Inca o poveste a lui Bratescu-Voinesti

Niculăiţă Minciună

Niculăiţă Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din cătunul Manga, comuna Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă, măsurat la mişcări şi, nu ştiu cum să zic, dar sfios, ori prin urmare sfios.

În toate clasele primare, urmate la şcoala din Măgureni, a luat tot premiul întâi, spre bucuria şi măgulirea părinţilor. Că de! nu e lucru puţin, în ziua de Sâmpietru, în şcoala împodobită cu flori, s-auzi că strigă de colo: „Premiul întâi cu cunună, - Gropescu Niculae" - să vezi pe domnul învăţător că-i pune peste perişorul lui negru cununa de merişor, pe domnul primar că-i dă un teanc de cărţi mângâindu-l şi apoi să pleci pe linia satului, tu, mama de-o parte, tatăl de alta, şi între voi feciorul vostru, în văzul consătenilor, care zic cu dragoste: „Să vă trăiască şi la mai mare!“

La sfârşitul şcolii, domnul învăţător Irimescu a zis că e păcat că aşa băiat cu tragere de inimă la învăţătură să nu meargă mai departe; iar neica Andrei Gropescu, de la Sâmpietru până la septembrie s-a gândit şi s-a răzgândit în toate felurile, a luat sfat şi de la unul şi de la altul.

Învăţătorul i-a spus precum văzurăţi: şi tot aşa îşi zicea şi el în ceasurile de trudă şi de obidă, când vedea că munca lui şi a Stanei, nevesti-sii, n-avea niciun spor pentru casa lui împovărată de patru copii: Niculăiţă de unsprezece ani, două fete gemene de trei şi alt băiat în braţele Stanei. 

Arendaşul, conu Epaminonda, i-a spus că învăţătura multă mai rău utrăveşte sufletul omului, că cere cheltuială mare şi dezgustă pe om de munca pământului; i-a dat şi pildă pe Ghiţică al popii, care a urmat la liceu şase clase şi a ieşit un apelpisit şi un derbedeu, de a speriat comuna; şi tot aşa îşi zicea şi neica Andrei, când se gândea la lipsa lui de mijloace şi la ajutorul ce puteau să-i dea de aci încolo braţele lui Niculăiţă. Că şi dacă nu era prea voinic, dar era tare dibaci la mână şi moştenise de la bunică-su, moş Sandu Gropescu, aplecare la dulgherie. 

După moartea bătrânului, sculele fuseseră urcate în podul casei, iar „iscoada de Niculăiţă“, care la moartea bătrânului era un noduleţ abia de patru ani, dase într-o zi peste ele; şi cu toate dojenile mamă-sii: „Dă-te jos d-acolo, proclete, că dă tat-tu peste tine şi-ţi moaie oasele", copilul care acum îşi aducea aminte ca prin vis de unchiaşul care lucrase stâlpii porţii - când şi când da fuga în pod la sculele bunicului. Şi încet-încet, din glumă, din joacă, azi a făcut un scăunel, mâine o morişcă de speriat ciorile care prăpădeau cireşul din coastă, - până când într-o zi, când s-a întâmplat de-a pierdut tat-su codârla de la căruţă: „Taică, îţi fac eu una la fel“. Şi s-a pus Niculăiţă pe lucru, şi, din lemne vechi de prin curte, a făcut întâi cotocii, pe urmă spetezele şi, după ce le-a încheiat frumos, a ieşit o codârlă, de s-au crucit şi tat-su şi mamă-sa şi vecinii...

Da, lipsa de mijloace, îndemânarea băiatului la dulgherie şi teama părintelui de pierderea acestui ajutor de mare preţ, au dat greutate sfaturile lui conu Epaminonda; şi a rămas Niculăiţă acasă, la munca câmpului.

De părut rău, lui nu i-a părut, că-i plăcea şi munca la câmp şi mai ales dulgheria... La câmp, când păzea boii cu alţi băieţi de seama lui, se juca şi el cu ei; dar mai drag îi era să se răsleţească de-o parte şi să se uite cu băgare de seamă la ierburi şi la lighioni. El era cel care îi învăţa să scoaţă din găuri păianjeni şi greieri cu un glonţişor de ceară legat de aţă.

Băieţii ceilalţi stăteau ce stăteau lângă dânsul, apoi porneau la alte jocuri; iar el rămânea singur să supra­vegheze cum se luptau furnicile să ducă poveri de patru-cinci ori mai mari decât ele, ori se târa binişor pe brânci, să vază ce face lăcusta de ţârâie aşa de tare.

Şi au trecut aşa an peste an, în totul şase, şi a ajuns acum flăcău de şaptesprezece ani, frumos şi aşezat, dar sfios...

La dulgherie acum se pricepe bine. Stâlpii care stau grămadă sub şopron, pentru ulucile din faţă, pe care, dacă i-o învrednici Dumnezeu, le ridică la anul - el i-a făcut: cosoroaba de la prispă, care putrezise la un cap, el a înlocuit-o, furca maică-si el a încrestat-o; şi să vă arate Salomia, fata lui Pârvu Miu, vecinul, donicioara nouă, cumpărată de el din oborul de la Sfântul Ilie şi tot de el înflorată cu fierul ars... Minune, nu altceva!...

Ar fi, după cum vedeţi, o pildă de băiat fericit, dacă până în timpul de faţă ar fi găsit omul meşteşugul să stăpânească toată fericirea ce i se cuvine, şi n-ar avea şi Niculăiţă partea lui de amărăciune, izvorâtă din netreb­nicia întocmirii de azi a lucrurilor...

Dar amărăciunea lui Niculăiţă a izvorât şi din firea lui iscoditoare, deosebită de firea celorlalţi... încă de pe când era copil i-a jucat renghiuri... De câte ori nu l-a urechiat tat-su pentru că-şi pierduse o jumătate de zi uitându-se cum mâncau ori cum îşi făceau gogoşile viermii de mătase, pe care-i creştea maică-sa? De mai multe ori a mâncat bătaie, pentru că - în vremea când el urmărea câte o gânganie - boii pe care era trimis să-i păzească, intrau din mirişte ori din izlaz, în vreo holdă. De câteva ori a fost trezit de arsura unei nuiele, însoţită de o înjurătură: „Mă, eşti cu duşii de pe lume? Nu vezi că ţi-au intrat boii în porumbul meu?“ Dar nici dojana aspră a părinţilor, nici bătaia pentru plăţi de ispaşă, nu l-au putut vindeca...

Astea însă le-a răbdat Niculăiţă fără mare supărare. Ceea ce era mai greu de răbdat, era batjocura. Că încet şi treptat a ajuns de batjocură. 

De două ori i se întâmplase să vază pe câmp cum un bărzăune negru-galben se luptase cu un păianjen mai mare decât dânsul, cum îl biruise şi cum îl luase între labe şi zburase cu el. Vederea acestei lupte, care i se păruse cumplit de crâncenă, atât îl mişcase, încât a povestit-o şi altora. - „O fi!...“ răspunseseră unii. Tat-su răspunsese cu dojană: „După drăcii de astea căşti gura de plătesc eu gloabă, tutuitule!“ Iar cei mai tineri: „Muscă să prinză păianjini! Mă, da’ grozav ştii să le mai croieşti!“ 

Altădată a sărit ca muşcat de şarpe şi a început să strige la alţi băieţi, care erau mai departe. Când au venit băieţii şi l-au întrebat de ce i-a strigat, le-a povestit înspăimântat că a văzut o lăcustă, de-ale de le zice călugăriţă, cum odată s-a zbârlit, a bâzâit, a prins între gheare o lăcustă mai mare ca ea şi a început s-o mănânce. 

-  Unde, mă? 

-  Uite colea. 

-  Unde, mă? 

-  Colo, lângă mărăcinele ăla... mai la stânga... 

S-au plecat băieţii cu toţii, s-a plecat şi el, s-au uitat, dar n-au găsit călugăriţa. Iar unul dintre ei: 

- Hai, mă, încolo, să ne isprăvească Marin istoria cu Frusina. Nu-l ştiţi pe Niculăiţă? Mă, să te duci la popa Alecu, să-ţi citească o moliftă. 

-   Să n-am parte de... 

-   Nu te mai jura, mă, degeaba. 

Într-o zi, cum sta pe un scăunel, crestând un băţ cu briceagul, văzuse în stratul de mărar de lângă dânsul pisica lor, pe brânci, la pândă după un stol de vrăbii, care, la patru-cinci paşi de ea, ciuguleau pe jos, ciripind, nişte mălai risipit. Uitându-se cu luare-aminte la pisică, o văzuse căscând puţin gura şi o auzise lămurit făcând din gâtlej ca vrăbiile. Parcă ar fi vrut să le ademenească, să vie înspre locul unde era pitită. Şi în adevăr vrăbiile se duseră după mălai înspre dânsa. O văzuse cum îşi încorda picioarele şi când a judecat că sunt destul de aproape, hârşti! odată s-a repezit şi a prins una în gheare. Seara a povestit la poartă cele văzute şi auzite. Era de faţă şi Pârvu Miu şi fii-sa, Salomia şi lea Manda, mama Salomiei, şi moş Grigore, alt vecin.

-  Cum le vezi şi le auzi numai tu pe toate, mă Niculăiţă? a întrebat moş Grigore zâmbind. Iaca, eu sunt om de merg pe şaptezeci şi patru de ani, dar pisică să facă din gât ca vrabia n-am auzit.

- Moş Grigore, nu ştiu alte pisici; dar a noastră face. Am auzit-o, uite, cum mă auzi dumneata.

-  Mă, o să-ţi scornească lumea o poreclă. O să te pomeneşti odată cu unul: „Niculăiţă Minciună”, şi aşa o să rămâi.

Salomia a început să râză cu hohote, zicând de câteva ori, parcă înadins, ca nu cumva să uite: „Niculăiţă Minciună”...

.. .Şi n-a mai trebuit să se găsească altul, să-i scornească porecla proorocită de moş Grigore cu o povaţă părin­tească... „Niculăiţă Minciună” o să fie de acum încolo pentru tot satul... Şi, negreşit, îl doare când i-o spun băieţii; iar când Ghiţă al popii l-o lua în zeflemea, întrebându-l: „ce-ai mai văzut, mă Niculăiţă?” şi i-o spune în hohotele de râs ale celorlalţi, c-a văzut şi el greiere prinzând o cioară şi mâncând-o, Niculăiţă o să se ruşineze şi o să înceapă să se îndoiască el însuşi dacă a văzut şi a auzit cu adevărat ce ştie, de vreme ce acest om deştept, care făcuse şase clase de liceu, nu-l credea.

Şi azi aşa, mâine aşa, dojana părinţilor pentru vremea pierdută degeaba „după prostii şi după gângănii”, neîn­crederea unora, batjocura altora au închis inima băiatului şi l-au făcut tăcut şi sfios... Un singur om era de se-nţelegea cu el: bietul Isaia ciobanul - şi a murit şi ăla...

Dar durerea cea mai mare a lui Niculăiţă venea tot din zâmbetul de neîncredere al frumoşilor ochi ai Salomiei... Că pe băieţi putea să-i ocolească. La han, despre partea băieţilor, putea să se uite fără să intre în horă; şi în munca cu sapa ori cu tesla găsea, împotriva înveninării pe care i-o aduceau zeflemelele lor, doftorie - de parcă i-o lua cu mâna. Dar acelaşi leac era fără nicio putere faţă de durerea pe care i-o pricinuia zâmbetul batjocuritor al fetei, zâmbet, după care nu trebuia să alerge odată pe săptămână la han, că-l avea acolo, peste gard, la fiecare ceas al zilei; iar duminica, la han, peste acest zâmbet se adăugau glumele şi limbuţia lui Petrică a lui Stan Paşalan, care urmărea stăruitor pe Salomia...

La câtăva vreme după întâmplarea cu moş Grigore, într-o după-prânz, Niculăiţă şi-a făcut drum spre casa învăţătorului. L-a găsit în livadă, culegând prunele. Întâi s-a sfiit să-i spuie la ce venise şi a început să culeagă şi el în rând cu ceilalţi. Dar pe urmă, fiindu-i teamă că prea întârzie şi, folosindu-se de o clipă când se găsea numai cu învăţătorul mai la o parte, a îndrăznit să-l întrebe:

-  Domnule, nu te supăra, dumneata ştii multe... 

- Ei?... a întrebat Irimescu, văzând că nu mai urmează.

- Uite ce e... dumneata ştii multe, c-ai învăţat carte multă... Nu e aşa că pisica face ca vrăbiile?

-  Cum ca vrăbiile?

-  Face din gât ca vrăbiile...

Învăţătorul s-a uitat la el cu luare-aminte; iar Niculăiţă a urmat:

- Şi mă gândeam că poate ai dumneata vreo carte în care scrie că pisica face din gât ca vrăbiile... şi-ţi lucram şi eu la vreo ulucă... la ceva...

-   N-am nici o carte în care să scrie bazaconii d-astea, mă Niculăiţă...

I-a părut rău grozav la întoarcere, rău de tot... Tii! să fi avut domnul învăţător o carte aşa... să fi adus pe Salomia, să citească ea... cu ochii ei... Că poate că altădată nu mai râdea, cum râsese atunci, la poartă, când cu vorba lui moş Grigore, râs frumos, care în pieptul lui se prefăcuse în junghi...

A doua zi, după ce a lucrat la nişte zăbrele, a presărat mălai prin locul unde văzuse el vrăbiile şi, după ce şi-a zgomit surorile, a adus pisica, a luat pe frati-su Ilie lângă dânsul, ca să nu se mişte - şi s-a aşezat la pândă crestând un băţ. La scurtă vreme au venit câteva vrăbii, şi a început şi pisica să facă din gât ca ele... Atunci Niculăiţă a început să strige şuierat Salomiei, care scutura nişte ţoale pe prispa casei:

-    Salomio, Salomio!

Fata a ridicat capul; şi el, stând nemişcat, a şoptit:

- Apropie-te binişor de gard... binişor... Dar Salomia s-a apropiat se vede prea zgomotos, că odată au zburat vrăbiile.

-    Le speriaşi... dar, dacă nu eşti prea zorită, treci pe poartă şi vino-ncoace niţel. Uite pisica colea-n mărar... Vin’ s-o auzi cum face.

Era curioasă şi fata să auză şi a venit. El i-a dat un scăunel şi s-a aşezat cu un genunche în pământ, lângă dânsa, ţinând pe frati-su Ilie alături de el. Şi au stat aşa alături... au stat... au venit două-trei vrăbii; dar pisica moţăia nepăsătoare... Şi cum şedeau aşa alături nemişcaţi, deodată a simţit Niculăiţă că din părul auriu al Salomiei şi din sânul ei de fecioară de şaisprezece ani se răspândea un miros de busuioc şi de sulfină, mai ademenitor şi mai dulce decât toate florile pe care le-ncresta el, decât toate gângăniile a căror cunoaştere îl ispitea; şi îmbătat de fericire, a întins mâna dreaptă şi-a cuprins-o de mijloc... Dar Salomia, care, pe când se uita la pisică se gândea la deşteptăciunea şi la puterea lui Petrică a lui Stan Paşalan, şi-a întors capul mirată, a început să râdă şi desprinzându-se:

- Zi, d-aia m-ai chemat, Niculăiţă Minciună!? şi a fugit zglobie acasă.

După ziua aceasta i-a lucrat el donicioara, înflorind-o cu fierul roşu, care ardea ca zâmbetul ei necredincios şi batjocoritor... Salomia i-a dat şi ea nişte bete - bete ca toate betele; dar lui Niculăiţă i s-au părut că altele asemenea nu mai sunt pe lume.

***

A plecat Niculăiţă la oraş, cu căruţa cu lemne. Că s-a gândit neica Andrei că tot îi stau boii degeaba acum la începutul lui octombrie... Ce bruma porumb a făcut l-a cărat, prunele asemenea; de arat nu era o bură de ploaie, că era pământul cremene...

A cumpărat omul de la domnul Frim, din pădurea care o taie, trei stânjeni de lemne: când şi când să-ncarce căruţa cu cât or putea duce boii - şi ori să se ducă el la târg ori să mâie pe Niculăiţă, să le vânză cu ceva câştig. Au încărcat amândoi de aseară mai bine de un sfert de stânjen, l-au legat regulat cu lanţul să nu pice şi, când mai erau două ceasuri până la ziuă, şi-a îmbrăcat Niculăiţă cojocul; maică-sa i-a strigat de la vatră: „Încheie-te la piept, că e frig“; tat-su i-a adus aminte pentru a patra oară: „Să nu le dai din unsprezece lei nici o para mai jos - să fii cu ochii în patru să nu te-nşele frunul, că tu eşti cam tutuit!“...

Era întuneric beznă; dar Niculăiţă nu ştia ce e frica, nici urâtul. Pe tot drumul, treisprezece kilometri, mai mult în căruţă, sus pe lemne a stat, fluierând încet, cu ochii la stelele grozav de strălucitoare în această noapte limpede de răcoarea toamnei. Îi erau dragi lui stelele toate şi-l învăţase răposatul Isaia ciobanul cum le cheamă mai pe fiecare. Şi cum venea înspre răsărit, a văzut cum s-a ivit şi s-a ridicat din marginea zării luna nouă, apoi luceafărul de ziuă; pe urmă s-a făcut o geană roşie, s-a deschis faţa cerului, s-a tot deschis, stelele s-au topit una câte una, şi luceafărul, şi cornul lunii; iar în dreapta locului, unde se ivise geana roşie, au început să iasă suliţi aurii, ca părul Salomiei...

Când a ajuns la oraş, soarele era sus... Cârciumarul de la bariera oraşului l-a întrebat cât cere pe lemne.

- Unsprezece lei, a răspuns Niculăiţă. Iar negustorul căruia nu-i trebuia, că el avea lemne, după ce s-a uitat bine la marfă, a zis:

-  Face, că sunt lemne bune de tufă curată. Şi, după ce s-a uitat şi în ochii băiatului, i-a dat o povaţă: „Mă, băieţaş, tu să ceri pe ele cincisprezece lei, să ai de unde lăsa“.

Acum trei zile să fi venit Niculăiţă cu lemnele astea la târg, numaidecât le desfăcea, - că nepriceperii lui la negustorie i-ar fi venit într-ajutor vântul pizmaş, care a bătut până ieri dimineaţa; dar azi, soarele cald care l-a făcut să-şi scoată cojocul, îi strică vertul mărfii... Unul îi dă opt lei, altul zece, altul zece şi şase bani; dar nu le dă şi umblă prin oraş până la ziua-jumătate.

-    Dar ce, tu eşti turc, să nu laşi nici un ban din cât ai cerut? îi răcneşte un brutar. Trage înnăuntru-n curte.

-    Dar să ştii, unsprezece lei, jupâne. 

După ce le descarcă Niculăiţă şi le aşează unul câte unul, sfert regulat, brutarul îi numără în gologani zece lei şi jumătate. 

-   Păi, ne-a fost vorba unsprezece lei, jupâne. 

-   Dar ce, eşti turc? Dacă-ţi place, dacă nu, încarcă-ţi-le şi pleacă. 

Niculăiţă îi dă banii înapoi şi, fără supărare, începe să încarce lemnele la loc, frumos, tacticos, cum le încărcase aseară la pădure. 

Liniştea băiatului pesemne că i-a plăcut brutarului, că începe să râză şi, scoţând unsprezece lei deplini, îi dă zicând: „Ăsta să ştii că e Păcală“. 

Niculăiţă şi-a băgat banii în chimir, îşi înjugă boii şi pleacă... Se gândeşte că mai bine i-ar fi dat banii în fişice. Aşa, te pomeneşti că la-ntors, de neodihna de peste noapte, îl pridideşte vreun somn în căruţă şi i se risipesc gologanii... De aceea, mergând pe uliţă, caută cu ochii pe jos, doar o găsi vreun petec de hârtie, să facă banii fişice... Nu caută de prisos: prin dreptul tribunalului găseşte o jumătate de coală de hârtie. O ridică, o bagă în sân şi, după ce iese din oraş, se suie în căruţă, taie hârtia în două; o jumătate o taie iar în două şi, scoţându-şi banii din chimir, face două fişice: unul de cinci lei, altul de şase. Le bagă frumos în chimirul pe care-l închide cu îngrijire şi zice: „Cea! Joian!“... 

Mai târziu, când se înnorează şi începe să bată vântul, îşi pune cojocul pe dânsul şi simte ceva rece în sân. E cealaltă jumătate de hârtie neîntrebuinţată, pe care n-a aruncat-o. O scoate şi se uită la ea. E scrisă de mână şi, cum ştie să citească, citeşte: ...făcând aplicaţia articolului 327, a cărui cuprindere este următoarea: „Cel ce, găsind pe drumuri ori pe uliţă lucruri ce nu sunt ale sale şi întrebându-se despre ele, le va tăgădui, se socoteşte că a comis un abuz de încredere şi se va pedepsi cu închisoare de la l5 zile până la 3 luni“...

„Adică cum?“ se gândeşte Niculăiţă - „dacă oi găsi eu în drum, să zicem un galben, să nu fie al meu, care l-am găsit? Dar ce, l-am furat? Nu l-am găsit? Pă ce să-l dau altuia?“ Şi citeşte încă o dată; şi când ajunge la „întrebându-se despre ele“, deodată duce repede mâna la chimir. Fişicile sunt la locul lor; dar acum începe să se facă lumină în mintea lui Niculăiţă: „Dar dacă ăl de l-a pierdut a muncit pe el? Dacă s-a dus la pădure, cum s-a dus el cu tat-su, şi i-o fi căzut peste picior un buştean, cum i-a căzut lui tat-su? Dar dacă o fi umblat cât a umblat el prin târg astăzi? Şi dacă a schimbat banii pe un galben, ca să-l ducă de pus în salba unei fete ca Salomia?“...

Şi aducându-şi aminte de o vorbă auzită de mai multe ori de la tat-su: „de banul nemuncit nici praful nu s-alege“, înainte de a aţipi în căruţă îşi zice că el chiar de nu l-ar întreba nimeni, dacă i s-ar întâmpla să găsească o pungă cu bani, ar duce-o la primărie ori la domnul şef de jandarmi.

Cine i-a auzit gândul de i l-a împlinit aşa de curând? Că la patru zile după asta întocmai aşa i s-a întâmplat. Erau cu toţii la porumbişte, tăiau cocenii. La un timp tat-su zice:

- Mă Niculăiţă, era vorba să dregi uşa de la podul şopronului şi n-ai dres-o. Până diseară, în patru ceasuri, eu zic să faci una nouă...

-  Fac.

- Braţele noastre ne ajung aici să dăm gata şi să încărcăm până diseară.

-   Aşa e.

Şi Niculăiţă pleacă; şi ca să ajungă mai degrabă acasă, o taie prin prunii boiereşti, sare pârleazul din dreptul crucii Căminarului, o cruce înaltă de piatră în marginea şoselei, o coboară la stânga pe şosea; şi cum umblă pe poteca din margine drumului, vede jos, dinaintea lui, un portofel de piele neagră... II ridică, îl deschide şi vede, şi în buzunarul din dreapta şi în buzunarul din stânga al portofelului, hârtii de bani, hârtii multe, câte n-a văzut neam de neamul lui... Se uită de jur-împrejur: nimeni... Mult la gânduri nu stă şi o porneşte; dar, în loc să ţie drumul spre casă, sare alt pârleaz şi se îndreaptă spre reşedinţa jandermeriei. Mergând aşa, zâmbeşte gândindu-se: „De! să nu-l am acum colea în mână şi să spui la lume c-am găsit un portofel cu bani, ar zice că mint“. Oamenii sunt duşi la treburi; se întâlneşte numai cu copii mici, n-are cu cine vorbi... Ajunge la reşedinţă, deschide uşa. Domnul şef e singur în odaia din dreapta. Tolănit pe pat, citeşte o gazetă. Din fund se aude cântând un glas de femeie. E glasul cucoanei Steluţa, ibovnica domnului şef. O fi lucrând ceva şi cântă: „Suspine crude pieptu-mi zdrobeşte”...

- Ce e, mă? întrebă domnul şef, ridicând ochii de pe gazetă. 

- Uite, domnule şef. Venind p-ici pe şosea - că m-a mânat taica acasă, să dreg uşa de la gura şopronului - şi aşa, am dat prin prunii boiereşti şi am sărit pârleazul din dreptul crucii Căminarului, şi cum umblam aşa, văz jos o tomoaşcă neagră. Zic: „Ce să fie aia?” Şi când m-aplec, uite ce găsii: portofelul ăsta cu bani de hârtie mulţi Şi am venit de vi l-am adus dumneavoastră că trebuie să se arate păgubaşul. 

Domnul şef se uită de mai multe ori, când la flăcău, când la banii din portofel şi după o lungă tăcere întreabă: 

-   Mai era cineva cu tine? 

-   Nimeni. 

-   Ai spus la alţii? 

-   La nimeni. Am venit p-ici pe poteca din dos, drept la dumneavoastră. 

Domnul şef tace, apoi: 

-   Ia ascultă, mă Niculăiţă, parcă aşa te cheamă...

-   Aşa.

-  Să nu mai spui la nimeni, până nu s-o ivi păgubaşul, că te aude spunând cum e portofelul şi se scoală vreunul şi zice că el l-a pierdut, fără să-l fi pierdut el. Nici mă-tii nici lu tat-tu să nu le spui până nu se arată păgubaşul, auzi?

-   Auz!

- Bine ai făcut că l-ai adus, bravo! Eşti băiat cinstit. Şi să ştii c-o să spui eu păgubaşului să te cinstească frumos.

Niculăiţă o porneşte spre uşă; dar când e în prag, domnul şef, gândindu-se la procesul-verbal ce va trebui să dreseze, îl mai întreabă:

-   Cum te cheamă pe tine?

-   Gropescu Niculae.

-   Carte ştii?

-   Ştiu...

Rămas singur, domnul şef scoate hârtiile din portofel, le numără de vreo trei ori: sunt cinci mii patru sute de lei în hârtii de câte o sută, încolo nimic. Îşi scoate tabacherea, îşi face o ţigară, o fumează dus pe gânduri, se închină a mirare şi, înainte de a începe să scrie, se lasă cu scaunul pe spate şi strigă:

-    Steluţo!

Dar Steluţa cântă şi n-aude.

Domnul şef se scoală şi strigă din pragul odăii mai tare:

-    Steluţo!

-    Ei? face Steluţa, ridicând ochii de pe bluza la care lucra.

După ce domnul şef i-a povestit istoria toată, după ce i-a arătat banii, au rămas amândoi amuţiţi... Gândindu-se la bluzele de mătase, la jachetele, la pălăriile, pe care şi le-ar fi putut cumpăra dumneaei pe atâţia bani, cucoana Steluţa a zis într-un rând: „Cum nu-i găsii eu, Doamne!?“ Şi iar a tăcut şi i s-a dus gândul la ifosele primăresei şi ale Irimeascăi, care se uitau la ea de sus... într-un târziu a întrebat:

-  Ăla de-i zice „Niculăiţă Minciună?” Şi iar după o tăcere: Şi zici că nu l-a văzut nimeni? 

Dar domnul şef s-a uitat în ochii ei şi n-a răspuns nimic... 

*** 

În vremea asta Niculăiţă se şi apucase de lucru şi scoţând cu cleştele cuiele uşii celei vechi se gândea că maică-sii şi lui tată-său tot trebuie să le spuie, n-are încotro. 

-   Ce lucrezi acolo, mă Niculăiţă? 

Băiatul ridică ochii, în care a înflorit un zâmbet de fericire de la întâiul sunet al glasului care-l întreabă şi vede pe Salomia. E urcată pe un buştean cu braţele pe gard. Vântul îi flutură-n părul auriu şi ochii ei verzi, ca apa adâncă şi limpede la umbră, zâmbesc a batjocură. 

-  Dreg uşa de la podu şopronului, răspunde Niculăiţă, şi se gândeşte: „Nu, ei nu-i spui, că nu mă crede şi o să spuie la alţii râzând de mine. Mai bine să afle singură de la alţii, când s-o ivi păgubaşul”... 

S-a ivit păgubaşul. E colo, pe linia satului, în mijlocul mulţimii de femei şi de copii adunaţi în jurul lui. Călăreţul care a trecut adineauri în buiestru, ăla e păgubaşul. 

Salomia, care, de pe buşteanul pe care era urcată, vede copiii alergând într-acolo, se coboară şi dă fuga la poartă zicând: 

-   Nu-ş ce s-ă întâmplat pe linie, că văd că dau copiii fuga-n sus. 

Niculăiţă îşi lasă lucrul şi iese şi el la poartă. O femeie care vine dintr-acolo îl dumireşte: 

-   E un negustor care cică a pierdut o pungă cu bani şi întreabă dacă n-a găsit-o cineva.

Niculăiţă se duce grăbit într-acolo, îşi face loc printre copii şi, ajuns lângă negustor, îl atinge de braţ şi-l întreabă:

-   Cum era punga dumitale?

-   Un portofel de piele neagră, zgâriat într-un colţ, portofel de-alea care se îndoieşte aşa, cu două buzunare...

Niculăiţă zice cu simplitate:

-    L-am găsit eu adineauri lângă crucea Căminarului şi l-am dus la domnul şef de jandarmi.

Negustorul pare nebun de bucurie, nu ştie ce să mai zică. Şi pe când femeile se crucesc de mirare, pleacă cu flăcăul spre reşedinţa jandarmeriei, cu droaia de copii după dânşii.

***

Mişcarea neobişnuită în Măgureni. Lume adunată la primărie... Se aşteaptă sosirea domnului procuror, care vine să ancheteze cazul la faţa locului; şi sosirea autorităţii se aşteaptă cu nerăbdare, ca să facă odată lumină în această afacere încurcată, care ţine lumea în nedumerire... Ciudată împrejurare! Alaltăieri, marţi, pe la toacă, s-a ivit în comună domnul Niţă Andreescu, de ţine în tăiere pădurea Colfescului, întrebând din om în om, dacă nu cumva i-a găsit vreunul un portofel cu 5400 de lei, pe care l-ar fi pierdut dimineaţa, când trecea spre vale. Şi pe când întreba nişte femei din cătunul Manga, s-a pomenit cu Niculăiţă, feciorul Gropescului, ăla de-i zice „Niculăiţă Minciună”, că l-ar fi găsit el în dreptul crucii Căminarului, că l-ar fi dus la tactul jandarmeriei şi l-ar fi dat în mâna şefului; iar şeful cică habar n-are. Păgubaşul neştiind ce s-aleagă din arătările băiatului şi din tăgada şefului, s-a plâns procurorului, care trebuie să pice...

Şi iată-l soseşte, singur, numai cu grefierul. Căpitanul de jandarmi, care trebuia să-l însoţească, lipsea, dus la Bucureşti. Trage la primărie, unde-l aşteaptă păgubaşul; se supără că nu sunt veniţi nici şeful de jandarmi, nici băiatul care zice c-a găsit banii; dă poruncă să trimeată numaidecât după ei; iar până la sosirea lor, cere lămuriri de la primar, de la notar, de la perceptor. 

- De! domnule procuror - vorbeşte primarul - ştiu eu ce să zic? Asta vorbim şi noi între noi de alatăieri... Să mintă şeful!... De!... Sumă mare... cinci mii patru sute de lei... Banul e ochiul dracului... Te pomeneşti... Dar iar mă gândesc: să bagi pe un om în puşcărie aşa, pe vorba unui zănatic... 

-  Cum zănatic? întreabă procurorul. 

Răspunde notarul: 

-   Păi să vedeţi, domnule procuror, băiatul ăsta e cam aşa... cum să zic? 

-   Cum îl cheamă? 

- Niculăiţă Gropescu, dar lumea îi zice „Niculăiţă Minciună". 

-   De ce? 

-   I-a scornit aşa o poreclă. 

Procurorul, din ce în ce mai intrigat şi nerăbdător, întreabă:

-   Pe cine aţi trimis după ei? 

- Am trimis un vătăşel; dar iată că vine şeful. Dacă binevoiţi să-l ascultaţi. 

