniile fine ale gurii apăruse, fără îndoială, chiar
în momentul în care fata băuse otrava sau ce fusese acolo. Sau era indiferent
la rezultate? Lua oare doar cunoştinţă de ce anume se petrecea în suflet? Se
întreba şi spera că într-o zi va vedea schimbarea producîndu-se chiar în
prezenţa lui, cutremurîndu-se de această speranţă.
- Sărmana
Sibyl! Ce poveste romantică mai fusese! Ea mimase deseori moartea pe scenă. Apoi
Moartea însăsi o atinsese şi o luase cu sine. Cum oare jucase în acea scenă
finală, teribilă? Îl blestemase oare în momentul morţii? Nu, ea murise din
dragoste pentru el, iar dragostea va fi de-acum încolo un lucru sfînt pentru
el. Ea răscumpărase totul prin sacrificiul propriei vieţi. Nu se va mai gîndi
la ceea ce îl supusese în seara aceea teribilă la teatru. Cînd se va gîndi la
ea, îi va apărea ca o minunată figură tragică trimisă pe scena lumii pentru a
arăta suprema realitate a Dragostei. O minunată figură tragică? Lacrimile îi
năpădiră ochii cînd îşi aminti privirea ei de copil, gesturile ei de-o inocenţă
stranie si graţia ei timid tremurătoare. Le îndepărtă pe toate în grabă şi se
uită din nou la tablou.
Simţi
că sosise timpul să aleagă. Sau alegerea fusese deja făcută? Da, viaţa decisese
pentru el - viaţa şi infinita lui curiozitate faţă de viaţă. Tinereţe eternă,
pasiune infinită, subtile şi secrete plăceri, bucurii nestăvilite şi păcate şi
mai nestăvilite - de toate va avea parte. Portretul va purta povara ruşinii lui
- asta-i tot.
În
el se strecură un sentiment de durere gîndindu-se la pîngărirea care i se
pregătea frumosului chip de pe pînză. Cîndva, cu prefăcătoria copilăroasă a
unui Narcis, sărutase ori se făcuse că sărută acele buze pictate care acum îi
zîmbeau crud. Dimineţi în şir stătuse în faţa portretului, minunîndu-se de
frumuseţea lui, aproape îndrăgostit de el, cum i se părea cîteodată. Oare se va
modifica la fiecare capriciu căruia îi va ceda? Va deveni un obiect monstruos
şi respingător, ceva care trebuie ascuns într-o cameră încuiată, depărtat de
lumina soarelui care pusese o tentă de aur şi mai strălucitoare pe minunea
unduitoare a părului său? Păcat! Păcat! O clipă se gîndi să se roage ca
legătura oribilă care exista între el si portret să înceteze. Se schimbase ca
răspuns la o rugăciune, poate că tot ca răspuns la o rugăciune ar putea rămăne
neschimbat. Şi totuşi, cine oare, dintre cei care ştiu cîte ceva despre Viaţă,
ar abandona şansa de a rămîne de-a pururi tînăr, oricît de fantastică ar fi
această şansă sau oricîte consecinţe potenţiale ar avea? În afară de asta, era
oare în puterea lui? Oare rugăciunea lui produsese această substituţie? Dacă
într-adevăr gîndul şi-ar exercita influenţa asupra unui organism viu, n-ar
putea exercita oare aceeaşi influenţă asupra celor moarte şi materiei
anorganice? Ba nu, spus altfel, fără gînd sau dorinţă conştientă, n-ar putea
lucrurile exterioare nouă să vibreze la unison cu stările şi pasiunile noastre,
atom chemînd alt atom cu o dragoste secretă purtînd în sine o stranie afinitate?
Dar motivul era nesemnificativ. Nu va mai ispiti nicio forţă cumplită prin
rugăciuni. Dacă tabloul se va modifica, se va modifica. Şi cu asta, basta. De
ce să cerceteze totul îndeaproape? Căci va fi o adevărată plăcere să-l
urmărească. Va fi capabil să-şi urmeze spiritul în sălaşurile lui ascunse.
Acest portret va fi oglinda magică, cea mai puternică din toate. Şi aşa cum îi
dezvăluise propriul trup, îi va dezvălui şi propriul suflet. Iar atunci cînd
asupra lui se va lăsa iarna, el se va afla acolo unde primăvara tremură la
răspîntia cu vara. Cînd sîngele se va scurge din chip şi va lăsa în urmă o
mască palidă, de cretă, şi ochi de plumb, el va păstra strălucirea
adolescenţei. Nici măcar o floare a frumuseţii lui nu se va ofili vreodată. Nicio
bătaie din pulsul vieţii nu se va rări. Asemenea zeilor greci, va fi puternic,
vesel şi sprinten. Ce conta ce se întîmplă cu imaginea colorată de pe pînză? El
se va afla în siguranţă. Asta conta.
Trase
paravanul la locul de dinainte din faţa tabloului, zîmbind în tot acest timp,
şi intră în dormitor unde valetul îl aştepta deja. La o oră după aceea se afla
la Operă, iar lordul Henry se sprijinea de scaunul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu