Poveste de iubire(5)

Aş vrea să spun câteva cuvinte despre relaţia noastră fizică.

Pentru un timp curios de lung s-a lăsat aşteptată. Vreau să spun prin asta că multă vreme lucrurile cele mai semnificative au continuat să rămână între noi sărutările de care am vorbit (şi pe care mi le amintesc încă în cele mai mici amănunte). În ceea ce mă priveşte, trebuie să spun că asta nu constituia deloc "procedura standard": sunt mai curând un impulsiv, nerăbdător şi iute la acţiune. De-ar fi să iei la alegere oricare fată dintr-o grupă de la Tower Court Wellesley şi să-i spui că Oliver Barrett IV a avut zilnic întâlnire, timp de 3 săptămâni, cu o anume domnişoară, dar că n-a trecut la acţiune, ai fi salutat cu râsete şi foarte serioase îndoieli despre feminitatea persoanei în cauză. Dar desigur, realitatea era alta.

   Nu ştiam ce să fac.

N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit, sau să daţi situaţiei o interpretare mecanică. Toate mişcările le cunoşteam, fireşte, pe dinafară. Numai că, în cazul de faţă, pur şi simplu nu-mi venea să dau piept cu propriile mele sentimente privitor la execuţie. Jenny era atât de deşteaptă încât mă temeam să nu râdă de ceea ce, tradiţional, considerasem stilul strategiei "suav-romantice" (şi irezistibile) a lui Oliver Barrett IV. Mi-era de fapt frică să nu mă trimită la plimbare, asta era. Îmi era şi frică să nu fiu acceptat din motive greşite. Ceea ce încerc să spun aici e că aveam faţă de Jennifer sentimente total diferite de toate experienţele mele precedente: nu ştiam nici ce să spun, nici cui să mă destăinui în legătură cu asta. ("Trebuia să mă întrebi pe mine", avea ea să-mi spună mai târziu.) Tot ce ştiam era că sentimentele acestea existau. Faţă de ea. Faţă de ea ca un întreg.

- Ai să pici la examen, Oliver.

Studiam la mine în cameră, amândoi, într-o duminică după-masă.

- Oliver, ai să pici dacă continui să te holbezi la mine cum citesc, în loc să-ţi vezi de treaba ta. Citeşte.

- Nu mă holbez la tine cum citeşti. Citesc.

- Tromboane. Te uiţi la picioarele mele.

- Doar din când în când. La fiecare capitol.

- Cartea ta are capitole exagerat de scurte.

- Aş! M-aş uita mai bine în oglindă, mademoiselle Narcis: te crezi mai bine decât eşti.

- Ştiu. Dar ce vrei să-i fac? Dacă asta-i părerea ta ...

Am azvârlit din mâini volumul şi m-am dus lângă ea, în colţul opus al odăii.

- Jenny, pentru numele lui Dumnezeu, cum îţi închipui c-aş putea fi în stare să-l citesc pe John Stuart Mill când mor în fiecare clipă să fac dragoste cu tine?

Îşi arcui sprâncenele a încruntare.

- Oh, Oliver, te rog!

Eram acum pe jos, lângă scaunul ei. Îşi aruncă din nou privirea peste carte.

- Jenny...

Închise cartea încet, o lăsă jos, apoi îmi cuprinse gâtul cu amândouă mâinile.

- Oliver... te rog.

Totul s-a petrecut instantaneu. Absolut totul.

Primul nostru contact fizic a fost la antipodul primului nostru contact verbal. Atât de împăcat, atât de blând, atât de tandru. Nu-mi închipuisem niciodată că aceasta ar putea fi adevărata Jenny: cu atâta tandreţe în atingere - atât de dulce şi de afectuoasă. Teribil de şocante pentru mine au fost însă propriile mele reacţii. Devenisem tandru. Devenisem calm. Acesta să fi fost adevăratul Oliver Barrett IV?

Cum vă spuneam, n-o văzusem niciodată pe Jenny mai decoltată decât îngăduia privirii deschiderea unui singur nasture de la gât. Am fost aşadar întrucâtva surprins să constat că purta la piept o cruciuliţă de aur. Prinsă de un lănţug fără închizătoare. Vreau să spun că făcând dragoste nu şi-a scos cruciuliţa de la piept. Mai târziu, într-un moment de răgaz al acelei după-amieze atât de frumoase - una din clipele când totul şi nimic nu mai contează - am mângâiat uşor cruciuliţa şi am întrebat-o ce crede c-ar avea de spus duhovnicul ei despre situaţia în care ne aflăm; şi aşa mai departe. Mi-a răspuns că nu avea duhovnic.

- Dar nu eşti o fată bună - catolică? am întrebat-o iar.

- Dacă ţii neapărat, să spunem că sunt o fată ... bună.

Şi m-a privit întrebător, ca pentru confirmare. Am zâmbit. Mi-a răspuns cu un surâs.

- Aşadar, două lucruri din trei.

Am întrebat-o atunci ce era cu crucea pe lănţugul acela fără deschizătoare. Da, nici mai mult, nici mai puţin. Mi-a replicat că fusese al mamei; o purta din considerente sentimentale, nu de religie. Conversaţia s-a reîntors apoi la noi înşine.

- Hei, Oliver, ţi-am spus că te iubesc? a întrebat ea.

- Nu, Jen.

- De ce nu m-ai întrebat?

- Să-ţi spun sincer: mi-era frică.

- Poţi să mă întrebi acum.

- Mă iubeşti, Jenny?

M-a privit şi, deloc evazivă, mi-a răspuns cu o întrebare:

- Tu ce crezi?

- Da. Deh. Poate.

Am sărutat-o pe gât.

- Oliver?

- Da?

- N-aş putea spune de fapt că te iubesc.

Dumnezeule, ce mai era şi asta?

   - Te iubesc foarte mult, Oliver.