Domnul procuror binevoieşte. 

Uşa se deschide şi domnule şef intră, scoate capela, o ţine cu mâna stângă, lipită de sabie; şi, alăturând călcâile zornăitoare, zice uitându-se drept în ochii procurorului: 

-  Trăiţi!

Autoritatea superioară îl examinează de sus până jos. Constată că e acelaşi bărbat voinic, oacheş, de toată frumuseţea în uniformă cu întreite galoane. II cunoaşte demult, şi-l întreabă:

-  Ce e, Albescule, cu chestia banilor?

Domnul şef zâmbeşte, dar cu măsură (a! cucoană Steluţo, meşteră profesoară eşti!) şi răspunde:

- De! domnule procuror, dacă credeţi dumneavoastră că sunt eu în stare de aşa ceva - şi că trebuie...

Dar domnule procuror a venit să ancheteze; şi dumnealui când vine să ancheteze, nu-i place vorbă multă. Dumnealui, când cel căruia îi pune vreo întrebare, nu-i răspunde scurt şi se lungeşte la vorbă, i-o taie. Din experienţa dumnealui de doi ani a constatat că asta e cea mai bună sistemă. „Altfel nu mai isprăveşti niciodată". De aceea taie vorba şefului şi chiar îl înştiinţează:

- Mie, te rog să-mi răspunzi scurt. Unde erai când a sosit păgubaşul la reşedinţa jandarmeriei?

-  Eram acolo.

-  Să vie Andreescu.

Păgubaşul Andreescu vine de afară. Procurorul îl întreabă:

- Unde ai găsit pe domnule şef, când te-ai dus la jandarmerie?

- Să vedeţi, domnule procuror... după ce m-a întrebat băiatul cum era portofelul meu şi am spus că era negru, cu o zgârietură la un colţ...

- A! pardon, pardon! Mie ieri la parchet mi-ai spus că băiatul ţi-a spus dumitale întâi cum era portofelul. Acum zici că dumneata i-ai spus lui... Uite ici în procesul verbal...

-  Să vedeţi, domnule procuror...

- Ce să văz? Mie te rog să-mi răspunzi scurt, el ţi-a spus dumitale întâi cum era portofelul ori dumneata lui?

-  Eu lui.

Notarul înştiinţează pe domnul procuror c-a sosit băiatul; şi domnul procuror, care e foarte curios să-l vadă, spune păgubaşului şi jandarmului să aştepte afară, şi dă poruncă să i se aducă băiatul... Băiatul intră. E tras la faţă, cu o frunte largă, sub care sclipesc doi ochi negri, în care tremură parcă o licărire de friguri... Altfel foarte curăţel!...

Vătăşelul îşi explică întârzierea:

-    Nu vrea să vie, să trăiţi, domnule procuror. Abia l-am adus.

-    De ce nu vreai să vii, măi băiete?

Niculăiţă ridică din umeri... A! de marţi după prânz s-au petrecut multe, pe care nu le-ar putea po­vesti cu şir Niculăiţă. Mai ales cele petrecute pe dinăuntrul lui. Toate tremură, sclipesc şi se sting nestatornice ca fulgerile.

A ajuns la jandarmerie cu păgubaşul şi cu alţi oameni după ei, între care parcă şi primarul... Şi a zis zâmbind: „S-a găsit păgubaşul, domnule şef‘... Şi şeful a zis mirat: „Care păgubaş?”... Şi el s-a uitat bine să vază dacă vorbeşte cu şeful, şi a zis: „Păgubaşul cu portofelul de l-am găsit lângă crucea Căminarului... de vi l-am adus adineauri”... Şi şeful a zis: „Ce, mă, visezi?”... Şi el s-a uitat la lume şi s-a pipăit şi a zis iar... „Adineauri când cânta cucoana Steluţa pe pălimar”... Şi domnul şef a răcnit: „Ce, mă, eşti nebun?...” Şi el atunci a simţit că parcă i se rupe ceva în cap, înăuntru, şi a zis duios, ca din pragul unei mari primejdii: „Domnule şef, ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e”...

Şi domnul şef l-a plesnit cu pumnul peste gură de l-a poditit sângele. Şi pe urmă nu mai ştie, până unde a venit mă-sa şi cu mama Paraschiva care-i descânta şi-i da să bea apă dintr-o oală nouă... Era pe prispa casei... Alături era parcă nea Pârvu Miu şi cu moş Grigore, vorbeau cu tat-su... Moş Grigore-l întreba: „Dar ţie şi mă-sii cum de nu v-a spus nimic? cum n-a dat fuga să vă spuie întâi vouă?“... Nea Pârvu a zis: „Cu ei nu s-a întâlnit, n-auzi? Dar fii-mi cum de nu i-a spus nimic, c-a vorbit cu ea după aia?”... Şi s-a întors nea Pârvu cu faţa spre gard şi a întrebat: „Aşa e, Salomio?“ Şi Salomia era urcată pe buştean lângă gard, se uita speriată şi a răspuns: „Aşa e“... Şi el s-a sculat şi a răcnit odată: „Uite aici, cu mâinile amândouă l-am ţinut - ca lemnul să i se usuce mâinile!" şi pe urmă iar nu mai ştie... Parcă a venit ieri primarul şi notarul şi s-a dus cu ei de le-a arătat unde a găsit portofelul, pe unde a sărit pârleazul, pe unde a dat, pe unde s-a întors.

Astea tot le mai zăreşte Niculăiţă, că sunt lucruri trăite, văzute şi auzite. Dar ce nu mai poate zări, e treptata pierdere a simţului realităţii pe care i-a adus-o îndoiala, neîncrederea tuturora... şi indignarea şefului, care nici n-a mai putut să se stăpânească... Sunt câteva ceasuri de când nu mai e aşa de sigur c-a găsit în adevăr banii... Venind pe drum cu vătăşelul, se silise să-şi orânduiască gândurile şi să spuie cum s-a întâmplat, de la început...

- N-auzi, mă băiete - întreabă a doua oară domnul procuror - de ce nu vreai să vii?

- De!...

- Cum de!? Faci o pâră contra unui om; viu eu, procurorul, să cercetez faptul; trimit după tine şi nu vrei să vii? Ce fel de socoteală e asta!?

- De!...

-   Cum te cheamă?

-   Gropescu Nicolae.

-   Nu-ţi zice lumea „Niculăiţă Minciună?"

La asta nu se mai gândise Niculăiţă. Aşa e!!... Lui îi zice „Niculăiţă Minciună!" Vezi dumneata!?

