Un Craciun cu Ray Bradbury

Darul

Era în ajunul Crăciunului. În maşina ce-i ducea pe toţi trei spre rachetodrom, mama şi tatăl păreau îngrijoraţi. Băiatul lor urma să zboare pentru prima oară în spaţiu, cu o rachetă, iar ei ar fi vrut ca totul să fie perfect. De aceea, când fură nevoiţi să lase la vamă cadoul pregătit pentru el, deoarece depăşea cu câteva uncii greutatea permisă, precum şi brăduţul cu lumânărele albe, simţiră că li se ia dreptul la sărbătoare şi la dragoste.

Băiatul îi aştepta în ultima sală. După discuţia lor inutilă cu funcţionarii interplanetari, mama şi tatăl veneau spre el, şuşotind:

— Ce e de făcut?

— Nimic, nimic. Ce-am putea face?

— Ce reguli stupide!

— Sărăcuţul de el, îşi dorea atât de mult un brad!

   Sirena scoase un urlet năprasnic şi oamenii se buluciră către racheta care pornea spre Marte. Cei doi părinţi veneau la urmă, cu fiul lor scund şi palid între ei.

— O să născocesc eu ceva, zise tatăl.

— Ce? întrebă băiatul.

Racheta îşi luă zborul, cu ei cu tot, în spaţiul întunecat.

Lăsând în urmă o dâră de foc şi Pământul — ale cărui calendare arătau ziua de 24 decembrie 2052 — se îndrepta spre o planetă unde nu exista Timp — nici luni, nici ani, nici ore. În prima „zi” dormiră. Către miezul nopţii — potrivit ceasurilor lor terestre învârtite la New York — băiatul se trezi şi spuse:

— M-aş duce să privesc prin hublou.

Nu era decât un hublou, o „fereastră” cu un geam neobişnuit de gros, pe puntea de sus a rachetei.

— Încă nu, îi spuse tatăl. Te duc eu ceva mai târziu.

— Vreau să văd unde ne aflăm şi încotro zburăm.

— Mai aşteaptă puţin, am eu un motiv, îi răspunse tatăl.

Stătuse treaz, foindu-se încolo şi-ncoace, gândindu-se la darul abandonat, la brăduţul cu lumânărele albe. În cele din urmă ticluise un plan — cel puţin aşa îşi spunea. Dacă l-ar fi dus la îndeplinire, călătoria asta ar fi fost într-adevăr plăcută şi veselă.

— Fiule, rosti el, peste o jumătate de oră începe Crăciunul.

— A! exclamă nevastă-sa, descumpănită de vorbele lui: ea sperase că băiatul o să uite.

Faţa băiatului se împurpură şi buzele începură să-i tremure:

— Ştiu, ştiu. O să capăt un cadou, nu-i aşa? O să primesc un brad? Mi-aţi făgăduit…

— Da, da, un brad şi încă ceva, zise tatăl.

— Bine, dar… încercă să protesteze nevastă-sa.

— Vorbesc serios, o întrerupse tatăl. Vorbesc foarte serios. Da, un brad şi multe altele. Acum scuză-mă. Mă întorc îndată.

Plecă de lângă ei şi lipsi vreo douăzeci de minute. Când se întoarse, zâmbea.

— Se apropie momentul.

— Îmi dai puţin ceasul? îl întrebă fiul său.

Şi, apucând ceasul, îl ţinu între degete, pentru a auzi ticăitul care marca trecerea timpului, mişcarea lui imperceptibilă şi tăcută.

— E Crăciunul! exclamă el. Unde mi-e cadoul?

— Hai cu mine, îi spuse tatăl şi-l apucă de umăr, pentru a-l duce într-un compartiment aflat la capătul coridorului.

Nevastă-sa îi urmă.

— Nu pricep, spuse ea.

— O să pricepi curând. Am ajuns.

Se opriră la uşa închisa a unei cabine mari. Tatăl bătu de trei ori, apoi încă de două ori — într-un fel de cod. Uşa se deschise, în cabină se stinse lumina şi se auziră şoapte.

— Intră, fiule! îl îndemnă tatăl.

— E întuneric.

— Te ţin eu de mână. Hai, mamă, şi tu.

Păşiră în încăperea cufundată de beznă, şi uşa se închise în urma lor. În faţa lor se vedea un ochi enorm, de sticlă: hubloul — o fereastră înaltă de patru picioare şi lată de şase, prin care puteau privi în spaţiu.

Băiatul gâfâia.

Înapoia lui, mama şi tatăl gâfâiau şi ei; apoi nişte oameni din cabină începură să cânte, pe întuneric.

— Sărbători fericite, fiule! şopti tatăl.

În vreme ce glasurile cântau imnurile vechi, familiare, băiatul merse încet la hublou şi-şi lipi faţa de geamul lui rece. Rămase acolo mult timp, privind în spaţiu noaptea adâncă, în care ardeau miliarde de lumânărele albe…