-   N-auzi ce te întreb? îţi zice lumea „Niculăiţă Minciună?" 

-   Mi-o fi zicând. 

-  Cum „mi-o fi zicând?" îţi zice; spune toată lumea. De ce? 

- De!... 

-  Iar „de!“... în sfârşit... Spune cum e cu chestia banilor? 

Băiatul se codeşte: se sileşte să-şi adune minţile risipite... Vrea s-o ia de la început, cum şi-a făcut planul venind cu vătăşelul... 

Se freacă cu mâna pe frunte, înghite în sec... Procurorul aşteaptă... 

-  Uite, domnule... Când mi-a dat mie brutarul...   

-  Care brutar? 

-  Brutarul de i-am vândut lemnele în unsprezece lei, azi se-mplineşte o săptămână... 

- Ce-mi tot îndrugi mie de brutar?... Ce are a face brutarul? 

-   Să vă spui. 

Şi Niculăiţă tace şi iar se sileşte să-şi adune minţile care se amestecă... Domnul procuror se uită cu luare-aminte la tremurarea mâinilor băiatului, la privirea lui rătăcită; şi cum e om bun la inimă şi milos, şi cum a început să înţeleagă, după ce se uită în ochii primarului şi ai notarului, zice blând: 

- Spune. 

- Când mi-a dat mie banii brutaru’... de m-a mânat taica la târg cu lemnele... şi am văzut stelele... 

Niculăiţă tace. 

-  Spune. 

- Că întâi a vrut să-mi dea numai zece lei şi jumătate, dar pe urmă... Ghiţică al popii mi-a scornit mie porecla, ea el nu crede că ia bărzăunul păianjeni... 

În capul domnului procuror s-a făcut lumină deplină. Nu mai încape îndoială. Se vede cât de colo. Deci, ca să nu piarză vreme multă, îl opreşte din povestire şi-i zice să mai aştepte afară. După ce băiatul a ieşit, zice celor de faţă: 

-    Bietul băiat.

-    Eu ce vă spuneam, domnule procuror? zice notarul.

Procurorul stă pe gânduri. Se gândeşte matur!... Aseară, la club, unde se vorbea de acest caz, Mitică Ionescu, avocatul, zisese: „Te pomeneşti că reclamantul n-a pierdut nici un ban şi-şi pregăteşte vreun faliment”... Şi cazuri de astea cunoştea destule domnul procuror... Nu mai departe, cazul de deunăzi cu Daradan... Dar atunci băiatul? Dar aşa e... băiatului îi spusese o femeie că un om a pierdut un portofel pe care-l caută. Asta a mărturisit-o păgubaşul de ieri; iar cum era portofelul a mărturisit adineauri păgubaşul, că i-a spus-o chiar el... După matura gândire, domnul procuror face: „hm” şi întreabă pe primar.

-    Cât e d-aici până la spitalul din Dălgeni?

-    Patru kilometri.

-    Spune birjarului să înhame caii şi să se ducă un vătăşel cu scrisoarea pe care o s-o scriu eu acum, s-o dea doctorului... Să-i spuie şi din gură că-l aştept aici, să vie neapărat...

Şi domnul procuror scrie repede: „Doctore dragă... Urcă-te în trăsură şi vino imediat până aici... Un caz curios de autosugestie, de telepatie, de pseudomanie. Cum însă nu vreau să-mi asum singur responsabilitatea, am neapărată nevoie de avizul unui om competent ca dum­neata. La revedere. Vino neapărat că am să-ţi povestesc ceva nostim despre Nineta”.

***

Tatăl lucrează la gluga de coceni. Mama, uitându-se din când în când spre prispă, mătură prin bătătură: să fie curat, că vine popa Aleeu. I-a povăţuit lumea să cheme popa să citească o moliftă... Descântecele mamei Uţii nu mai ajută la nimic, şi mai rău îl îndârjeşte vorba ei blândă: „Niculăiţă mamă, nu te mai gândi la banii ăia, maică... o fi fost vreo vrajă... ţi s-o fi părut - farmece fir-ar pe pustii locuri“.

Niculăiţă stă pe prispa casei ţinându-şi între palme tâmplele care-i zvâcnesc şi se gândeşte şi nu poate să-nţeleagă, de ce i-au băgat degetul în gură şi doftorul şi domnul procuror.

Cum o să priceapă Niculăiţă, când nici ceilalţi care erau de faţă n-au priceput?...

Doctorul, după primirea scrisorii procurorului, luase cu dânsul volumul de medicină legală al lui Vibert şi pe tot drumul citise partea referitoare la cazurile de pseudomanie, atât de frecventă la copii, şi văzuse că e o manie care se vindecă, dacă nu cumva e o primă manifestare a unei nebunii care are să progreseze. În speţă, după ce ascultase pe băiat, pe ceilalţi oameni, între care şi pe moş Grigore, venit şi el la primărie, îşi făcuse convingerea deplină. Nu mai încăpea nici o îndoială că era vorba de prodromele unei alienaţiuni în toată regula: vorbă fără şir, oareşcare temperatură, halucinaţii, lighioni, pisică pe care o aude ciripind, caz tipic... De aceea, după ce sfătuiesc pe părinţii băiatului să se poarte blând cu dânsul, aducându-şi aminte de o dovadă peremptorie, chemase din nou pe băiat, îl pusese să caşte gura şi, pipăindu-i cerul gurii cu degetul arătător, zisese procurorului:

-   Uite, bagă degetul şi pipăie... mai la stânga... Simţi o protuberanţă a palatului?

- Da, răspunsese procurorul complet edificat. Această ultimă dovadă, venită după explicările doctorului, ilustrate cu citaţiuni din autorul la-ndmână, risipiseră toate îndoielile domnului procuror. Urcându-se în trăsură, se felicitase de admirabila idee ce avusese de a trimite după doctor şi, înduioşat de vădita şi zgomotoasa deznădejde a păgubaşului, dase poruncă primarului, notarului, şefului, încet, ca să nu fie auzit de grupul de oameni, care stau mai departe:

-    În orice caz, voi supravegheaţi. Vedeţi dacă vreunul face cheltuieli mai mari decât de obicei...

 ***

Niculăiţă stă pe prispă dus pe gânduri, cu tâmplele între mâini... Deodată sare în sus... Şi-a adus aminte că jumătatea de coală din care făcuse fişicile, i-a rămas în buzunarul cojocului... Şi i se pare că aceasta ar fi cea mai puternică dovadă de găsirea banilor. Dă fuga în odaie şi caută prin buzunare, caută... Şi negăsind hârtia iese în curte şi începe să strige la surori... prinde pa frati-su Ilie şi-l bate peste mâini: „La ce mi-ai umblat în buzunarele cojocului? La ce, hai, la ce umbli în ale mele?“... Copilul ţipă. Mama cheamă în ajutor pe bărbatu-său şi amândoi îl cuprind, unul de-o mână, altul de alta. Dar el înjură cu ochii tulburi şi se zbate... De pe prispa casei de alături, Salomia se uită cu groază, închinându-se.

În aşa stare îl găseşte popa Alecu. El a mai văzut de astea şi, ştiind puterea de vindecare a rugăciunii, îşi petrece patrafirul şi începe să citească: „Dumnezeului să ne rugăm, Dumnezeul Dumnezeilor şi Domnul Domnilor, făcătorul cetelor de foc şi lucrătorul puterilor celor fără de trup, meşterul celor cereşti şi al celor pământeşti, pe carele nimeni din oameni nu l-a văzut, nici poate să-l vază“...

Niculăiţă suspină adânc şi zice cu amărăciune:

-    Lăsaţi-mă.

Părinţii îl lasă şi el se duce de se aşază cuminte pe prispă... De acolo se aud numai parte din cuvintele pe care le citeşte popa, restul se pierde într-un murmur uşor: „blestemu-te pe tine duh necurat ca Savaot... şi cu toată... Adonai.... Eloi... blestemu-te pe tine... adâncurile cele de pre sub cer... blestemu-te... Gomorenilor... şi cu piatră de pucioasă l-a ars... blestemu-te... teme-te, fugi, fugi“...

*** 

Niculăiţă nu mai poate dormi; iese în curte. E seară târziu... Măcar că bate un vânt rece, cerul e limpede sticlă. Luna scapătă, acolo, peste crestele prunilor boiereşti. Vântul face să tremure aşa sclipirea stelelor?...

Şi cum stă Niculăiţă aşa în curte, lângă gardul lui Pârvu Miu, se deschide binişor uşa vecinului... coboară treptele o umbră care se îndreaptă încoace... E Salomia. O cunoaşte şi orb de-ar fi, de pe pas. Trece între casă şi gard spre grădină. Acum e la doi paşi de el.

- Salomio! cheamă el duios ca un cântec.

Fata dă un ţipăt şi se lipeşte de păretele casei privindu-l cu spaimă. 

- Salomio, nu-ţi fie frică. N... nu... nu sunt nebun, Salomio... Şi nu vreau să-ţi fac nici un rău, Salomio. 

Ea se uită cu ochii mari, în care nu mai e nici o umbră de batjocură, ci numai groază şi zice tremurând: 

- Fugi, Niculăiţă, mi-e frică de tine... mi-e frică de tine!“.. Şi fuge înspre grădină. 

*** 

Cele două umbre care peste un ceas, în fundul grădinii lui Pârvu Miu, stau alături şoptind, sunt Salomia şi Petrică a lui Stan Paşalan. 

- Mă, stai binişor... Să ştii că mă supăr. Ce ciorile! Prea mă strângi tare... Ce, eu sunt de fier? 

- Ba nu eşti de fier, eşti de carne, trupşorul tău e carne... şi numai să-l mângâi aş vrea! Dar când te cuprind în braţe, parcă tot mi-e frică să nu mi te fure altul, şi atunci îmi vine să te strâng, să te fac mică, să...

-  Ia!

-  Ce e?

-    N-ai auzit!?

-    Parc-a oftat cineva.

Ascultă amândoi cu luare-aminte; dar nu se aude decât vântul.

-    Ţi s-a părut.

Nu i s-a părut, dar femeia aude mai de departe... Cel care a oftat acum se duce repede. Încotro se duce, îl mână nişte cuvinte auzite de mai multe ori, dar auzite unde?... La şcoală? La biserică?... Cuvinte care dominau în partea întunecată a minţii lui şi care acum câteva ceasuri au ieşit la lumină, şi-i sună mereu la ureche: „Veniţi cu mine cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voiu odihni pre voi...“

Îl cheamă cuvintele acestea de colo, din culmea pe care stă ridicată crucea Căminarului... Ajuns sub cruce, îşi descinge betele de la brâu, le sărută şi plânge, plânge... Apoi se uită în sus şi de jur-împrejur. Tremură stelele. Suflă vânt rece... Nu mai sunt nici lăcuste, nici greieri... au murit de frig.

Du-te cu bine, Niculăiţă, şi Dumnezeu să te ierte...

***

Peste o săptămână, când gândaci de care n-a văzut niciodată Niculăiţă, îi vor mânca ochii lui negri, frumoşi şi iscoditori, se vor gândi şi vor vorbi despre dânsul fiecare după cum se va pricepe.

Cuconu Epaminonda, ca vrednic urmaş al lui Platon şi al lui Aristot, va explica proprietarului, care va fi citit în gazetă că la moşia dumnealui s-a spânzurat un băiat:

- Da, da, a lui Andrei Gropescu... Era nebun săracu. Dacă vă aduceţi aminte, un băieţel frumuşel... udata la Simpetru, la împărţirea de premiile... Tocmai me vurbeam cu nevasta.. De la fasolica lu’tat-so udata la invăţătura multa, asta aduţe utrava in sindzele...

Proprietarul, după matură gândire, o să răspunză:

- Asta aşa e.

Salomiei o să-i fie urât, uitându-se în curtea de alături, de unde va lipsi cu cine să-şi treacă vremea până la întâlnirea cu Petrică...

Neica Andrei, uitându-se la grămada de bulumaci de sub şopron, o să se gândească cu durere că zăbrelele nu sunt isprăvite toate şi c-o să trebuiască să ducă iar în pod sculele lui moş Sandu...

Iar biată mama lui Niculăiţă o să se bată cu pumnii în cap pe prispa casei, jelindu-se:

-    Că era bun şi blând şi nimănui nu-i făcea niciun rău... că dacă îi ziceam să taie o pasăre, zicea: „Dă-o, maică, lui moş Grigore, că eu nu pot”...  Lume, lume, ticăloasă...

Dar ori că şi-ar zice ei ticăloasă, ori c-ar zice lumii, dreptate n-ar avea. Că ea ce vină are? Iar lumea de două mii de ani tot s-a îndreptat. Că azi oamenii, dacă nu eşti la fel ca dânşii, nu te mai răstignesc ei cu cruzime - ci (mai ales dacă nu le eşti o prea mare primejdie), te aduc fără multă răutate, ba poate chiar cu compătimire, să te răstigneşti singur... Şi tot e o îndreptare...